Cuprins

Exploratori / Centenar

„Am fost și femeie, și bărbat”

de Andra Matzal

Ioana Panait s-a născut când Primul Război Mondial încă nu se sfârșise, iar istoria statului român unit încă nu începuse. Am mers s-o cunoaștem și să aflăm cum e să fii de-o vârstă cu România, la începutul anului centenar, care scoate la înaintare statui și festivități, dar lasă în urmă oamenii.  Am găsit-o lângă sobă, în casa ei văruită în alb și albastru din satul Cataloi (Tulcea), împreună cu cele trei fiice ale sale. Mai are doi fii, zece nepoți și treisprezece strănepoți, iar cei care n-au plecat la oraș locuiesc pe aceeași stradă. Strada asta Italiană, la fel ca singurul magazinaș pe care-l găzduiește, S.C. Italianul SRL, își trage numele de la o colonie de italieni stabilită aici pe la 1850. Azi n-au mai rămas de pe urma lor decât vreo câteva morminte ruinate. 

„Păi dacă io stau să vă povestesc toată viața mea care-am trăit, trei zile nu termin! Păi cum am trăit noi?! Nu ca acuma,” spune femeia care s-a născut în monarhie, și-a petrecut tinerețea în comunism și a îmbătrânit în capitalismul sălbatic. Deși ne-ar fi plăcut să stăm de vorbă trei zile, n-am apucat decât vreo câteva ore. Destul, însă, cât să înțelegem că istoria în care trăim ne modelează adânc cursul vieții. La mai bine de 100 de ani, Ioana Panait e foarte fragilă. Se mișcă greu, are auzul din ce în ce mai slab, și văzul aproape a lăsat-o. Trecutul, în schimb, și-l vede așa de limpede, încât atunci când îl povestește, ai senzația că te-a luat de mână și te-a dus înapoi în timp. Deși spune c-a avut o viață grea de când se știe, are un umor sclipitor. I-am spus, pe scurt, povestea, așa cum am aflat-o de la ea și de la cele trei fiice ale sale.

„Eu eram și fată, și băiat”. Copilăria

M-am născut pe 2 ianuarie 1918 la Valea Nucarilor, fostă I.G. Duca*. Cinci copii am fost la părinți, care-au mai avut șapte morți. Da' io cea mai mare am fost. Părinții mei la câmp lucrau. Toată lumea la câmp. Copiii mici cu vaca, cu oaia, cu calul. Nu erau la televizor sau la aparate. Tatăl meu s-o însurat cu mama mea și erau de trei ani când el o plecat în armată. Când s-o eliberat, bătrânul o cumpărat casă, ne-o dus la casa noastră, ne-o adus sacul cu făină, ne-o adus sacul cu cartofi, ne-o adus cutare și cutare, tot ne-o adus. Eu plângeam mereu după tata. Și mă purta tata cu el: „Hai, Ioană, merji cu mini la păduri? Hai, Ioană, merji cu mini la plug? Hai, Ioană...” „Da' ce fac io, tată, că mă calcă caii pe picioare?” „Lasă, că te-ating cu biciu' la picioare și fuji!” Și-așa era. M-atingea cu bicișoru' la picioare și fuga-fuga după cal

Fiindcă eu am fost copilu-ntâi, eu eram și fată, și băiat. Eu mi-am crescut frații și surorile. Le băgam șomoiogu-n gură. Dacă mă lăsa mama cu ei acasă, că pleca cu tata la prașilă, eu aveam treabă pe-acasă. Și dacă plângeau copiii, le puneam pâine, covrigi cu zahăr, băgam în tifon și-i băgam în gură. Fleoșca-fleoșca. „Suge, suge, să te faci mare, cum m-am făcut eu!”, le ziceam. Toți au murit, numai eu am rămas. Neamurile lu' tata au fost zece frați și-o fată. Unii or plecat cu meserie, la dulgherie, la lemnărie, la din astea. Ăștialalți au rămas și-au lucrat la coasă, la sapă, la animale. Semănam porumb, orz, secară, grâu, fasole, tot ce trebuia. Singură treieram grâul, cu coasa. Tăiam și făceam așa măldărașe, lăsam de se usca și când se usca, pe pământul bătut bine, aduceau caii și-l călcau bine.

VIEȚILE TRECUTE ALE VĂII NUCARILOR

*Când s-a născut Ioana Panait, fosta comună Sarighiol de Vale fusese rebotezată după Ion Gheorghe Duca, liberal care în 1918 era ministru al Educației. Până în ziua când a fost asasinat pe peronul gării din Sinaia de gruparea legionară Nicadori, Duca a condus alte câteva ministere și, pentru mai bine de o lună, a fost prim-ministru al României. În 1954, localitatea și-a schimbat numele în Valea Nucarilor.

La școală, patru clase am făcut. Veneam de la școală, aruncam cu tolba și cu cărțile, dădeam drumul la oaie și plecam cu oaia. Că de-acolo mâncam brânză, lapte. Da' nu mâncam noi mâncarea pe care-o mâncam acuma. Mâncam fasole, cartof - parcă ziceai că are zahăr în el. Nu te săturai de ele. Bunătate! Duminica, mai făceam câte-o plăcintă, tăiam câte-o pasăre. Ce mâncare bună mâncam! Semănam floarea soarelui, o strângeam, o băteam, ciuruiam cu ciuru', până ieșea un fir de buruiană mărunțică, neagră, făceam câte două-trei căldări, și-o duceam la fabrică, la uleiniță. Era un ulei gras, ca untura. Puneai un pahar de ulei și mâncai de pocneai! Pâine făceam și de secară, și de orz am făcut, pân-a adus grâu la noi. Că la noi nu era grâu. Pe urmă o adus, când era la Ceaușescu

„Erau mulți pe-aici, și pe toți i-o chemat acasă”. Pe drum

16 ani am avut când am plecat de la Valea Nucarilor. Tatăl meu s-o făcut colonist. Era o lege atunci, cine vrea să se ducă să colonizeze în altă parte. Ne-a dus la Sălceni, dincolo de Dunăre, la Tulcea, și-am stat acolo vreo patru ani. Ne-am făcut casă acolo, am muncit și-acolo. Apoi o venit apă mare, o dat peste mal, să ne intre apa-n casă. A dat Dumnezeu de-o sunat sirena că să ieșim din baltă. A anunțat stat pe stat că vine apă mare și îneacă lumea pe unde a colonizat. A trimis bacurile, ne-a scos la malul Dunării la Tulcea în ziua de Florii.

CINE-A FOST ADA MARINESCU?

*În 1950, numele satului tulcean Prislav a fost schimbat în Ada Marinescu, în memoria chimistei care, împreună cu alți activiști comuniști, a făcut parte din grupul Panet. Numit după inginerul chimist Francisc Paneth, grupul a improvizat un laborator unde să prepare explozibili, ce urmau să fie folosiți împotriva trupelor germane staționate în România. În 1941, Ada Marinescu a fost prinsă și trimisă la închisoare, unde a fost executată alături de partenerul ei, medicul Adalbert Kornhauser. În 1965, satul Ada Marinescu a devenit satul Nufăru. 

Ca țiganii ne-a scos, cu corturile. De-acolo am venit direct acasă, la Valea Nucarilor, că noi nu vândusem. Am venit cu bagajul, cu vacă, cu cal, cu ce-aveam acolo. Mama stătea la malul Dunării cu căruța și aștepta să treacă tata cu bacu' peste apă. O-ncărca pe mama cu bagaj și ea pleca la Valea Nucarilor, acasă. Descărca acolo, eu mă duceam cu tata și-ncărcam bagaj, și iar veneam la malul Dunării. Am mai stat ce-am mai stat la Valea Nucarilor, pân-o venit ordin că cine vrea să colonizeze, să ia cinci hectare să se ducă să muncească. Tata, el nu, că să muncească, să facă pământ pentru copii. Și ne-am dus la Vulturu, dincolo de Ada Marinescu*. Am făcut și-acolo o bucătărioară și-am mai stat puțin, după care am mers la Cataloi, unde ne-a colonizat și ne-a dat loc de casă. Tata a zis „Aicea crăp, dar de-aicea nu mai plec!”.

Ruinele cimitirului italian din Cataloi

Când am venit aicea, era italienii îngrămădiți ca de plecare. Îi țin minte pe italieni, că i-am prins când eram fată mare. Plecau la câmp cu căruța, cu plugul, cu prășitoare, ce-aveau ei. Pân' la 12 săpau, apoi puneau caii la căruță și lăsau săpile și tot ce-aveau pe câmp, la capătu' tarlălii. Și mergeau la masă. Mâncau, se odihneau și după aia plecau la plug, la sapă, la ce făceau pe câmp. Erau oameni foarte buni. Oameni culți erau.

ITALIENII DE LA CATALOI

După jumătatea secolului 19, în Dobrogea s-au stabilit mai multe colonii de italieni, mulți dintre ei lucrând aici ani buni ca lemnari sau pietrari. Dintre aceștia, vreo câteva zeci de familii din apropierea Veneției s-au stabilit la Cataloi. După ce munciseră în Moldova la cultivat orez, au venit la Cataloi fiindcă auziseră că aici e pământ liber. Au primit de la autorități vreo mie de hectare, pe care le-au desțelenit, iar timp de câteva decenii Cataloi a devenit unul dintre cele mai bogate sate din Dobrogea. După ce au refuzat să renunțe la cetățenia italiană, la începutul anilor '20, statul român le-a retras concesiunea asupra terenului, și atunci au început să plece înapoi în Italia.

Cu italienii am stat o lună de zile aici, în casele lor, că ei erau îngrămădiți câte patru-cinci familii la un loc. Erau cu bagajele împachetate și-așteptau trenul. Erau flăcăi, erau fete mari de-ale lor. Ieșea la colț de stradă și cânta din muzicuță și noi jucam. Italienii așa, mărunței, îmbrăcați toți în velură și șepci tot de velură, pantofi frumoși, și ei frumoși și curați. Cântau din muzică, da' fetele plângeau că pleacă din sat. I-o chemat Italia, țara lor. Bulgarii i-au chemat pe bulgari, Germania i-a chemat pe nemți. Și turci o fost aicea, și jidani o fost aicea, și machedoni o venit din Kaliakra - pe toți i-o chemat acasă.

„De când m-am măritat, mi s-or închis toate”. Războiul

Aici la Cataloi m-am măritat la 22 de ani, am luat om tot din baltă [Deltă, n.r.]. O fost vai de capu' nostru. El sărac, eu săracă. După ce ne-am luat, am făcut doi copii, el s-a dus în armată, a terminat armata, s-a liberat. A stat nu știu cât a stat acasă, am mai turnat un copil și o sunat mobilizarea - război. Când o plecat Ristache militar, am rămas singură cu trei copii.  Prima oară o plecat la ruși și acolo pe front aici în pulpă l-a rănit, i-a trecut o schijă prin picior. Când s-o terminat acolo la ruși cu războiu' și o venit înapoi, în concediu medical, tata i-a zis: „Măi Ristache, tot am și eu vreo câteva oițe, ai și tu vreo câteva oițe, hai să-ți fac bucătărioara aia, s-o lipim, și să stați acolo la Lascăr*, până v-oți face casă. Ne-am gândit noi și ne-am dus la Lascăr. Am stat în căsișoara aia acolo cât am stat, vreo câțiva ani, și abia după ce s-o-ntors Ristache de două ori din războaie o venit tata și ne-a făcut casă.

După ce-o venit de la ruși, cu piciorul rănit, s-o dus pe front până-n Cehoslovacia. Pe jos s-o dus. Umbla prin sat o garnizoană de ruși, că cine e lăsat la vatră să se prezinte toți la unitatea lor. Ristache era la magazin și cât era el la magazin, garnizoana zice că să se ducă la unitatea 33 infanterie. El repede, s-o întors fuga acasă. „Ce vii, mă, așa fuga?” „Dă să mă schimb, unde-i ranița?” N-aveam nici pâine-n casă, niciun ban n-aveam în casă. Și-atunci s-o-mbrăcat cum s-o-mbrăcat, și-a luat ranița-n spate, și-a plecat pe jos. La-nceput o ajuns până la Vadu Oilor cu armata noastră, și-i erau picioarele roase, roase de bocanci, de nu mai putea să meargă. Era în timp de culesul porumbului. 

LASCĂR. LASCĂR CATARGIU

Înainte să primească numele pe care-l poartă azi, satul Plauru s-a numit Lascăr Catargiu, fondator al Partidului Conservator care, între 1866 și 1895, a avut patru mandate de premier. 

Și el a plecat și eu tot n-am primit scrisoare, nu nimic, plângeam pe toate drumurile. Nici mort, nici viu, nu se răspundea cu nimica. În sâmbăta Floriilor, am primit un plic că „sunt în Blaj, în spital, cu mâna”. „Ești rănit tare?” „Ei, oleacă”. M-a mințit. Pe urmă, când o ajuns în spital la Sibiu, s-o întâlnit cu frate-su, Mitică, și el rănit. Nici nu știa unul de altul. Mitică era înaintaș, Ristache era infanterist. Povestea Ristache că mai venea pe la ei regina Elena, să-i aline la spital. Ei gemeau, țipau de durere, și ea îi netezea pe frunte. Era o femeie bună. Mitică o venit primul din război acasă, și când o venit, fetelor, vă spui cu sfânta credință, pe căciula lui militară... Păduchi, păduchi, unu' lângă altu'! Am pus cazanul și am fiert toate hainele și parcă pe mine mă mușcau, așa ce-mi era frică de ei. 

Când s-o terminat războiul în Cehoslovacia, Ristache o venit acasă cu mâna moartă. I-o omorât nervu’ la mână, de-o rămas c-o mână subțire. Toată viața i-o rămas așa, de nu putea să facă nimic cu ea. Unde era un ciocan să bată, zicea „Hai, Ioană, vin și bate cu ciocanu', că io țin bine cuiu'!” Am fost și bărbat, și femeie. Uneori zicea lumea „Da' lasă-l, fă, și te mărită după altu'!” L-am luat la căcat pe-ăla de-o zis. „Păi cu trei copiii rămân eu pe drumuri?” Eu, de când m-am măritat, mi s-or închis toate. Ăsta mi-o fost norocu' meu. Necăjit-am fost, necăjită mor. 

„Mi-era frică de alte bâzdzâgănii”. O noapte din anii ‘40

După ce-o plecat Ristache pe front, suna goarna iar prin sat. Trecea o companie de ruși și rechiziționa căruțe. Lumea care era mai în sat o aflat și-o fugit cu caii, cu căruțe, prin gropi, să le-ascundă. O venit cineva din baltă și mi-o zis că nemții o lepădat în islaz la Tudor Vladimirescu tot, cai, căruțe, cu veselă și ce-aveau ei acolo, și-au fugit. Acuma vine rușii după ei. Eu căruța am ascuns-o după grajd, și i-am scos o roată, când m-am trezit cu rusul la spate. Mi-a zis să-i dau caii. „Păi da' un' să duci caii? Lasă căruța aici!” „Hău, hău, hău!”, zice el. „Măi, vorbește mai frumos,” i-am zis, „că eu nu știu rusește”. „Eu căruța o rechiziționez”, a zis în românește. Aveam o iapă bălană, bătrână, cred că era de seama mea, abia mergea, sărmana. Rusu’, că cică să puie alt cal la căruță, mai bunișor. „Nu-l pune pe-ăla la căruță,” zic, „că ăla nu-i învățat. Pune-o pe Bălana.” Și-așa am mers la primărie, unde ne-am adunat și-am plecat vreo șapte căruțe. Ne lua cu căruțele ca să nu cadă vreun militar jos și să-i puie în căruțe. Tata era ascuns în pod, de teamă să nu-l împuște, și mama a plecat cu noi, în altă căruță, cu caii mai buni. La mine-n căruță, au sărit doi ruși și, fiindcă iapa aia abia mergea, am rămas în urmă. Roata se stricase de tot, și rusu-a coborât și s-o dus la un român și i-o luat roata de la căruță. N-o putut omu' să-i facă nimic, că-i era frică. Erau răi rușii. Nu spunea Ristache? Despica femeile la burtă cu baioneta și scotea copiii. Se mânjeau femeile pe față să nu le vadă, că-și băteau joc de ele. 

Și cât mergeam cu căruța, rușii a găsit un loc liber, lângă o pădure, să ne oprim. Era obosiți frânți toți. Și-atunci, unul de prin sat de-aicea a venit la mine și mi-a zis „Hai, că eu știu drumul, să ne dăm de-o parte! Ne facem că ne culcăm, pân-or adormi ei, înhămăm caii și eu știu un drum unde să ieșim.” Și-așa am făcut. Am luat-o pe Bălana și-am pornit. Cântau huhurezii „Huuu-huuu” și eu de frică așa tremuram în căruță. Când am ieșit din pădure, doi ruși. „Staaai!” au pus piciorul pe roata căruței. Până la urmă, ne-or lăsat să trecem și-am tot mers, până am dat într-un loc aproape de o șosea, unde la un foc unde erau niște oameni. „Unde e drumul pentru piața din Babadag?” am întrebat. La Babadag avea mama o soră, aproape de piață. Un creștin dumnezeiesc mi-a zis „Mergi pe șoseaua asta și-ai să dai mata peste drumul de piață”.

Am mers cât am mers și-am dat de drum. Strada aia era o stradă rea, cu cărămizi toate bătute-așa-n picioare, de-am lăsat caii și-am venit pe jos până la mătușă la poartă, ea aude câinii lătrând și-a ieșit. „Ce cauți, fata mamii, la 12 noaptea?” „Lasă, c-am să-ți spun eu ce caut.” I-am povestit, m-am întors după căruță și s-o făcut ora unu. Când am băgat calu-n grajd, ce să-i dăm mâncare? Că n-avea femeia nimica. Ea stătea în spatele primăriei, și primăria avea adunate căpițe de fân. Ea zice „Hai să luăm două pături” și ne-am dus amândouă. Ce, mai furau ei și alții! Când, m-am agățat de gardul de sârmă ghimpată, am căzut jos. Ea a-nceput să râdă, „Aoleu, să nu ne-audă paznicu'!”. Încet-încet, am pus fân în pătură și am sărit gardul înapoi și-am adus la cal. Ea zice „Stai să-ți prăjesc oleacă de cartofi, că n-am nimica, că azi am cules via. Sau hai, nepoată, să mâncăm must cu pâine!” Ei, am mâncat acolo, da’ nu mi-era foame, mi-era frică de copii, mi-era frică de alte bâzdâgănii”. Dimineața, s-o sculat ea de noapte, a prăjit cartofi, am băut oleacă de must și-am plecat. Am mers cu iapa, „Hai, Bălana, hai, Bălana!” și-am ieșit din Babadag. Când, pe drum, veneau regimente de ruși. Eu m-am coborât tocma' pe vale, pe lângă bărăci, pe unde vindeau odată făină. Ei făceau semn de pe șosea să mă duc înapoi, eu făceam semn „Nu pot, iote, că nu merge calu'!” Și-așa am scăpat, bogdaproste. Și când am ajuns acasă, mergeam pe jos, nu mai mergeam în căruță. Mama era deja acolo, că se-ntorsese cu alții, că aveau cai buni. Eu rămăsesem așa în urmă că nu mergea calu'. Ce știți voi? Atâta-ți trebuia dacă lepădai căruța. Ei, și pe Bălana, nu știu câte zile o trecut, c-am găsit-o moartă. 

