Carte / Coronavirus

Prima carte despre pandemie

de Mihai Iovănel

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 3 august 2020

Pandemia veselă și tristă: iată primul volum fiction de autor publicat în România despre pandemia de coronavirus, o culegere de șase povestiri semnată de Florina Ilis. Ceea ce este o surpriză: începând cu Cruciada copiilor, romanul din 2005 cu care s-a impus, Florina Ilis s-a specializat în romane de peste 500 de pagini, publicate la intervale de șase ani. Așadar mai curând genul maraton decât 100 de metri viteză. 

Primul lucru care se observă în cele șase povestiri este dorința autoarei de a acoperi o plajă cât mai tipică de medii asociate cu riscul crescut de expunere la coronavirus. Sunt bifate pe rând personaje din poliția rutieră, din rândul emigranților care se întorc acasă, un preot, asistente medicale, pacienți. Așadar, personaje din „linia întâi”, pentru a folosi metafora războinică atât de utilizată în ultimele luni. Singura excepție o reprezintă O iubesc!, unde apare un IT-ist care se îndrăgostește în perioada de izolare de o colegă de birou (pentru ca atunci când se întoarce la birou și o revede să-și dea seama că de fapt nu o iubește); dar, în fine, se poate spune că și personajul corporatistului luptă în felul lui în „linia întâi”, măcar pentru faptul că este mai vizibil pe rețelele de socializare și în mass-media decât țăranii sau muncitorii din construcții. 

Problema cu toate aceste personaje tipice este că autoarea nu le duce mult mai departe de punctul în care le preia, adică dincolo de zona de clișeu. Despre femeia care în povestirea Corona revine în țară după un an petrecut în Japonia aflăm doar că își iubește familia la modul generic. Ea este de fapt doar un agent narativ care-i permite Florinei Ilis să ilustreze clișeul cu emigrantul care aduce virusul acasă. Antiteza acestei situații o găsim în povestirea O urăsc!, în care un polițist de la circulație renunță în plin lockdown să-i dea amendă unui director de la o „instituţie publică oarecare” care circulă cu mașina fără hârtii justificatoare doar pentru că directorul i se confesează ca între bărbați că a plecat de acasă ca să scape de nevastă. Motivația polițistului este construită în zona solidarității masculine într-un mod simpluț și naiv. Autoarea ar fi putut să scoată de aici o comedie neagră over the top, în schimb alege să o trateze cu seriozitate și obține doar o anecdotă glossy.

Pandemia veselă și tristă

Florina Ilisei
Polirom
2020

Potențial comic are și Judecata de Apoi, una dintre cele mai simpatice povestiri din volum: un pictor este angajat în plină pandemie să zugrăvească scena Judecății de Apoi pe pereții bisericii dintr-un sat transilvănean. Parohul bisericii are „darul suptului” (cum ar fi spus Creangă) și încearcă să-l ispitească pe pictor cu un pahar de vin. Doar că pictorul, mai dogmatic decât popa, refuză și amenință cu chinurile iadului. În plus, preotul are un fiu vitezoman care distruge mașină după mașină. Neputând să-și controleze fiul, încearcă să-l convingă pe pictor să introducă în frescă și păcatul vitezei. Doar că pictorul se arată din nou indignat de această idee, care iese din canoanele bisericești. În schimb, meditează la ideea de a introduce în pictură coronavirusul:

„Pictorul căzu pe gânduri. (...) Se gândise şi el uneori că ar trebui să se adapteze cumva la vremuri. Dar cum ? Putea să picteze ctitorii de azi, înveşmântaţi după tipicul zilelor noastre, aşa cum o făcuseră toţi maeştrii până la el. Asta da ! Dar altceva ce ? ! Nu ! Trebuia să se ţină de canoane, fiindcă arta religioasă avea totuşi regulile ei stricte ! Dar poate că unele lucruri ar mai trebui cumva reînnoite. Oamenii de azi nu mai ştiu de ciumă, însă ştiu de coronavirus. Să‑i picteze pe doctori îngrijind bolnavi de virus, îmbrăcaţi în hainele albe de cosmonauţi, după cum îi arată la televizor ? ! Cu mănuşi şi viziere ! Ce revoluţie artistică ar fi asta ! Şi peste o sută de ani criticii de artă să explice în cărţi inovaţia lui...”

Atmosfera povestirii este construită și ea pe o antiteză amar-vioaie între natura care învie (este primăvară) și biserica aproape pustie în care este pictată o frescă despre sfârșitul lumii, totul pe fundalul pandemiei în care moartea stă invizibilă la pândă. Doar că în loc să speculeze mai departe comicul bitter-sweet de situație, Florina Ilis împinge nuvela spre zona unui moralism destul de butucănos care m-a trimis cu gândul la nuvelele lui Slavici de acum 100 de ani (mă refer la textele simpliste scrise la bătrânețe, nu la Moara cu noroc). De multe ori și stilul autoarei este la fel de vetust, de parcă, deși tratează subiecte contemporane, ar scrie în limba de acum un secol despre personaje moarte demult. 


P.S.: Pandemia veselă și tristă este primul volum despre pandemie scris de un singur autor. Volumul colectiv Izolare, semnat de 20 de autori, a fost publicat de Editura Nemira încă de la începutul lui mai.


Fotografie principală de cottonbro, via Pexels

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK