Azuga e unul dintre orășelele de pe Valea Prahovei pe care le traversezi în coloană pe DN1. Știi că e Azuga și nu altceva pentru că numele stă scris pe un deal, aproape de centru. Chiar dacă e afișată cu litere mari, în stil Hollywood, identitatea locală s-a diluat în ultimele decenii, pe măsură ce reperele industriale ale zonei au dispărut unul câte unul.

Acum mai bine de o sută de ani, localitatea asta era poreclită „Manchesterul României”, pentru că se concentra aici mai multă industrie pe cap de locuitor decât oriunde altundeva în țară. Se produceau, printre altele, postav, ciment, bere, șampanie, cherestea, sticlă. În spatele fabricilor se aflau industriași sași din zonă, atrași de sprijinul lui Carol I, care a donat pământuri și a investit la rândul său în Azuga. Activitatea lor a continuat în anii socialismului, când, dis de dimineață, trotuarele și străzile orășelului montan erau pline de muncitori care mergeau să opereze mașinării. Mulți veneau aici din alte zone ca să-și construiască un viitor.

Azi a mai rămas șampania, însă locuitorii nu prea mai au motive să o desfacă. Închiderea fabricilor după privatizările nouăzeciste a lăsat un gol în conștiința colectivă. Mulți localnici au plecat în orașele din jur sau peste hotare, iar cei rămași au început să lucreze în construcții, la pensiunile & hotelurile care au s-au împânzit după anii 2000 sau la monitorie de schi. Turismul care a venit să înlocuiască industria nu se simte nici el prea bine azi, în lipsa zăpezilor de altădată, deși mountain biking-ul îi aduce un suflu nou. Urșii coboară adesea pe străzile orașului și răstoarnă tomberoane în căutare de mâncare, iar urmările acestor incursiuni devin subiect aprins de discuție printre locuitori.

Avem totuși prilejul să vorbim altfel azi despre Azuga și despre ce poate să mai fie. Proiectul „Azuga, între regalitate și industrie”, inițiat de Asociația Lala-Land și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, a adus împreună oameni din comunitatea locală, artiști, arhitecți, istorici și jurnaliști care au explorat trecutul micii stațiuni, memoria sa locală și posibile variante de viitor ale ei. Un viitor care poate fi luminos, cred unii localnici, dacă există inițiativă. Proiectul este coordonat de Mihaela Crețu, care s-a mutat din București în Azuga acum mai mulți ani și s-a ocupat de o cabană turistică de deasupra stațiunii înainte de a se apuca de inițiative culturale.

Ca parte din proiect, arhitectele Ilinca Păun-Constantinescu și Andreea Istrate au lucrat cu un grup de elevi de liceu la desenarea unui traseu prin Azuga, o plimbare de vreo două ore care să poarte turistul prin toate reperele pe care le consideră ei importante pentru a simți viața de ieri și de azi a orașului. Pe 29 august, de la ora 14, vor pleca dinspre Gara Azuga alături de oricine va dori să-i însoțească într-un tur al orașului (pe care organizatorii proiectului vor să-l replice pe viitor). Turul va fi ghidat și de istoricul Dorin Stănescu, coautor, în cadrul proiectului, al unei benzi desenate despre începuturile industriale ale orașului, realizată de Sorina Vazelina.

În aceeași zi, vor mai fi și alte evenimente, între care o expoziție, o lectură despre oraș în interpretarea Maiei Morgenstern, un performance live DJ K-lu și proiecția unui mini-documentar al artistei multimedia Andreea Săsăran, una dintre inițiatoarele proiectului, care spune povestea unui cioban local. (De altfel, startul vieții în Azuga ar fi fost dat pe la 1800 de un cioban pe nume Zangor, primul care și-a construit o casă în zonă.) Aici găsiți meniul complet pentru 29 august.

Până atunci, spunem povestea orașului pe vocile unor personaje pe care jurnalistul Ionuț Dulămiță le-a descoperit în cadrul proiectului mai sus amintit: un schior de Olimpiadă, un strungar devenit sculptor, o fostă angajată a fabricii de șampanie, o antreprenoare în turism și un tânăr care a rămas în oraș. Viețile lor sunt viețile orașului. 

