Carte / Romania

Un roman istoric ca pă vremuri

de Mihai Iovănel

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 24 ianuarie 2019

Un englez sosește în Moldova pe la sfârșitul secolului al XVII-lea, debarcând la Galați cu gândul de-a deschide o tipografie. În Moldova găsește moldoveni, dar și greci, evrei, țigani. Toți aceștia dau mână cu mână ca să-i pună bețe în roate englezului (John Newcomb, românizat Ion Nucă). Evreii îl jupoaie de bani, grecii îi dau bani falși, românii îl fraieresc sau îl judecă sumar, dându-l pe mâna gâdelui rom care-l bate la tălpi cu vergeaua. Pe scurt, not good

După cum se vede și din acest scurt rezumat al romanului Zilele noastre mărunte, cartea lui Cezar Amariei se bazează pe clișee. Desigur, ele sunt inevitabile într-o oarecare măsură. Că grecii și evreii se ocupau cu negustoria, că țiganii erau robi, că tătarii erau războinici, că popii duceau lumea de nas, că boierii erau exploatatori și tiranici, că pulimea era pulime – toate acestea țin de istoria reală, iar un roman istoric care nu vrea să fie fantezist trebuie să țină seama de ele. Dar în ce fel? 

Există două variante de bază. Prima este a literaturii de consum în varianta ei caricaturală: clișeele sunt familia tradițională a acestei literaturi. Bagă-i pe gât bunului cititor cât mai multe clișee și îți va rămâne recunoscător că-i flatezi bogatul bagaj de cunoștințe și de preconcepții. A doua soluție aparține literaturii care-și propune ceva mai mult: să tulbure certitudini, să aducă un spor cognitiv, să crească empatia cititorului în raport cu lumi îndepărtate, să ofere un divertisment inteligent. 

Ei bine, Zilele noastre mărunte cade undeva la mijloc între aceste variante. Pe de o parte, cum ziceam, dă croșee prin clișee și servește stereotip după stereotip. Pe de altă parte, pe ici, colo problematizează și recontextualizează aceste imagini inițial simpliste. Astfel, după ce plimbă prin cadru câțiva evrei cu aspect veros, prezentați într-o lumină negativă, Cezar Amariei oferă câteva pagini despre un pogrom îndreptat împotriva unor familii de mici negustori evrei – iar lumina se schimbă cu totul, accentul căzând acum pe empatia cu victimele unei uri iraționale și absurde, pe umanitatea evreilor-victimă în opoziție cu inumanitatea gloatei sângeroase. Un alt exemplu este de natură ecologică. După o serie de descrieri ale unor mese copioase, în tradiție sadoveniană, scriitorul schimbă din nou accentul și prezintă, de-a lungul câtorva pagini de tip Puiul, felul în care zeci de prepelițe sunt chinuite și omorâte în procesul de dresare a unor câini de vânătoare.  Însă aceste exemple nu fac regula în cartea lui Amariei, rămânând mai curând izolate.  

Pentru că l-am amintit pe Mihail Sadoveanu, e timpul să spun că stilul sadovenian este principalul clișeu sub a cărui incidență cade romanul Zilele noastre mărunte. Vocea naratorului aleasă de Amariei are ticăitul molcom și arhaizant al lui Sadoveanu, iar personajele vorbesc nesmintit ca-n Hanu-Ancuței

„ – S-a smintit lumea, umblă numai după averi și pohte trupești, spuse Vituș. Bunăoară în Veneția, pe unde am trecut, de câțiva ani s-a deschis un loc al păcatului, de-i zice Casino, și-amar de nobili și de negustori își mânie zilnic aici nărocul.”

Pe zeci de pagini sfătoșenia asta arhaizantă devine înnebunitoare. Nu e vorba de calitatea autorului (Amariei este un scriitor bun, care-și controlează profesionist frazele), ci de calitatea alegerilor făcute de el. La ce bun să folosești, de pildă, cuvântul „beutură” într-un dialog purtat între un englez și un rus, care nu conversează în română? Doar pentru patină? Patina e un efect care trebuie mânuit eficient și cu discreție. N-avem prea multe romane din secolul al XVII-lea ca să știm prea bine cum se vorbea românește atunci (cum se vorbea, nu cum se scria). Și chiar dacă am fi știut, cui ar folosi un roman scris în limba de atunci? La urma urmei, și Montaigne e tradus acum în franceza contemporană. Pe scurt, o autenticitate lingvistică nu e posibilă, ci doar mimată într-un roman istoric; dar excesul de mimare poate sfârși cu ușurință în inautenticitate și impresie de fake. Desigur, Sadoveanu a fost un mare maestru în crearea iluziei de arhaicitate. Dar la ce bun să-l imiți pe Sadoveanu în secolul al XXI-lea? La urma urmei, Sadoveanu a scris o sută de cărți, dintre care vreo zece cu subiecte istorice. Cine vrea Sadoveanu citește Sadoveanu, nu trebuie să apeleze la Cezar Amariei. Fără îndoială, dat fiind că Zilele noastre mărunte este plasat în epoca lui Gheorghe Duca (acel Duca din Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă), întâlnirea lui Amariei cu Sadoveanu era cumva inevitabilă. Din păcate, Sadoveanu, cu ficțiunea lui asupra trecutului bucolic, rămâne cel mai important clișeu pe care Amariei nu doar că nu-l deconstruiește, dar nici măcar nu-l depășește.

Zilele noastre mărunte este un roman istoric, dar nu unul postmodern. Prin anii ’80–’90 asta ar fi fost descalificant. Pe atunci moda era dată de ceea ce Linda Hutcheon numea „metaficțiune istoriografică”: un roman istoric care își relativizează, ironizează și chiar interoghează (de la interogatoriu) caracterul istoric, demascând recuzita și clișeele în spatele cărora se ascunde autorul. Exemple: de la John Fowles cu Iubita locotenentului francez, până la Ștefan Agopian cu Tache de catifea și de la Thomas Pynchon cu Mason & Dixon, până la Ioan Groșan cu O sută de ani de zile la porţile Orientului. Însă începând de pe la jumătatea anilor 2000, când postmodernismul începuse să se fumeze chiar și la noi, au început să apară în România o serie de romane istorice „naive”. Naive, adică mai preocupate de poveste și de exotismul unor lumi îndepărtate istoric și uneori geografic decât de conceptul felului în care aceste lumi sunt reflectate într-o narațiune contemporană: Filip Florian (Zilele Regelui), Ruxandra Ivăncescu (Marañon sau Adevărata istorie a descoperirii Lumii Noi),  Radu Paraschivescu (Cu inima smulsă din pieptFluturele negru), Nicolae Strâmbeanu (Evanghelia după Araña), Simona Antonescu (Hanul lui Manuc) etc. Această schimbare marca nu doar moartea postmodernismului, ci și reorientarea pieței către o variantă mai friendly de ficțiune, una care să ofere în primul rând divertisment, nu bătăi de cap. 

Romanul lui Cezar Amariei intră în acest trend, ceea ce este perfect ok. Doar că alegerile autorului oscilează și aici între insuficient și nesatisfăcător. Astfel, cartea cochetează un pic la sfârșit și cu ideea de metaficțiune, prin felul în care iese din rama tabloului istoric pentru a ajunge în prezent, introducându-l chiar ca personaj pe autorul său. Dar un astfel de truc n-are de fapt nici un rol în economia romanului, fiind mai curând o soluție de avarie găsită pentru a încheia cumva cartea (compusă din câteva povești interesante, dar care nu se prea leagă). Zilele noastre mărunte rămâne un volum decent pentru un debut, dar cu un pic de muncă suplimentară ar fi putut fi mai mult.


Cezar Amariei, Zilele noastre mărunte, Editura Polirom, 2018, 208 p.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK