Știință / Animale

Suntem îndeajuns de inteligenți pentru a înțelege inteligența animalelor?

de Scena 9

Publicat pe 8 august 2019

Pe Frans de Waal, unul dintre cei mai influenți cercetători ai lumii animalelor din zilele noastre, îl puteți urmări pe Facebook, unde ne ține la curent cu „știri” despre toate celelalte specii cu care împărțim planeta. De Waal, care din anii 70 studiază zoologia și etologia - știința care se ocupă de studiul comportamentului animalelor - nu e doar un om de știință foarte activ, ci și un comunicator generos. În cărțile lui, care au adunat din ce în ce mai mulți cititori, împărtășește publicului larg dedesubturi ale celor mai noi teorii și descoperiri din domeniile pe care le studiază, în special din primatologie. După prima lui carte din anii 80, în care urmărește relațiile de putere și „structurile politice” din cea mai mare colonie de cimpanzei aflați în captivitate, au urmat multe alte studii care caută răspunsuri la întrebări fundamentale despre natura umană în observații despre alte specii. 

În „Bonobo și ateul”, de pildă, tradusă în 2017 la Humanitas, olandezul pornește de la studiul cimpanzeilor și al copiilor, urmărind să descâlcească legătura dintre morală și religie: putem fi buni și altruiști, în absența oricărei credințe religioase? Indiciu: avem motive de optimism. „Suntem îndeajuns de inteligenți pentru a înțelege inteligența animalelor?”, cea mai nouă carte a lui de Waal publicată în limba română, la aceeași editură, e o colecție bine documentată de studii care demonstrează cât de complexe sunt formele de inteligență de care dau dovadă animalele. Cercetătorul trece în revistă ipoteze și dezbateri actuale din sfera evoluționismului cognitiv, prin care ne propune să ne privim cu alții ochi colegii de planetă, fie că e vorba de cimpanzei, papagali, elefanți sau câini. Cartea, din care vă propunem să citiți mai jos un fragment, e tradusă de Carmen Strungaru, specialistă în etologie și conferențiar la Facultatea de Biologie din cadrul Universităţii Bucureşti, cu care am avut o discuție fascinantă despre oameni & animale. 

Suntem îndeajuns de inteligenți pentru a înțelege inteligența animalelor?

de Frans de Waal (traducere de Carmen Strungaru)
Editura Humanitas
2019

Măsura tuturor lucrurilor

Ayumu nu avea timp de mine, căci lucra la computerul său. Trăiește împreună cu alți cimpanzei într‑o zonă în aer liber a Institutului de Cercetare a Primatelor din cadrul Universității din Kyoto. Cimpanzeii au acces nelimitat la mai multe cabine – asemănătoare celor telefonice – echipate cu câte un computer. În acest fel, pot să folosească cum vor ei jocurile cu care este prevăzut fiecare terminal computerizat, ceea ce garantează o motivație reală. Deoarece cabinele sunt transparente și joase, am putut să mă aplec și să mă uit peste umărul lui Ayumu. Am privit extraordinara rapiditate cu care lua decizii cuprins de aceeași admirație pe care o am când îi văd pe studenții mei cum scriu la computer de zece ori mai repede decât mine. 

Ayumu este un mascul tânăr care, în 2007, a făcut de râs memoria umană. Antrenat să lucreze cu un ecran tactil, el își poate aminti cu ușurință o serie de cifre de la 1 la 9 și le poate atinge în ordinea corectă, chiar dacă acestea apar la întâmplare pe ecran și sunt înlocuite cu pătrățele albe imediat ce Ayumu începe operația. Reducerea perioadei de apariție a cifrelor pe ecran nu pare să‑l deranjeze, în vreme ce oamenii devin din ce în ce mai puțin preciși pe măsură ce scade intervalul de timp. Am încercat și eu testul, dar nu am putut să rețin mai mult de cinci cifre după ce mă uitasem câteva secunde la ecran, în timp ce Ayumu nu are nevoie să privească decât de 210 milisecunde pentru a înregistra aceeași măsura tuturor lucrurilor 145 performanță. Asta înseamnă o cincime de secundă, practic o clipire de ochi. Un studiu complementar a reușit să pregătească oameni până la nivelul lui Ayumu folosind cinci cifre, dar cimpanzeul își amintește nouă cifre cu o acuratețe de 80%, lucru de care nu este capabil nici un om. (1) Înfruntându‑l pe un campion britanic la memorare, cunoscut pentru performanța sa de a reține un întreg pachet de cărți, Ayumu a devenit „cimpion“. 

Disconfortul provocat de memoria fotografică a lui Ayumu a fost de aceeași amploare cu cel resimțit atunci când studiile ADN au dezvăluit, în urmă cu jumătate de secol, că oamenii sunt mult prea înrudiți cu bonobo și cu cimpanzeii pentru a li se acorda un gen taxonomic separat. Taxonomiștii ne‑au lăsat să păstrăm genul Homo numai din motive de ordin istoric. Comparațiile ADN au provocat deznădejde în departamentele de antropologie, unde până atunci doar craniile și oasele aveau rolul determinant în stabilirea relațiilor de rudenie. Pentru a stabili ce e important la un schelet e nevoie de judecată, lucru care legitimează accentuarea subiectivă a unor trăsături pe care noi le considerăm cruciale. De exemplu, facem mare caz de mersul nostru biped, ignorând faptul că multe animale, de la găini la cangurii țopăitori, se deplasează în același fel. În unele zone din savană, bonobo parcurg distanțe lungi prin iarba înaltă adoptând o postură bipedă și pășind cu aceeași siguranță de care dau dovadă oamenii.(2) Mersul biped nu e de fapt atât de special. ADN‑ul are avantajul că este imun la prejudecăți, ceea ce face din el o măsurătoare mai obiectivă. 

Cazul lui Ayumu a iritat de data aceasta departamentele de psihologie. Întrucât este acum antrenat pe o serie mult mai mare de cifre, iar memoria sa fotografică este testată pe intervale de timp tot mai scurte, nu i se cunosc încă limitele cognitive. Dar această primată a contrazis deja dictonul potrivit căruia testele de inteligență ar trebui să confirme, fără excepție, superioritatea omului. În cuvintele lui David Premack: „Oamenii stăpânesc toate abilitățile cognitive și toate sunt generale, în timp ce animalele au foarte puține abilități și toate sunt adaptări îndreptate spre un singur scop sau o singură activitate“ (3). Cu alte cuvinte, oamenii sunt singura lumină ce strălucește în întunericul intelectual reprezentat de restul naturii. Celelalte specii sunt băgate în aceeași oală, numindu‑le pur și simplu „animale“ – ca să nu mai vorbim de „brute“ sau de ființe „nonumane“ –, ca și cum nu ar exista nici un motiv să le diferențiem între ele. Este o lume de genul „noi versus ei“. În cuvintele primatologului american Marc Hauser, inventatorul termenului de umanicitate: „În opinia mea, vom ajunge să descoperim că prăpastia ce separă cogniția umană de cea animală, chiar și aceea a unui cimpanzeu, este mai mare decât cea care separă un cimpanzeu de un cărăbuș“. (4)

Ați citit corect: creierul minuscul al unei insecte este pus pe picior de egalitate cu un sistem nervos central care, deși este puțin mai mic, seamănă aproape în totalitate cu al nostru. Dacă ne uităm la regiunile cerebrale, la nervi, la neurotransmițători, la ventricule și chiar la irigația sanguină, putem observa că propriul nostru creier este aproape identic cu cel al unei primate. Din perspectivă evoluționistă, afirmația lui Hauser este stupefiantă. Nu poate exista decât un singur intrus în acest trio al speciilor: cărăbușul. 