„Am avut o viață frumoasă. Puțini au avut viața mea”

L-am cunoscut pe Erdely Ladislau — sau Nea Laci, cum îi spun apropiații — lângă gara din Azuga, în fața unui bloc liniștit, unde locuiește cu soția lui. Ne-am așezat pe o băncuță, nu departe de boxa unde începuse să sculpteze un urs într-un trunchi de copac. Artizan de când se știe, dar mai ales după ce-a ieșit la pensie, îmi arată mândru și gardul din fața blocului, pe care tot el l-a meșterit. În timp ce povestim, pe fundal se mai aude câte o sirenă de tren și se vede magazia gării, o clădire despre care Nea Laci spune că „are peste 100 de ani și e făcută de nemți”.

Ajuns în Azuga în clasa a patra, Erdely Ladislau, acum în vârstă de 71 de ani, a prins vremurile în care orașul era plin de fabrici și de viață. A lucrat ca strungar la fabrica de sticlă, ca maistru la stația de captare a apei, unde a avut funcție de conducere, și a făcut mobilă pentru azugeni. După ce familia lui a recuperat niște pământuri vaste, confiscate înainte de ’90, a plecat la Miercurea Ciuc. A avut acolo fermă de vită & păstrăvărie și a făcut garduri & balcoane pentru mai multe județe.  

S-a întors de aproape zece ani în Azuga, unde își petrece acum mare parte din timp sculptând în lemn, în os de vită sau în corn de cerb. Face pandantive, cercei, inele sau cuțite de vânătoare. Tema lui de suflet e floarea de colț, o plantă pe care a și crescut-o — a avut o cultură în Azuga, apoi în Miercurea Ciuc. Când nu meșterește printre conserve, într-un atelier improvizat în beci, sau într-un colț al bucătăriei, unde lucrează mai mult în piele, își ia rucsacul și pleacă pe munte.

Am povestit cu el despre dezamăgire & împlinire, dar mai ales despre ocupația care i-a permis „să răbufnească” și care l-a însuflețit până în ziua de azi.

Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.

***

M-am născut în Predeal, într-o familie de secui. Tata era din Miercurea Ciuc, mama din Odorheiu Secuiesc. Când a venit regimul comunist la putere, cum bunicii mei erau mai înstăriți, le-a luat tot. Aveau o familie cu 12 copii și au plecat care încotro. Tata a aterizat la Predeal. Acolo s-a cunoscut cu mama și am rezultat eu. Au venit în Azuga când eu eram în clasa a patra. Când am ajuns aici, era o viață trepidantă. Azuga avea vreo 10.000 de locuitori și era cel mai industrializat oraș din țară raportat la numărul de oameni. Existau cinci întreprinderi: două fabrici de bere, fabrica de postav, fabrica de șamotă, fabrica de sticlă. Până în anii ’80, când s-a umblat la mâncare, a fost o viață frumoasă aici, cu restrângerile de rigoare. Mergeam la picnic în fiecare duminică, cu mititei, cu carne de oaie. 

Eu am fost strungar. Am făcut școala profesională, o școală serioasă, la întreprinderea Electroprecizia din Săcele. Am lucrat într-una dintre secțiile cheie ale uzinei, la sculărie, apoi am făcut liceul și școala de maiștri. Am ajuns să lucrez în fabrica de sticlă din Azuga. Uite, e acolo, încă se mai văd ruinele. Avea vreo 600 de angajați. O parte din ei produceau sticlele, borcanele, adică produsele finite, și mai erau cei din secțiile ajutătoare: mecanicii, instalatorii, strungarii, frezorii. Exista și o secție aparte, unde se prelucrau formele în care se turnau produsele. Eu am lucrat efectiv pe strung, timp de 11 ani. Reparam sau refăceam complet orice piesă care se strica și era compatibilă pentru execuție. Astăzi nu mai știe nimeni de strungari, tehnica a evoluat enorm. Acuma totul se rezolvă cu AI-ul (râde).

Soția mea a lucrat tot în fabrica de sticlă. A fost contabilă. Noi ne-am cunoscut în Ungaria. Eram amândoi necăsătoriți. S-a făcut o excursie în Ungaria, cu U.T.C.-ul și am avut șansa să prind loc. Știau comuniștii cum să aranjeze lucrurile, că ne-au trimis 11 fete și 11 băieți, toți necăsătoriți. Iar când am venit înapoi, am venit împerecheați (râde). S-au întemeiat 11 familii atunci, dintre care numai două s-au destrămat. Restul, toate familii sănătoase, cu copii, cu rosturi ca lumea.

„Dacă prostu’ ăla nu ne lua mâncarea, putea să trăiască și astăzi”

În fabrică, la ora 7, trebuia să fii îmbrăcat în salopetă și să dai drumul la strung. Erai închis acolo opt ore, după care fugeai acasă. Nu ca acum, când te duci la muncă toată ziulica și nu mai ai timp să faci nimic acasă. Se destramă familii, se duc dracului toate. Mie mi-a plăcut foarte mult corectitudinea. Nu țin minte să fi întârziat vreodată la fabrică. Nici cu băutura nu le-am avut. Atunci era și strict, era decretul 400. Ți se punea fiola la muncă, te duceau la analize și dacă te găseau cu alcool, puteai să faci șase luni pușcărie. Făceai la locul de muncă; adică mai luai ceva infim din salariu, cât să nu mori de foame și te învățau minte. După ce am lucrat în fabrica de sticlă, am ajuns șeful secției de captare apă. Asiguram apa potabilă pentru orașele Azuga și Sinaia. Am lucrat acolo până în ’97, ca maistru. 

Oamenii n-au dus grija zilei de mâine până în ’80, când a început declinul. Dacă prostu’ ăla nu ne lua mâncarea, putea să trăiască și astăzi. Pentru românul nostru, mâncarea e temelia. Eu m-am străduit, n-am făcut foamea. Mă duceam la Predeal, la hoteluri și cumpăram de la foști colegi care ajunseseră bucătari și ospătari și aveau păpica pe mână. Ceaușescu a vrut să scape de datorii pe spinarea noastră. Am ajuns în ultimul hal. S-a prăbușit economia. Fabricile de aici lucrau în pierdere, erau energofage. Fabrica de sticlă a cumpărat niște utilaje pe care rușii le aruncaseră la gunoi. Aveam, de exemplu, un cuptor cu 12 duze pe-o parte și 12 pe alta, iar o duză din aia consuma gaz într-o oră cât consuma Azuga într-un an. Mare parte din produse se spărgeau, se aruncau. Apoi, văzând că i se cântă osanale lui Ceaușescu, iar viața era din ce în ce mai grea, și noi, la fabrică, din opt ore dacă mai lucram două efectiv, iar ce lucram, nu făceam cu tragere de inimă.

Apoi a venit ’89, când toți am crezut că o să curgă lapte și miere, că democrația o să ne aducă fericirea. S-a înțeles aiurea, că s-au apucat toți de furat. Fabricile s-au închis sistematic. S-au făcut tot felul de mișmașuri, de șmecherii. A intervenit eșalonul doi din regimul comunist — au pus mâna pe fabrici și le-au vândut la diverși care n-au făcut altceva decât să scoată fierul din ele, să-l vândă, să-și scoată banii și pa. Se împărțiseră și certificare de proprietar, părți sociale. Eu le am și astăzi, nu m-am dus niciodată să fac ceva cu ele, că știam că-i o minciună.

„Unii sunt distruși psihic și la ora actuală”

Prima care s-a închis a fost, pare-mi-se, chiar fabrica de sticlă. Era energofagă. În plus, agricultura mare a căzut, pământurile s-au fărâmițat. Căzând agricultura, au căzut și fabricile de conserve, de ulei, de zahăr. Fabrica de sticlă producea pentru ele. Cea de postav era furnizoarea principală de postav (n.r.:  stofă groasă folosită pentru uniforme militare sau pături) pentru armată. Făcea postavul ăla gros, de lână, de te înțepa. Dacă nu-ți luai izmene pe tine, ajungeai la carne vie. Armata s-a redus, s-au schimbat uniformele, așa că fabrica a capotat și ea. Fabrica de șamotă era la rândul ei mare energofagă. Acolo începuseră să facă „sinter-corindon”, un material foarte rezistent la temperaturi mari, care urma să fie folosit în blindajele de tancuri. Dar au capotat fabricile de armament, așa că s-a dus dracului și aia. 

Am avut două fabrici de bere, amândouă au dispărut. Acum mai avem o fabrică de apă. Auzi, am ajuns să-mi vândă mie apă chioară (râde). E ca și cum le-aș vinde eu gheață la eschimoși. Cel puțin aia funcționează, că avem apă bună aici, în Azuga.

Lumea, văzând că e din ce în ce mai greu de trăit, că un terchea-berchea a ajuns mare magnat pentru că a avut ocazia să pună laba pe ce era aici, a devenit frustrată. Unii sunt distruși psihic și la ora actuală. Azuga, acum, e un oraș mort. După ’90, unii mai inspirați s-au apucat de comerț, și-au făcut câte un butic. Eu mi-am făcut un atelier de mobilă. Atunci se purta mult mobila natur, din lemn de brad, de larice. Apoi am plecat. În ’97, ne-am luat înapoi din pământurile pe care le aveau bunicii mei. Norocul a fost că, datorită Imperiului Austro-Ungar, exista încă cadastrul și am găsit toate terenurile. Am și acum hărți de la 1700, pe care le-am scos din arhivă. M-am dus la Miercurea Ciuc, unde am muncit 20 de ani. 

Mi-am făcut fermă de vite acolo, am avut păstrăvărie și o societate pe prelucrarea lemnului: am făcut balcoane și garduri pentru toate județele din țară. Am învățat să dau și cu coasa, să scot vițelul din vacă, ceea ce nu e chiar așa de ușor. Am făcut treabă acolo, mi-am ținut băieții în școli. Unul dintre ei e acum în Marea Britanie, se ocupă de un depozit al firmei americane Levi Strauss. E foarte bun tâmplar la origine, cu el am făcut mobilă și multe alte lucrări. Celălalt a plecat în Austria și are magazinul lui, nu e slugă la nimeni. Lucrează în marochinărie și face șei de cai, tocuri de arme. Acum speră să-și mai deschidă încă un magazin în Elveția.

„Atunci am putut și eu să răbufnesc”

Eu m-am întors în Azuga prin 2017. M-am întors pentru că mi-au plecat copiii și pentru că soacră-mea era paralizată la pat. Am venit înapoi cu soția ca s-o îngrijim. Plus că pe aceste meleaguri erau amintirile copilăriei mele. Eu sunt și un fan al naturii, al munților de-aici. Actualmente lucrez în corn de cerb și os de vită. Am cochetat de mic cu desenul și sculptura. Părinții nu mi-au cumpărat niciodată jucării. Ei erau de sorginte țărănească. Pe vremuri, nu se cumpărau jucării, mai ales dacă aveai o familie cu 11 copii. Dar mi le făceam singur, cu briceagul, cu cuțitul, cu dalta. Făceam pistoale, arcuri, săgeți. Pe vremea aia, erau în vogă filmele cu cowboy și indieni: „Old Shatterhand”, „Winnetou”. Mă milogeam la tata să-mi dea 1 leu 50 și mergeam mereu la film sâmbăta. Copiam ce vedeam acolo și ne jucam prin pădurile astea. Mi-am petrecut copilăria mai mult în pădure.

Am început să fac asta mai serios după ce-am ieșit la pensie. Atunci am putut și eu să răbufnesc, să-mi pun în valoare niște mici talente. Fac pandantive de purtat la gât, cercei, inele, cuțite de vănătoare personalizate. Fac și partea de piele, tecile. Mai întâi desenez o temă. Nu mă inspir după nimic, ce iese din mână. Apoi încep să modelez desenul cu freze. Cum îți lucrează ție dinții dentistul, așa lucrez și eu osul de vită. La fel fac și cu cornul de cerb. Partea de jos a lui se numește „rozetă”. E cea mai valoroasă. Are aceeași consistență cu fildeșul. O tai și sculptez în ea. Din ce rămâne din corn fac prăsele, pentru briceaguri, cuțite, topoare, sau pandantive.

Obiectele astea mai mult le dau cadou sau le fac pentru prieteni. Nu-mi prea place mie să fac comerț. Am doar câteva [la vânzare] în Azuga, la Sorica, și la Babele - când ajungi sus cu telecabina, e acolo o doamnă care vinde suveniruri și îi mai dau și eu din an în Paște. Nu pot să fac multe, că lucrez două-trei zile la unul. Dar nu mă plictisesc, unu la mână, mai pică un leușor și am satisfacția că multă lume poartă la gât, la degete, în urechi lucruri făcute de mine. Sunt mândru că rămâne ceva în urma mea. Acum am un urs în lucru, o sculptură în lemn pe care aș vrea s-o termin până în toamnă și s-o fac cadou orașului, s-o pună primăria unde vrea.

Am atelierul în beci, unde țin și conservăraia pentru iarnă. Mai lucrez și în bucătărie, pe masă, într-un colțișor. Acolo fac pielăria. Am lucrat și în curte, dar vecina de jos a făcut gât că zumzăie sculele. Am scule profesionale, poate în valoare de vreo 50 de mii de lei. Freze, banzic — adică fierăstrău cu bandă pe verticală, mici bormașini, o lupă profesională, mașină de găurit. Pe asta mi-am făcut-o dintr-un microscop, pentru că la pielărie am de dat de multe ori niște găuri sensibile care vreau să fie perfect verticale. Dar mai mult am scule mărunte.

„Dacă mor mâine, nu-mi pare rău”

Mai găsesc coarne de cerb în pădure, că cerbul își leapădă cornul în fiecare an,  dar nu merg în mod special să le caut. În mare parte, le cumpăr. La fel și oasele de vită: mă duc la o carmangerie mare din Brașov și cumpăr cinci-șase pungi cu oase pregătite pentru ciorbă. Sunt făcute rondele. Măduva o mănânc, că îmi place pe pâine prăjită, și aleg oasele masive, nespongioase. Le fierb până devin foarte albe, frumoase, fără urme de sânge sau grăsimi. Cumpăr și pielea. Lucrez cu ea ca un marochiner. Am văzut la băiatul meu. O croiesc și fac din ea teci de cuțite. Am făcut și portofele personalizate. Fac și sculptură pe piele: o umezesc, că e vegetală, se înmoaie, apoi apăs pe ea cu o andrea și rămân părți în relief și în adâncitură. O fac tot după un desen ce-mi trece prin cap sau după ce își dorește cineva.

Dacă te duci pe Strada Parcului din Azuga, găsești pensiunea „Vlad și Iulia”. Tot lemnul de-acolo, de la cinci corpuri de clădire, e făcut de mine. Am lucrat trei ani. M-am inspirat din arhitectura austriacă. I-am spus proprietarului și cum să facă acoperișurile: mult ieșite în afară, cum se face la casele de munte din Austria. La munte sunt vânturi, zăpezi și ploi puternice, iar acoperișurile trebuie să fie largi. 
 

Am fost mereu un admirator al popoarelor germanice, pentru că au fost promotorii științei și oameni corecți. Și aici, în Azuga, cei mai buni meseriași erau sașii. Eu am ca teme, în sculptură, tot ce ține de animale din fauna montană și de natură, dar tema mea esențială, de suflet, este floarea de colț sau „Edelweiss” (n.r. un simbol național al Austriei). Eu am avut și cultură de floare de colț [în Azuga]. Am crescut în curte, apoi am luat rădăcinile de-aici și le-am dus la Miercurea Ciuc, unde am nimerit locul foarte bine. Am pornit cu o tufă mică pe care am adus-o din Bucegi și am ajuns să adun 3.000-4.000 de fire. Un prieten austriac venea anual și mi le cumpăra. Îmi dădea un euro pe fir, iar el îl vindea cu șapte.

Pe lângă sculptat, îmi place să merg în natură, pe munte. Nu e săptămână în care să nu fiu pe munte. Vara, mă duc în Bucegi de cel puțin 20-30 de ori. Acum nu mă mai ajută picioarele, dar mai demult îmi plăcea cel mai tare să mă duc în zonele mai neumblate ale Bucegilor. Îmi place să stau, să filez caprele negre, să văd urșii prin pădure. Mai demult, mergeam foarte mult în Valea Azugii și pescuiam. Era cândva plină de păstrăvi, erau ca viermii în apă. Pot să spun că am avut o viață frumoasă. Puțini au avut viața mea. Dacă mor mâine, nu-mi pare rău. Poate de un singur lucru mi-ar părea rău, că n-am să mai văd aceste priveliști frumoase.

FOTO main: Andreea Săsăran

A contribuit Vlad Odobescu