Așa să crească iarba pe noi a apărut în noua colecție de proză română contemporană de la Humanitas, coordonată de Andreea Răsuceanu. Au mai ieșit acolo romane de Sebastian Sifft și Bogdan Răileanu. Cărțile arată excelent dpdv grafic.

Romanul lui Augustin Cupșa e plasat la periferia Craiovei postcomuniste din anii ’90, fiind scris din perspectiva unui adolescent aflat în apropierea vârstei de 14 ani, care-i va aduce, odată cu buletinul, posibilitatea s-o șteargă în Italia, acel Eldorado care-i aspiră pe toți cunoscuții lui (în cea mai mare parte adolescenți și lumpeni).

Fantasma Italiei care-i va extrage din sărăcia de acasă reglează totul, de la limba presărată cu cuvinte straniere și de la hainele second-hand aduse în țară până la job-urile part time cu care Pisică, Tobă, frații Mânzu și ceilalți își umplu timpul care le rămâne după școală și fotbal. E vorba de braconarea unor păsări de talie mică (coțofene, pupeze, ciocârlii, sticleți etc.), la mare preț pentru bucătăria din Italia. Asta e partea cea mai interesantă a romanului, „ideea” lui, care îl face interesant ca informație și îl va impune probabil în bibliografiile studiilor de ecocritică. Se poate afla din romanul lui Cupșa care sunt tehnicile de prindere raportate la specie, care specii sunt mai valoroase pe piața gastronomică și multe alte chestii oribile.

Din celelalte puncte de vedere, Așa să crească iarba pe noi este un roman al anilor ’90, așa cum Muzici și faze de Ovidiu Verdeș era un roman al anilor ’70, iar Strada lui Adrian Chivu era un roman al anilor ’80.

Doar că, spre deosebire de Verdeș, care lansa probabil cel mai colorat lingvistic narator din postcomunism, Cupșa n-are o voce la înălțime. Vocea lui este prea literară, deci prea puțin credibilă pentru datele naratorului său, și prea smiorcăită, prea sensibilă. Iar dincolo de vocea lui Pisică, romanul are prea puțin dialog pentru a configura un spațiu lingvistic mai divers. Iată un pasaj caracteristic pentru stilul mai curând insipid al lui Cupșa:

„Și acum nu mă mai interesează să mă gândesc decât la ce s-a întâmplat, dar nu la lucrurile care s-au întâmplat, pe care le-am văzut cu ochii mei și am ajuns să le știu pe dinafară, de atâtea ori mi le-am spus în cap, dar și cu voce tare, de când am început s-o iau pe fir înapoi și să le pun cap la cap și să încerc să le scot la lumină întocmai cum au fost ele, ci la altceva, ceva ce eu nu știu să explic, dar îl simt, știu că s-a ascuns cumva în mine, după ce m-a lăsat și Edi baltă, un lucru de care mă apropii ca un câine, îl adulmec, îi dau târcoale și scormonesc cu labele locul din jurul lui, apoi ceva mă oprește, și nici asta nu știu ce e, îmi spune să mă car de acolo, să nu mă mai învârt degeaba, în cerc, că tot n-o să aflu nimic, că, dacă tot s-a întâmplat, atunci o să știu la un moment, o să mi se arate clar, pentru că toți oamenii făcuți să ajungă în Lumină, până la urmă, află.”

Câteodată efectul e de kitsch, ca atunci când băieții devin brusc sentimentali în fața unei păsări moarte și o îngroapă cu tot ceremonialul religios.

Romanul lui Cupșa e mai apropiat de Strada lui Adrian Chivu (debitat, fără semne de punctuație, de un narator de 12 ani, care relatează o serie de întâmplări dificil de discernut sub raportul realității, alcătuind o tramă cvasi-polițistă pornind de la dispariția și posibila moarte a unui unchi). Și Cupșa oferă o partitură oarecum enigmistică, lăsând mai multe fire în obscuritate. Ce s-a întâmplat cu Larisa, frumoasa vânzătoare de flori, în Italia, de unde s-a întors distrusă? Și ce s-a întâmplat cu Edi, idolul blond al băieților de la periferie, în aceeași Italie unde plecase pe urmele Larisei și de unde s-a întors înfrânt și șchiopătând ușor? Cupșa mizează util pe astfel de eclipse parțiale ale narațiunii. Doar că el complică povestea prin fluxul relatării și pentru că de fapt nu e mare poveste în Așa să crească iarba pe noi. Conflicte teritoriale între băieți, familii destrămate, câteva figuri de interlopi plimbate mai mult în fundal, plictiseli școlare, primii pași erotici – cam asta e tot. Plus păsările. Plus fotbalul.

Că am ajuns la fotbal, el ajută la precizarea cronologiei din roman. Ceea ce nu e de mirare într-un oraș obsedat de o echipă precum Craiova. Inițial crezusem că e vorba de un roman al anilor 2000, dată fiind facilitatea cu care românii se mișcă înspre Italia și înapoi. Dar pe baza informațiilor din roman a trebuit să calculez vârsta lui Pisică pornind de la anul în care Craiova a făcut eventul, bătând Timișoara cu 6-0 în finala Cupei, adică 1981, pentru a ajunge, adăugând 14 ani (vârsta lui Pisică, care la sfârșitul romanului se pregătește să-și scoată buletinul), undeva în 1995. Desigur, luasem în calcul și eventul din 1991, ceea ce ar fi împins acțiunea către 2005, o dată mult mai logică dpdv al ușurinței cu care personajele lui Cupșa migrează în Italia, doar că a trebuit să coroborez și cu anul în care Electroputere Craiova a terminat înaintea Universității (în trecutul relativ recent al romanului, personajele asistă la un meci care consfințește această clasare), iar asta a fost, vorba lui Ion Mureșan, „demult și o singură dată”, și anume în 1991. Mi-ar fi plăcut ca și restul romanului să mă provoace la fel de mult.


Augustin Cupșa, Așa să crească iarba pe noi, Editura Humanitas, 2017, 200 p.

Imagine principală via Pixabay.