EVOLUȚIA SE OPREȘTE LA CAPUL NOSTRU 

Având în vedere că teza discontinuității este în esență pre‑evoluționistă, permiteți‑mi să spun lucrurilor pe nume și să o botez neocreaționism. A nu se confunda cu teoria „proiectului inteligent“, care este pur și simplu vechiul creaționism îmbrăcat în haine noi. Neocreaționismul este mai subtil prin faptul că acceptă evoluția, dar numai pe jumătate. El pleacă de la principiul că provenim din primate doar cu corpul, nu și cu mintea, sugerându‑se astfel că evoluția se oprește la capul omului. Această idee domină științele sociale, filozofia și disciplinele umaniste. Mintea noastră este atât de unică încât nu merită s‑o comparăm cu alte minți decât poate pentru a‑i confirma statutul excepțional. De ce să ne comparăm cu alte specii dacă nu există măsură comună între comportamentul nostru și al lor? Această viziune saltatorie (de la saltus, „salt“) se bazează pe convingerea că separarea noastră de primate a fost urmată de un eveniment major: o schimbare bruscă petrecută în ultimele milioane de ani sau chiar mai recent. Rămânând învăluit în mister, acest eveniment miraculos este onorat cu un concept specific – hominizare – asociat de obicei cu termeni precum scânteie, lacună și prăpastie. (5) Desigur, nici un om de știință modern nu ar îndrăzni să pomenească scânteia divină, ca să nu mai zic de creație în sens biblic, dar rădăcinile religioase ale acestei poziții sunt greu de negat. 

În biologie, ideea că evoluția se oprește la capul omului este cunoscută drept „problema lui Wallace“. Marele naturalist englez Alfred Russel Wallace, contemporan cu Charles Darwin, a descoperit în mod independent teoria evoluției prin selecție naturală – numită astăzi și „teoria Darwin‑Wallace“. Deși Wallace nu avea nici o problemă cu ideea de evoluție, el a trasat totuși o linie la nivelul minții umane. Era atât de impresionat de ceea ce considera el a fi demnitate umană, încât nu a putut suporta comparația cu animalele. În timp ce Darwin credea că toate trăsăturile sunt utilitare, adică sunt limitate la strictul necesar pentru supraviețuire, Wallace a simțit că trebuie să existe o excepție de la această regulă: mintea umană. De ce oamenii care trăiesc o viață simplă ar avea nevoie de un creier capabil să compună simfonii sau să facă operații matematice? „Selecția naturală“, scria el, „ar fi putut să înzestreze sălbaticul cu un creier doar în mică măsură superior celui al unei maimuțe. În schimb acesta posedă un creier doar în mică măsură inferior celui al omului mediu din societățile noastre educate.“ (6)  În decursul călătoriilor sale prin Asia de Sud‑Est, Wallace a dobândit un mare respect pentru populațiile primitive. Prin urmare, ideea că indivizii acelor populații au un creier „doar în mică măsură inferior“ a reprezentat un mare pas înainte față de perspectiva rasistă a epocii, conform căreia inteligența acestora s‑ar situa la jumătatea drumului dintre cea a unei primate și cea a unui om care trăiește în societatea occidentală. Deși nu era o persoană religioasă, Wallace atribuia surplusul de putere cerebrală a umanității unui „univers invizibil al spiritului“. Nimic altceva nu ar fi putut explica sufletul uman. În mod nesurprinzător, Darwin a fost profund tulburat să‑și vadă colegul invocând mâna lui Dumnezeu, chiar dacă într‑un mod aparent camuflat, și simțea că explicațiile supranaturale sunt de prisos. Cu toate acestea, „problema lui Wallace“ este încă foarte măsura tuturor lucrurilor 149 prezentă în anumite cercuri academice, dornice să țină mintea umană departe de strânsoarea biologiei.

Am asistat recent la conferința unui filozof renumit care ne captivase cu perspectiva sa asupra conștiinței, până când a adăugat, aproape din senin, că oamenii posedă, „în mod evident“, infinit mai multă conștiință decât oricare altă specie. M‑am scărpinat în cap – semn al conflictului intern la primate – pentru că, până în acel moment, filozoful dăduse impresia că se află în căutarea unei explicații evoluționiste. Vorbise despre interconectivitatea masivă a creierului, spunând că conștiința este un produs al numărului și complexității conexiunilor neuronale. Am auzit afirmații asemănătoare de la experți în robotică, care consideră că, în cazul unui computer, conștiința are șanse să apară dacă sunt folosite suficiente microcipuri. Sunt dispus să‑i cred, deși nimeni nu pare să știe în ce fel interconectivitatea produce conștiință și nici măcar ce e de fapt conștiința. 

Totuși, invocarea conexiunilor neuronale mă face să mă întreb ce am putea spune despre animalele care au creierul mai mare decât al nostru (1,35 kg), cum este cel al delfinului (1,5 kg), al elefantului (4 kg) sau al cașalotului (8 kg). Au aceste animale mai multă conștiință decât noi? Sau existența ei depinde de numărul de neuroni? Lucrurile sunt și mai neclare din acest punct de vedere. Multă vreme s‑a crezut că, indiferent ce dimensiune ar avea, creierul nostru are mai mulți neuroni decât oricare altul de pe planetă, dar acum știm că cel elefantului are în realitate de trei ori mai mulți neuroni decât al nostru – mai exact, 257 de miliarde. Însă acești neuroni sunt distribuiți diferit, elefantul având cel mai mare număr în cerebel. S‑a mai speculat că creierul pahidermelor, fiind atât de mare, are multe conexiuni între regiuni îndepărtate, aproape ca un sistem suplimentar de autostrăzi, lucru care adaugă complexitate. (7) În cazul creierului nostru, avem tendința să ne lăudăm cu lobii frontali, considerați drept sediul rațiunii – dar ultimele descoperiri anatomice ne arată că aceștia nu sunt chiar atât de excepționali. Creierul uman a fost numit „creier de primată situat la o scară mai mare“, ceea ce înseamnă că nu există regiuni disproporționate. (8) Până la urmă, diferențele neurale par insuficiente pentru a conchide că omul este unic în mod inevitabil. Dacă vom găsi vreodată o cale de a măsura conștiința, se va constata cel mai probabil că este larg răspândită. Dar până atunci, unele idei ale lui Darwin vor rămâne un pic cam periculoase.

Nu spun aceste lucruri pentru a nega faptul că oamenii sunt speciali – în anumite privințe, chiar sunt –, dar dacă această idee devine o presupunere a priori pentru orice capacitate cognitivă întâlnită în această lume, înseamnă că părăsim tărâmul științei și intrăm în cel al credinței. Întrucât sunt de formație biolog și totodată predau într‑un departament de psihologie, sunt obișnuit cu modul în care diferite discipline abordează acest subiect. În biologie, în neuroștiințe și în științele medicale, continuitatea este considerată de la sine înțeleasă. Altfel, de ce am studia frica în amigdala cerebrală a șobolanului pentru a trata fobiile umane dacă nu am presupune că creierul tuturor mamiferelor este organizat în mod asemănător? În aceste discipline, continuitatea între formele de viață este un fapt de la sine înțeles, iar oamenii, oricât de importanți ar fi, nu sunt decât un fir de praf în tabloul mai amplu al naturii. 

Psihologia se îndreaptă treptat în această direcție, dar în celelalte științe sociale și în disciplinele umaniste discontinuitatea rămâne la ordinea zilei. Mi se aduce aminte de acest lucru de fiecare dată când mă adresez unui public. După o conferință care, în mod inevitabil, sugerează asemănări între noi și celelalte hominoide (chiar dacă nu menționez întotdeauna omul), apare invariabil întrebarea: „Dar atunci ce înseamnă a fi om?“ Acest dar este grăitor, fiindcă dă la o parte toate asemănările pentru a ajunge la cea mai importantă chestiune: lucrurile care ne diferențiază. De obicei, răspund cu metafora icebergului, conform căreia există o cantitate uriașă de asemănări cognitive, emoționale și comportamentale între noi și rudele noastre primate. Dar există și vârful, ce conține câteva zeci de deosebiri. Științele naturale încearcă să abordeze întregul iceberg, în timp ce restul lumii universitare se mulțumește cu observarea vârfului. 

În Occident, fascinația pentru acest vârf al icebergului este veche și neîntreruptă. Trăsăturile noastre unice sunt invariabil considerate pozitive, chiar nobile, deși nu ar fi greu să găsim și câteva trăsături dezonorante. Întotdeauna căutăm marea diferență, fie că e vorba de degetul opozabil, de cooperare, de umor, de altruism pur, de orgasmul sexual, de limbaj sau de anatomia laringelui. Această căutare a început probabil odată cu disputa dintre Platon și Diogene legată de cea mai succintă definiție a speciei umane. Platon susținea că omul este singurul viețuitor biped și fără pene. Însă definiția sa a fost contrazisă de Diogene, care a adus un cocoș jumulit în fața discipolilor săi, spunând: „Acesta este omul lui Platon“. De acel moment, definiția a fost completată cu: „…și care are unghii plate“. 

În 1784, Johann Wolfgang von Goethe a anunțat triumfător că a descoperit rădăcinile biologice ale umanității: un mic os din maxilarul superior, cunoscut drept os intermaxillare. Deși prezent la alte mamifere, inclusiv la primate, acest os nu fusese niciodată descoperit la specia noastră, fapt pentru care a fost catalogat drept „primitiv“ de către anatomiști. Lipsa sa la oameni a fost percepută ca un motiv de mândrie. Goethe, care avea și preocupări științifice, era încântat să lege specia noastră de restul naturii, arătând că și noi avem acest os străvechi. Faptul că a făcut‑o cu un secol înainte de Darwin ne arată că ideea de evoluție plutea de multă vreme în aer. 

Aceeași tensiune între continuitate și excepționalism persistă și astăzi, cu nesfârșite afirmații despre cât de diferiți suntem, care apoi sunt contrazise de fapte. (9) Ca și în cazul osului intermaxilar, afirmațiile referitoare la unicitatea omului trec de regulă prin patru etape: inițial sunt repetate în mod constant, apoi sunt puse în discuție de noi descoperiri, apoi încep să se clatine și, în final, sunt date uitării. Sunt întotdeauna frapat de natura lor arbitrară. Apărând din senin, aceste afirmații atrag multă atenție, toți părând să uite că nu făcuseră înainte subiectul nici unei dezbateri. De exemplu, în limba engleză (și în alte câteva limbi), imitația comportamentală este evocată printr‑un verb care se referă la rudele noastre cele mai apropiate, ducându‑ne cu gândul la o vreme în care nu se punea mare preț pe o astfel de trăsătură, atribuind‑o astfel cu ușurință și primatelor. Dar atunci când i s‑a adăugat complexitate cognitivă și a fost numită „imitație adevărată“, am devenit brusc singurii capabili de așa ceva. Astfel, s‑a ajuns la ciudatul consens că suntem singurele maimuțe care maimuțăresc. Un alt exemplu este „teoria minții“, un concept care, de fapt, provine din cercetările pe primate. Însă, la un moment dat, acest concept a fost redefinit în așa fel încât părea, cel puțin pentru o vreme, că nu se aplică și în cazul antropoidelor. Toate aceste definiri și redefiniri mă duc cu gândul la un personaj jucat de Jon Lovitz în emisiunea Saturday Night Live, care dădea explicații neverosimile pentru propriul său comportament. Acesta continua să scormonească până când a ajuns să‑și creadă propriile raționamente născocite. 

Același lucru s‑a întâmplat în legătură cu abilitățile tehnice, în ciuda faptului că unele gravuri și picturi vechi înfățișau primatele cu un baston sau un alt instrument în mână, cea mai vestită fiind imaginea din Systema Naturae (1735) de Carl Linné. În acea epocă, folosirea uneltelor de către antropoide era bine cunoscută și aproape deloc controversată. Artiștii probabil puneau unelte în mâinile primatelor pentru a le face să semene mai mult cu oamenii. În schimb, din rațiuni diametral opuse, antropologii secolului XX au făcut din unelte un semn al capacității cerebrale. Pornind de aici, ideea de tehnologie specifică primatelor a fost ridiculizată. Astfel, nu‑i de mirare că descoperirea (sau redescoperirea) folosirii uneltelor de către antropoide a pricinuit un asemenea șoc. Am auzit antropologi susținând, în încercarea de a‑i minimaliza importanța, că cimpanzeii au învățat probabil cum să folosească unelte de la oameni, ca și cum acest lucru ar fi fost măsura tuturor lucrurilor 153 mai verosimil decât faptul că și‑au dezvoltat unelte de unii singuri. În mod evident, această idee a apărut în vremea în care imitația nu fusese încă declarată proprie omului. E greu să păstrezi coerența tuturor acestor afirmații. Când Leakey a sugerat că ar trebui fie să‑i considerăm pe cimpanzei oameni, fie să redefinim ce înseamnă omul sau ce înseamnă uneltele, specialiștii au îmbrățișat, cum era de așteptat, a doua opțiune. Redefinirea omului nu va înceta niciodată să fie la modă, iar fiecare nouă caracterizare va fi însoțită de aceleași justificări neîntemeiate. 

O tendință și mai stridentă decât bătutul cu pumnii în piept – un alt model comportamental al primatelor – este aceea de a discredita alte specii. Și nu numai alte specii, având în vedere că există o lungă și sordidă istorie a masculului caucazian ce se declară superior din punct de vedere genetic întregii lumi. Triumfalismul etnic se extinde în afara speciei noastre atunci când îi considerăm pe neanderthalieni brute înapoiate. Însă acum se știe că creierul acestora era mai mare decât al nostru, că unele dintre genele lor au fost absorbite în genomul nostru și că stăpâneau focul, își înmormântau rudele, fabricau topoare și instrumente muzicale etc. Poate că, până la urmă, frații noștri vor avea parte de respect. Însă când vine vorba de primate, disprețul nu cedează teren. Când, în 2013, site‑ul BBC a pus întrebarea: „Ești la fel de prost ca un cimpanzeu?“, am vrut să aflu cum au reușit să stabilească nivelul inteligenței acestui animal. Dar acea pagină web (desființată între timp) pur și simplu oferea un test de cunoștințe despre afaceri internaționale, fără nici o legătură cu primatele. Cimpanzeul era folosit doar pentru a pune în valoare specia noastră. Dar de ce să alegi, în acest caz, primate în loc de greieri sau carași roșii? Motivul e desigur acela că ne credem fără nici o ezitare mai inteligenți decât aceste animale, însă nu suntem complet siguri cu privire la speciile mai apropiate de noi. Exact această nesiguranță explică de ce ne place comparația cu celelalte hominoide și de ce există cărți cu titluri agresive, de genul Not a Chimp [„Nu un cimpanzeu!“] sau Just Another Ape? [„Doar o altă primată?“] (10). 

Aceeași nesiguranță a marcat și reacția față de Ayumu. Oamenii care se uitau pe internet la înregistrarea video cu isprava sa fie nu credeau ce văd, spunând că trebuie să fie o înșelătorie, fie făceau comentarii de genul: „Nu pot să cred că sunt mai tâmpit decât un cimpanzeu!“ Întregul experiment a fost considerat atât de ofensator, încât oamenii de știință americani s‑au gândit că trebuie facă un antrenament special ca să învingă cimpanzeul. Când a auzit asta, Tetsuro Matsuzawa, cercetătorul japonez care a condus proiectul Ayumu, și‑a pus mâinile în cap. În fermecătoarea sa relatare a culiselor din domeniul cogniției evoluționiste, Virginia Morrell povestește reacția lui Matsuzawa: 

Nu‑mi vine să cred. Cu Ayumu, după cum ai văzut și tu, am descoperit că cimpanzeii sunt mai buni decât oamenii la un anumit tip de test de memorie. Este o sarcină pe care cimpanzeii o pot face imediat și este un lucru – un singur lucru – la care sunt mai buni decât oamenii. Știu că asta a supărat lumea. Iar acum există cercetători care s‑au antrenat pentru a fi la fel de buni ca un cimpanzeu. Chiar nu înțeleg această pretenţie pe care o avem de a fi întotdeauna superiori în toate domeniile. (11) 

Chiar dacă vârful icebergului se topește de zeci de ani, mentalitățile au rămas aproape neschimbate. În loc să le mai discut aici sau să‑mi îndrept atenția spre cele mai recente afirmații despre unicitatea omului, voi explora mai departe câteva idei care acum sunt gata să iasă la pensie. Ele ilustrează metodologia din spatele testelor de inteligență, care este crucială pentru rezultatele pe care le obținem. Cum îi aplici unui cimpanzeu – sau unui elefant, sau unei caracatițe, sau unui cal – un test IQ? Seamănă cu începutul unui banc, dar este de fapt una dintre cele mai spinoase probleme cu care se confruntă știința. Însuși coeficientul de inteligență aplicat la nivel uman este controversat, mai ales atunci când comparăm culturi sau grupuri etnice, dar atunci când vine vorba să comparăm specii diferite, problemele sunt mult mai mari. 

Sunt dispus să cred un studiu recent care spune că iubitorii de pisici sunt mai inteligenți decât iubitorii de câini, dar această comparație e floare la ureche pe lângă una care ar creiona diferența dintre inteligența pisicii și cea a câinelui. Aceste specii sunt atât de diferite încât ar fi greu să concepi un test pe care ambele să‑l perceapă și să‑l abordeze în mod asemănător. Problema nu este numai cum să compari două specii, ci cum să le compari cu omul. Iar când vine vorba de noi înșine, abandonăm orice spirit critic. Știința e foarte precaută cu fiecare nouă descoperire din domeniul cogniției animale, dar lasă de multe ori garda jos când are de‑a face cu afirmații referitoare la propria noastră inteligență. Le acceptă fără ezitare, mai ales dacă – spre deosebire de reușitele lui Ayumu – se îndreaptă în direcția așteptată. Între timp, publicul este indus în eroare, fiindcă orice astfel de afirmații stimulează studii care le pun în discuție. Variațiile în privința rezultatelor sunt adesea datorate metodologiei, fapt care poate suna plictisitor, dar care ajunge până în miezul întrebării dacă suntem destul de inteligenți pentru a ne da seama cât de inteligente sunt animalele. 

Metodologia este tot ce avem ca oameni de știință, așa încât îi acordăm o atenție deosebită. Atunci când maimuțele capucin cercetate de echipa mea au avut performanțe scăzute la un test de recunoaștere facială pe un ecran tactil, ne‑am tot uitat la date până când am descoperit că acestea nu îndeplineau sarcinile cum trebuie într‑o anumită zi din săptămână. Ne‑am dat seama că maimuțele erau distrase de una dintre studentele noastre voluntare, care totuși respecta cu grijă protocolul. Studenta respectivă era neliniștită, nervoasă, își schimba mereu poziția corpului sau își aranja părul, lucruri care induceau și maimuțelor nervozitate. Performanța lor s‑a îmbunătățit spectaculos odată ce am îndepărtat‑o pe această tânără din proiect. Sau să luăm în discuție descoperirea recentă potrivit căreia doar experimentatorii bărbați induc șoarecilor un asemenea nivel de stres încât le sunt afectate răspunsurile. Efectul este același și dacă în cameră este așezat un tricou purtat de un bărbat, ceea ce ne dă de înțeles că este vorba despre percepția olfactivă. (12) O astfel de descoperire ne spune că studiile pe șoareci întreprinse de bărbați pot avea rezultate diferite de cele întreprinse de femei. Detaliile metodologice contează cu mult mai mult decât suntem dispuși să admitem, fapt deosebit de relevant atunci când facem comparații între specii.


 

1. Sana Inoue și Tetsuro Matsuzawa (2007), Alan Silberberg și David Kearns (2009), Tetsuro Matsuzawa (2009)
2. Jo Thompson (2002). 
3. David Premack (2010), p. 30. 
4. Marc Hauser intervievat de Jerry Adler (2008). 
5. The Public Broadcasting Service a difuzat în 2010 un documentar intitulat The Human Spark [„Scânteia umană“].
6. Alfred Russel Wallace (1869), p. 392. 
7. Suzana Herculano‑Houzel et al. (2014), Ferris Jabr (2014). 
8. Katerina Semendeferi et al. (2002), Suzana Herculano‑Houzel (2009), Frederico Azevedo et al. (2009).
9. Ajit Varki și Danny Brower (2013), Thomas Suddendorf (2013), Michael Tomasello (2014)
10. Jeremy Taylor (2009), Helene Guldberg (2010)
11. Virginia Morell (2013), p. 232
12.  Robert Sorge et al. (2014)

Foto main: Pixabay/comfreak

Array ( [0] => owl.carousel [1] => script-article )

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK