Posibil să mă fi apucat de scris din escapism. Oltenița nu era un oraș unde la fiecare pas să te pască aventura, așa cum mă obișnuisem din cărțile pe care le citeam haotic, pe bandă rulantă, de când mă știu. Iar pe atunci, aveam încă timp. La sfârșitul anilor ’90, nu aveam calculator, iar internetul era încet, scump și n-avea nicio legătură cu mașinăria cronofagă de azi. Așa că nu-mi rămânea decât să fac bule din scris: scriam comentarii interminabile pe la olimpiade, scriam poezii pe care le trimiteam prin poștă la cenaclul ”Tinere condeie”, scriam scrisori, iar la liceu, scriam la revista liceului.

Fițuica la cultură a avut o viață tulbure și scurtă. S-a născut din munca unor elevi convinși că scriu istoria, din design-ul nătâng al ClipArt-ului și din scârțâitul unui xerox a cărui viteză era curată revoluție. Nu-mi amintesc prea bine despre ce scriam. În principiu, încercam să invetăm o viață culturală într-un oraș care, odată cu fabricile și șantierele, își pierduse după revoluție și programul de cinema, de teatru și concerte. O dată pe an, mergeam în ”tabere de creație”, unde tocilari din toată țara făceam maraton de insomnie și eram, timp de o săptămână, scriitori, poeți, jurnaliști.

După ce am ajuns la facultate, scrisul s-a transformat încet și fără să-mi dau seama într-o meserie. Printre paginile fără număr scrise când eram studentă la ”modulul de filosofia culturii” (care mereu mi s-a părut că sună a utilaj dintr-o uzină absurdă), și-au făcut loc textele măsurate nemilos în număr de semne. Primele texte de test, scrise mai mult după intuiție decât după tehnică, le-am publicat în Cultura și Prezent, iar în Suplimentul de cultură am început să bat terenuri la care presa culturală ca la carte nu se uita nici cu coada ochiului. Artiștii care pictau pe ziduri și artiștii de manele erau, acum vreo zece ani, subcultură.

Despre ce se întâmpla în underground-ul artelor din România, fiindcă pe-atunci chiar exista underground, am scris mai târziu și la Cotidianul, pe vremea când mi se părea cel mai tare ziar românesc. În 2007, în prima zi de redacție, m-am rugat în gând să nu-mi răspundă la telefon ministrul culturii de atunci. În aceeași zi, după ce a răspuns, am învățat că replica ”sunt jurnalist” îți dă o mică superputere pe care, între timp, știu că e vital s-o folosești cu înțelepciune. Cei doi ani la Cotidianul au fost școala mea de jurnalism. M-am întâlnit cu Tricky, care fuma jointuri pe scena Polivalentei, semănând panică între bodyguarzi, și l-am cunoscut pe Poneiul Roz înainte să fie dat în urmărire generală. 

A urmat o scurtă perioadă petrecută ca jurnalist cultural la Adevărul, chiar când extensia online a ziarelor începea să arunce-n recycle bin edițiile lor tipărite. Am scris în mai toate revistele curajoase de arte&cultură din România, toate înduioșător de efemere, de la Omagiu, la Tataia. Împreună cu Veioza Arte, am stat de vorbă cu artiști care făceau ca Bucureștiul să vireze dinspre defunctul mic Paris, spre noul mic Berlin.

Ultimii cinci ani mi-am petrecut în afara cutiei, coordonând publicația Think Outside the Box, unde am învățat alături de super-colegi și super-cititori cum se construiește, mai zdravăn sau mai șubred, o insulă de jurnalism independent. Scriind despre oameni marginali, am înțeles că o poveste e stearpă fără empatie, și scriind despre lucruri mărunte, am înțeles încă o dată lecția celor doi ani de antropologie: că lumea de zi cu zi e cel mai fascinant teren de cercetare. În 2015, am început să mă gândesc mai serios că viitorul aparține, printre altele, jurnalismului cetățenesc, pe care ar trebui să-l deprindem cu toții, relaxat și responsabil. Așa că am lansat Jurnalist în curtea școlii, un proiect pilot, unde am scris împreună cu elevi din Ferentari și din centrul Bucureștiului, cu premianți și repetenți. Așa mi-am adus din nou aminte ce forță are scrisul și de ce nu prea mă mai văd altceva decât jurnalist. Poate doar explorator, dar la urma urmei, de multe ori lucrurile astea două se confundă.