„Da' ce, numa' o dată a fost sărăcie?”. Foametea

Dacă l-am pupat pe Ristache când o venit acasă din război? Păi cum?! Iote, fă! Dacă era omu' tău, tu nu-l pupai? După aia, am mai făcut patru copii. Pe toți i-am născut acasă cu babele. M-o ferit Dumnezeu. Șapte am născut, da' acasă. Baba venea și te freca bine pe burtă cu untură, de te făceai roșie, roșie. Îi dădeai câte-un pahar de rachiu, la cap la lăuză era sticla cu rachiu, cu țuică, și tolba cu biscuiți de casă. După ce năștea, moașa făcea frecție la oase, lăuza stătea cu rachiul și mai bea câte-un gât, ca să se-ntremeze. Nu era ca acuma, cu spitale, cu cezariene, cu toate minciunile. Șapte am avut, doi or murit, și pe toți i-am crescut cum am putut. Șomoiog în gură, eu le făceam de toate, și-n grădină și la câmp mă duceam. 

Era un timp când nu găseai un metru de stambă să cumperi, să faci o izmană la un bărbat sau la un copil o cămașă. Făceam lână și-o duceam la nor de apă, îi zicea pe-atunci. Era un italian care-avea piuă, cu pietre, unde spăla lâna și-o albea. Peste-o săptămână când luai firele gata, luceau de zici că-i stofă. După, o puneam la război și țeseam și le făceam izmene de lână, împleteam ciorapi cu colțuri. Ce ne mai rodea... Și când mergeam la hore, ne rodea. Ei cântau îmbrăcăți în mantăli, fata în pantofei și ciorapi de lână. 

Când o venit foametea în ‘47, tata o luat calul, o luat hățurile, și-o plecat prin țară, să vândă calul și să luăm de mâncare. Când s-o-ntors, o venit cu o mie de kilograme de grâu amestecat cu orz. M-am dus la italian la moară, am făcut un sac de făină și m-am dus la piață. Am vândut un sac de făină și am luat 1000 de lei. Și cu banii ăștia s-o dus Ristache prin bălți, la o herghelie, și-o cumpărat de-acolo un cal roib. O luat pe un sac de făină, un cal. Da' ce, numa' o dată a fost sărăcie?

Cele trei fiice ale Ioanei Panait (de la stânga la dreapta): Gherghina Grigoraș (63 de ani), Maria Casian (69 de ani), Elena Spiridon (66 de ani)

Și noi am trăit vremuri grele și-am muncit de mici. Mi-aduc aminte cum plângeam pe rând că nu puteam să mă țin cu sapa. M-așezam jos și plângeam. Și-am trecut și prin foamete. Nu știu de ce, dar n-aveam pâine. Mâncam pâine mucegăită, ne zicea c-avem noroc la bani. În schimb, aveam o vacă, aveam oi. Ne mânca țânțarii-afară până veneau oile de la câmp sau vaca. De la ele lapte mâncam și plăcintă ne făcea. Făcea așa niște pătrate - vărzări. Ne făcea cu varză. Varza, dacă rămânea, n-o arunca. Fasolea, dacă rămânea, n-o arunca. Ne făcea cu dovleac, cu ceapă, răzuia cartofi, cu sare, cu piper. Întindea foaia și le făcea pe vatră-n sobă. Când le scoteam, le curăța de cenușă, le ștergea cu ulei deasupra și erau o bunătate. Ne făcea biscuiți de casă, ne punea-ntr-o tolbă și asta era. Mi-aduc aminte că mă duceam cu câteva ouă la magazin și luam o jumate de zahăr sau o jumate de ulei. Nu erau bani pe-atunci. Eu n-am văzut așa mulți bani cum avem noi acuma și nu ne-ajung. E diferență mare. (Maria Casian, fiica cea mare)

Și mai ții minte, mamă, când ne trimiteai la adunat de spice? Aveam un coș de papură și, când treceau batozele, le fugăream. Luam spicele de pe urma lor, le-aduceam acasă, le puneam la soare, se uscau și le fărâmau, să facă făină. Făcea pâine. Nu știu ce criză era, dar știu că nu era nici pâine, nici mămăligă. Da' uite că n-am murit. (Gherghina Grigoraș, fiica cea mică)

„Eram așa, înconjurați de apă”. Balta

Când săteam în baltă, la Lascăr, mergea mama la Tulcea și făcea piața, lua ce trebuia, și se-ntorcea a doua zi, că n-avea traseu ca acuma. Cu vaporul ajungeam la Tulcea, de-acasă te duceai cu barca-n larg până la vapor. Mai mergea lumea pe jos sau cu căruțele. Nu erau deloc mașini. Și când venea apa-n baltă, ajungea până-n juru' casei. Eram așa, înconjurați de apă. Când ieșeam din casă, mergeam doi-trei metri și urcam în barcă. (Elena Spiridon, fiica mijlocie)

Așa mergeam la școală, la magazin. La film ne duceam. Făcea film pe pânză, aproape de noi. Prin '50 și ceva, era o cazarmă de ruși militari, și acolo aducea film. Punea pe peretele alb pânză și ne uitam toată lumea. Aveam scăunele mici, când se ducea apa, alteori stăteam în bărci și priveam la filme. „Vagabondul” acolo l-am văzut prima dată. (Maria Casian , fiica cea mare)

La școală, făceau părinții cu rândul. Mergeau cu bărcile și luau copiii care erau vecini. Eram odată-n baltă... ehe... Aveam pe fratele cel mai mare, vreo op’șpe ani avea, și pe fratele cel mai mic, să fi avut vreun an jumate, doi. Mama zice „mergeți cu barca s-aduceți mâncare la vaci”. Și-aduceam suligă, stuf, papură de tăiam din baltă. Am plecat și, deodată, ne-a apucat cum este furtunile astea acuma. Ce, spunea de tornade? S-o apucat fratele mare și-o aruncat totu' din barcă, pe-ăla mai mic l-aveam în fundu' bărcii, în pielea goală și-ntr-o pereche de chiloței. Aveam o cutie și, când o-nceput să arunce valurile și furtuna umplea barca, fratele trăgea la rame, eu cu cutia vărsam apa. Ni se umplea barca în continuu. Am ajuns în fundul grădinii la sat și, când colo, s-a rupt cureaua aia unde era rama. Ne-a dus furtuna înapoi în baltă. Nu știu, eu probabil nu prea realizam așa, cred că vreo opt ani aveam. Fratele nu se dădea bătut, da' tremura, numai el știa ce era-n sufletul lui. Noroc c-a avut un lanț și-a legat vâslele și dă-i, dă-i, și eu dădeam apa afară în continuu. Am ajuns și mama țipa pe prispa casii, plângea și bătea din palme că ne-a pierdut pe toți trei. Când ne vede-n fundu' grădinii, acolo deodată ne-a luat un anafor și ne-a învârtit, de-am zis că gata suntem. Și mama plângea și credea că ne-am dus. Și uite că n-a fost să fie. Noi de multe ori când ne-adunăm aici, ce mai râdem, că dacă muream noi, rămâneau ei mai puțini la moștenire! (Elena Spiridon, fiica mijlocie)

„S-a învățat lumea”. Comunismul și lumea de după

După ce-o venit comuniștii, a fost și rău, a fost și bine. Așa e-n viață: când e rău, când e bine. S-a învățat lumea.

Lasă, că a fost bine, că atuncea am făcut casele, s-a făcut tot. Ani de zile, CAP-ul ăsta de la noi de la Cataloi a mers bine de tot, și-atunci s-au făcut toate casele noi de pe-aici, și drumurile și tot. Și curent electric tot atunci ne-a pus, prin 60, când am făcut casa. Și tata tot la CAP a lucrat. După ce-a venit din război, a lucrat zootehnie, săracul. Dacă-n mâna dreaptă n-avea putere, de-abia căra căldările cu apă, furca, ce mai trebuia. Și uite că la toți ne-a făcut nunți, și p-atunci nunțile durau de joi până marți, nu ca acum. Mama a muncit acasă și la câmp și tata, săracul, a muncit până la ieșit la pensie. A avut pensie de CAP și noroc că târziu, încoace a primit pensie de veteran și de invalid. O fost greu. N-au fost răsplătiți după cât au suferit, săracii ăștia care-au apucat și s-au întors din război. Care au rămas pe-acolo... Dumnezeu îi știe pe unde-or fi aruncați prin ce gropi. (Maria Casian, fiica cea mare)

După revoluție, când ieșeau la televizor și-și cereau drepturile, parcă-l aud pe tata cum spunea „Eu mi-am dat mâna pentru țară. La 24 de ani am rămas fără mână...” El n-a primit nimica. Abia târziu încoace i-a dat pensie de invalid. I-a dat, în schimb, decorații. Ce face cu decorațiile? Ne jucam noi cu ele prin casă. Și el ne certa, să nu i le stricăm. Erau mândria lui, dar n-aveau nicio valoare. Tata a murit în 1999, de cancer. „Vai, vai, ce mă doare”, zicea. „Nici în război n-am simțit așa”. (Gherghina Grigoraș, fiica cea mică)

Când a venit Revoluția, am crezut c-o să fie mai bine. Toți am zis c-o să fie bine. C-o s-avem de toate. Și când colo... Sunt de toate, dar nu sunt bani. (Maria Casian, fiica cea mare)

„Bine n-o să mai fie și cine știe ce-om mai vedea?”

Era mai bine pe vremea noastră. Noi, cât am fost fete, noi nu treceam calea la flăcău, la un bărbat. Dacă treceai la un flăcău calea, te dădea afară din horă. Am pățit-o și eu. Plecai cu căldarea la apă și, când veneai, de ce-ai trecut calea? Păi te-aștept eu toată ziua, să știu când vii tu? Se arde mâncarea pe foc! Era o lege. O rușine. Un bătrân, dacă-l vedeai că vine cu greutate, îl ajutai. Acuma, se șterge la fund, hihihi, și-ncepe să fluiere. Ăla-i crescut bine? Acum nu mai poți să dai o palmă la un copil, pe care tu l-ai făcut, tu l-ai crescut? O să-ți dea el în cap ție!

Erau profesorii mai aspri pe vremea noastră, dar să știți că era mai bine. Uniforma uniformă, pămblicuța-n cap pămblicuță, profesorul profesor, directorul director de școală. Școală se făcea, nu jucărie! Acu, tineretul a plecat la oraș sau în alte țări. Au rămas mulți bătrâni la Cataloi. Păi altă dată, ce de copii erau! Când treceau la școală, o gălăgie pe stradă... Plecau câte 15-20 de-aici de pe stradă. Erau familii care-aveau câte 9 copii. Acum, mai are un pic și desființează școala. Mi-aduc aminte când eram noi copii, ce frumos era! Strada asta era toată un praf, că seara după ce ne fugăream și intram în casă, aveam niște picioare... (Gherghina Grigoraș, fiica cea mică)

Mama lu' tatu' lu' tata de 105 ani o murit, da' avea dantură mai ceva ca copiii. Și lumină la ochi. Da' eu nu mai văd. Eu dac-aș vedea.... mamăăăăă! Păi așa, ce inimă am avut eu? Eu am fost spirt! Aicea mă videai, aicea nu mă videai! Aicea mă videai, aicea nu mă videai! Așa ce eram eu! Dar acuma... Acuma mă duc fetele. Stau și mă uit la televizor ca pisica-n calendar. Ca să nu fiu singură-n casă, d-asta-i dau drumul. Nu mai înțeleg nimica nici de la ei. Toate numai minciuni și la televizor. 

Ce să le zic la tineri? Să fie cuminți, să nu fie hoți, să fie dreptoși. Cu dreptate se muncește și se plătește la om. Să fie frumoși, îmbrăcați, să nu mănânce congelate. Bine n-o să mai fie și cine știe ce-om mai vedea? Ferească Dumnezeu de încă un război! 


Mulțumiri fotografului care ne-a însoțit acasă la Ioana Panait, și care a preferat să rămână anonim, fiindcă lucrează de zor la un proiect mai delicat. 

Dacă cunoașteți alți oameni de-o vârstă cu România (sau pe-aproape), vă rugăm să ne dați de veste la andra@scena9.ro. Am vrea să le spunem povestea, fiindcă suntem de părere că putem înțelege mai bine istoria locului unde trăim in istoriile oamenilor.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK