Carte / Autobiografie

Un fiu rescrie Odiseea alături de tatăl lui

de Mihai Iovănel

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 15 iulie 2019

O odisee, cartea lui Daniel Mendelsohn, poate fi descrisă cel mai bine prin eticheta „memoir”: o poveste autobiografică a cărei întindere nu acoperă întreaga viață, precum memoriile sau autobiografiile, ci un episod sau o înlănțuire de episoade. În cazul de față, este vorba de ultimul an din viața lui Jay Mendelsohn, tatăl octogenar al autorului.

La vârsta de 81 de ani, acesta îi cere fiului său, profesor de literatură clasică la Bard College (unde, nota bene, predă și Norman Manea), să îi permită să asiste la seminarul despre Odiseea. Bătrânul Mendelsohn este de profesie matematician, specializat în studierea incertitudinii și implicat de-a lungul vieții în diverse proiecte top secret derulate de o companie contractată de ministerul apărării (proiecte legate de prima aselenizare sau de cercetări asupra inimii artificiale); însă în tinerețe studiase latina la un liceu din Bronx, ajungând la nivelul la care îl putea citi pe Ovidiu, dar nu și pe mai dificilul Vergiliu. Acum, către capătul vieții și urmărit de regretul de a nu-și fi continuat studiile clasice, vrea să recupereze, fie și simbolic, timpul pierdut.

Pe de altă parte, ar fi și un bun prilej pentru a se apropia de fiul său. Cei doi nu avuseseră o relație prea grozavă: tatăl este un om de știință reprimat emoțional, cu lungi elipse în viața de familie, în timp ce fiul, un gay introvertit care-și descoperă sexualitatea în atmosfera anilor 70, nu prea prietenoasă cu LGBT, caută afecțiune și modele paterne în alte părți, găsindu-le printre profesorii de la liceu sau de la universitate. 

Jay Mendelsohn va participa la toate seminarele lui Daniel, sâcâindu-și fiul cu întrebări de felul „ce fel de erou e Odiseu, când în toate isprăvile lui primește ajutorul zeilor și nu e în stare să-și aducă oamenii acasă?” (nu e un citat, ci un rezumat). După ce seminarul ia sfârșit, tatăl și fiul duc mai departe aventura homerică, pornind într-o croazieră pe urmele itinerariului ipotetic al lui Odiseu. La scurtă vreme după aceasta, Jay Mendelsohn moare în urma unui șir de incidente (un accident banal, un cheag de sânge, un accident vascular, o infecție), lăsându-i fiului său un ghem de amintiri care vor fi explorate în O odisee.

„O odisee. Un tată, un fiu și o epopee”

Daniel Mendelsohn, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu
Polirom
2019

Odiseea. Acesta este pe scurt subiectul cărții, dar rezumatul de mai sus nu este tocmai un spoiler. Pentru că autorul însuși are grijă să anticipeze încă de la primele pagini tot ce se va întâmpla în memoir: în capitolul inițial, numit „Proem”, Daniel Mendelsohn prezintă un spoiler detaliat. De ce? Pentru că așa făcuse  și Homer. Și Iliada, și Odiseea se deschid printr-un pasaj numit proem care anunță sintetic ceea ce urmează (în Iliada: „Cântă, Zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil’ Peleianul/ Greaua urgie ce-Aheilor mii de amaruri aduse” etc.; în Odiseea: „Cântă, o, Muză, bărbatul cu gând iscusit, care-ntruna/ Dus fu pe mare, când, sfântă, a Troiei cetate luat-a/ Și, printre mulți muritori, a văzut și cetăți, și-obiceiuri!” etc. – ambele versiuni îi aparțin lui Dan Slușanschi; voi reveni îndată la subiectul traducerilor).

O odisee nu este doar o carte despre Daniel Mendelsohn și tatăl său, O odisee nu este doar o carte despre Odiseea lui Homer: este o carte care vorbește despre Daniel Mendelsohn, despre tatăl său și despre Odiseea utilizând pentru aceasta structura narativă din Odiseea.

Nu doar asamblarea pieselor narative este dedusă din Odiseea, ci și personajele (Jay, Daniel) refac la o scară contemporană cuplurile homerice de personaje: Odiseu și fiul său Telemah, Odiseu și tatăl său Laertes. 

Cartea lui Daniel Mendelsohn  mai cuprinde, după proem, episoadele: 

  1. „Telemahiada (Educația)”: autorul își rememorează educația în studii clasice la Universitatea din Virginia. Acolo o întâlnește pe Jenny Strauss Clay, fiica celebrului Leo Strauss. Ea joacă față de Daniel rolul pe care zeița Atena, deghizată în Mentor (un vechi prieten al lui Odiseu), îl jucase față de Telemah în primele cânturi din Odiseea. Apropo, cuvântul „mentor” de acolo vine.
  2. „Apologoi (Aventuri)”: croaziera mediteraneeană a lui Jay și Daniel. 
  3. „Nostos (Întoarcere acasă”): o explorare a relației, adesea încordate, dintre Jay și Daniel, așa cum fusese ea construită de-a lungul timpului. Ca Telemah, prea mic pentru a-și cunoaște tatăl atunci când acesta plecase la războiul Troiei, și care caută fie figuri paterne surogat (porcarul Eumaios), fie oameni de la care poate obține informații despre tatăl său (Menelau, regele Spartei, pe care Telemah îl întâlnește în primele cânturi din Odiseea) – tot așa Daniel se reîntâlnește cu o serie de unchi și de falși unchi, vechi prieteni ai tatălui său, care-i oferă detalii despre acesta după moartea lui. 
  4. „Anagnorisis (Recunoaștere)”: pornind de la scena în care Penelopa îl recunoaște pe Odiseu, Daniel Mendelsohn continuă explorarea semnelor trecutului (recent și îndepărtat) care-i permit, abia acum, să-l (re)cunoască cu adevărat pe tatăl său.
  5. „Sêma (Semnul)”: episodul final, care în Odiseea corespunde reîntâlnirii dintre Odiseu și Laertes, bătrânul său tată, iar în cartea lui Mendelsohn agoniei și morții lui Jay. 

Avem de-a face, așadar, cu o narațiune care, odată cu personajele ei, călătorește între planurile temporale: din prezent în trecut, în diferitele straturi ale trecutului, apoi din nou în prezent – și tot așa, într-o mișcare în spirală din ce în ce mai largă. 

După Homer, cealaltă referință vizibilă din O odisee este metoda literară a lui Marcel Proust, despre care Mendelsohn vorbește pe larg într-un interviu pentru The Paris Review.

Influențe. Desigur, cartea lui Daniel Mendelsohn nu e prima scriere influențată de epopeile lui Homer. De la Eneida lui Vergiliu, a cărei compoziție omagiază în prima parte Odiseea, iar în a doua Iliada, până la romanul Ulysses de James Joyce, Homer a marcat întregul drum al literaturii europene.

Multă vreme însă Odiseea s-a aflat în umbra Iliadei. Alexandru Macedon dormea cu Iliada sub pernă, visând să imite vitejiile de acolo. Iliada era percepută ca o creație mai „macho”, antrenând bărbații pentru război, în timp ce Odiseea era apropiată de valori „feminine”, în care eroi ca Odiseu plâng după căldura căminului. Un ecou tardiv al acestei percepții este teoria lui Samuel Butler (unul dintre traducătorii epopeii), formulată în The Authoress of the Odyssey (1897), că Odiseea ar fi fost scrisă de o tânără din Sicilia. Un ecou și mai tardiv este produs de Jay Mendelsohn însuși, care citește Iliada pe iPad în timpul croazierei pe Mediterană și o găsește superioară Odiseei; ironia ascunsă fiind că Jay se consideră un bărbat care a trecut prin război, un bărbat pregătit să înțeleagă războaiele altor bărbați – deși el însuși a făcut războiul în sectorul administrativ al armatei, nu în primele linii. 

Abia în ultimele secole Odiseea a reușit să răstoarne vechiul raport de inferioritate față de Iliada. Sau mai degrabă evoluția istorică a făcut-o. Peripețiile lui Odiseu în căutarea casei, eșecurile lui în serie de a (re)găsi un centru (familia, insula), structura nonlineară a epopeii compun o scriere mult mai adaptată modernității decât zăngănitul unilateral de arme din fața Troiei, care înfierbântase imaginația Antichității.

Femei. Abia în 2017 a apărut prima traducere în engleză după Odiseea realizată de o femeie. Autoarea este clasicista Emily Wilson (o carte despre Seneca i-a fost transpusă în română de Alexandru I. Suter). În 2015, Caroline Alexander fusese prima femeie care traducea în engleză Iliada.

Versiunea lui Emily Wilson are o agendă ideologică manifestă. De pildă, traducătoarea semnalează condiția de sclave, și nu de simple „servitoare” a femeilor de la curtea lui Odiseu. De asemenea, condamnă cruzimea cu care aceste sclave, învinuite că le-au oferit servicii sexuale pețitorilor de la curtea Penelopei, sunt omorâte imediat după ce Odiseu se răzbună pe pețitori, măcelărindu-i până la unul. 

Wilson procedează revizionist dpdv nu doar feminist, ci și postcolonial – de pildă atunci când demască tratarea ciclopului Polifem drept „sălbatic”, văzând în asta privirea colonială a grecilor; prin urmare, potrivit vocabularului ales de traducătoare, Odiseu devine „pirat”, iar ciclopul doar un bun „păstor”. 

Și totuși, după cum remarca Helen Morales, autoarea unei recenzii destul de caustice în Times Literary Supplement (traducerea îi evocă „vocabularul unei femei care vorbește într-un bar cu tovarășa ei despre un tip pe care trebuia să-l fi lăsat de mult”), transformarea lui Odiseu în bad guy și a ciclopului în victimă sare cam ușor peste detaliul că Polifem era canibal și că încălcase legile ospeției, înghițind cu fulgi cu tot câțiva dintre companionii „piratului”.

Poate că Wilson exagerează ici și colo, dar asta nu scade valoarea detaliilor puse în valoare de ea. Traducătorii bărbați nu s-au arătat prea interesați de soarta acelor sclave – sau n-au observat-o pur și simplu. 

Nici Mendelsohn nu acordă mai multă atenție femeilor de la curtea lui Odiseu. El pare mai preocupat de soarta crudă a lui Amfinomos, „cel mai bun dintre Pețitori”, pe care Odiseu – înainte de a se revela ca Odiseu – îl îndeamnă în zadar să plece, și pe care mai apoi îl va ucide Telemah cu o lance bine țintită.

Mendelsohn, tatăl și fiul

Identități. Toate cele trei cărți de proză ale lui Daniel Mendelsohn explorează teme identitare: în The Elusive Embrace: Desire and the Riddle of Identity (1999) își problematizează identitatea de gay, iar în The Lost: A Search for Six of Six Million (2006) identitatea de evreu într-o lume post-Holocaust. 

Kavafis. Daniel Mendelsohn a tradus integral lirica plină de referințe homerice a lui Constantin Kavafis (și el gay). Poemul Ithaka al lui Kavafis ocupă un loc important în O odisee. Croaziera în care au pornit Jay și Daniel ar fi trebuit să se încheie cu o scurtă debarcare pe insula lui Odiseu. Dar, din pricina unei greve, vasul nu mai poate ajunge acolo. Aflând însă că la bord se află traducătorul lui Kavafis, comandantul navei îl invită pe Daniel Mendelsohn să țină călătorilor o scurtă prelegere despre acest poem care vorbește despre superioritatea drumului în raport cu orice destinație. 

Nostalgie.Nostos este termenul grec pentru «întoarcere acasă», forma de plural a acestui cuvânt, nostoi, a fost, de fapt, titlul unei epopei pierdute dedicate întoarcerii acasă a regilor și comandanților care luptaseră în Războiul Troian. Chiar Odiseea este o narațiune de tip nostos, una care se abate adesea de la relatarea călătoriei pline de peripeții a lui Odiseu spre Itaca pentru a vorbi, pe scurt, despre nostos-ul altor personaje (...) – de parcă ar fi străbătută de teama că celelalte povești de tip nostoi nu vor putea ajunge cu bine în viitor. Cu vremea, acest cuvânt plin de alean, nostos, cu rădăcini adânci în temele Odiseei, a fost combinat cu alt cuvânt din vastul vocabular grec al durerii, algos, pentru a ne oferi o cale simplă și elegantă de a vorbi despre acea senzație dulce-amară pe care o avem câteodată în legătură cu o anumită stare specială de dor tulburător. Literal, acest cuvânt înseamnă «durere asociată cu dorul de casă»,  dar, așa cum știm, «acasă», mai ales pe măsură ce înaintăm în vârstă, poate fi la fel de bine un moment ca și un loc. Cuvântul este «nostalgie»” (Daniel Mendelsohn, O odisee).

Cronici. Înainte să citesc proza lui Daniel Mendelsohn îi admirasem cronicile din The New Yorker și New York Review of Books, strânse în volumele How Beautiful It Is And How Easily It Can Be Broken și Waiting for the Barbarians: Essays from the Classics to Pop Culture (zilele trecute a apărut și The Bad Boy of Athens: Musing on Culture from Sappho to Spider-Man). Este un cronicar strălucit, textele lui sunt piese pur și simplu epice de virtuozitate stilistică și analitică. 

Traduceri. Tocmai pentru că Mendelsohn este un extraordinar stilist, pariul de a-l traduce este din capul locului descurajant. Cu toate acestea, Bogdan‑Alexandru Stănescu (și el un vechi fan al lui Mendelsohn) a reușit exemplar să ducă la capăt această misiune imposibilă. 

Există un singur faux pas al ediției românești, dar care nu i se datorează lui Stănescu: și anume traducerea pasajelor din Homer, din fericire nu prea numeroase. În originalul englez, traducerile au fost făcute de Mendelsohn și au o fluență remarcabilă. În ediția românească, Stănescu, pentru a nu-l retraduce pe Homer din engleză, a trebuit să apeleze la versiunile disponibile: în speță la cea mai recentă, în hexametri, a lui Dan Slușanschi. Vechea traducere a lui George Murnu în endecasilabi iambici catalectici, deși importantă în evoluția literaturii române, era prea arhaizantă și autohtonizantă: Murnu îi face lui Zeus – Joe, cum îi zice pe filieră latină – buletin de țăran român, iar zeii și muritorii vorbesc cam ca moș Ion Roată. S-ar fi potrivit cu stilul lui Mendelsohn ca nuca în perete. Traducerea lui Coșbuc, prin intermediar german, era prea îndepărtată metric de original, incompletă și oricum prea personală. Traducerea lui E. Lovinescu este în proză. Deci rămânea versiunea lui Slușanschi. Doar că aceasta, mai fidelă în metru și literă originalului homeric, este incomprehensibilă și, la rândul ei, prea arhaizantă. Deschideți traducerile recente de pe piața angloamericană și veți găsi variante extrem de clare și de expresive. După două pagini de Slușanschi, care îndeasă un vocabular iritant într-o sintaxă contorsionată, îți vine să-ți iei câmpii. Senzația e că te face de cap un țicnit care vorbește sfătos în dodii. Avem nevoie urgent de noi traduceri  din Homer. Până atunci, să ne bucurăm că avem în română O odisee de Daniel Mendelsohn. Dacă aveți de gând să citiți o singură carte în 2019, alegeți-o pe aceasta.


Imaginea principală este un detaliu din „Jay and Daniel Mendelsohn”, de Siegfried Woldhek, via The New York Review of Books

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK