Despre Radu Aldulescu se spune de obicei că este unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani. Așa să fie? În raport cu standardele așteptate din partea unui „mare scriitor”, Aldulescu nu prea pare să știe să scrie, să construiască, să povestească, să inventeze, să se autodepășească, iar cel mai recent roman al său, Rezidenți în Casa Visurilor, nu face decât să confirme asta.

Majoritatea romanelor lui sunt autobiografice și tratează lumea lumpenilor și a proletarilor, cu excursii în lumea scriitorilor aspiranți sau mai degrabă ratați, ori a ziariștilor de mâna a treia. Sociograma lui Aldulescu are forma constantă și simplistă a unei opoziții între lumea marginalilor (cei amintiți înainte) care o încasează invariabil și lumea celor care se descurcă (nomenclaturiști, securiști, rechini ai tranziției ș.a.). Desigur, așa e și-n viață, dar reprezentarea acestei vieți se face simplist, cum spuneam, și mai întotdeauna de la nivelul solului (sau, mă rog, de la nivelul unui apartament de la etajul zece dintr-o locuință socială delabrată din Balta Albă – tot aia este).

Perspectiva narativă este de tip cleios: cel mai adesea, Aldulescu parazitează zona lingvistică a personajelor lui, nevrând sau nereușind să iasă de acolo. Pe scurt, aveam de-a face cu un stil indirect liber care se mută de la un personaj la altul, dar rămâne încleiat în aceste puncte de vedere flotante. Iar aceste personaje – ei bine, toate aceste personaje prind Radio Șanțul. Adică vorbesc în clișee, în maxime populare. În diminutive: părinții devin părințeii, nașa devine nășica, Grigore devine Grigoriță, Camelia devine Cameluța, Argentina – Argentinuța, Mihăiță – Mihăiță, iar copilul Dănuț devine Dănuț-Puiuț. Tot discursul lor, toată vorbăria lor lasă impresia de deja auzit. De fiecare dată când cineva din realitate deschide gura pentru a rosti ceva pe pilot automat, de tipul „i-a dat o pâine de mâncat”, acel/acea cineva vorbește ca un personaj al lui Aldulescu.

De aici – impresia că Aldulescu nu știe să scrie. El își întrebuințează vocea de autor – de narator obiectiv, decontaminat de vocea personajelor – mult prea rar. În Rezidenți în Casa Visurilor, acele câteva pasaje sună foarte bine, dar sunt într-adevăr prea sporadice. În schimb, auzim de o sută de ori de „Năstase șapte case”, ne plictisim de o mie de ori ascultând aceleași reproșuri standard pe care pe care părinții sau amantele le lansează către personajul principal, ziaristul și proletarul Grigore Stoenescu. În fine, se repetă de zece mii de ori că cutare e „jidan împuțit”, alegere care ar putea fi de înțeles până la un punct – la urma urmei, societatea românească e plină de antisemiți și de automatisme antisemite de limbaj, așa că de ce n-ar fi realist ca și personajele unui roman să vorbească întocmai?

Problema vine din faptul că, dată fiind priza lui Aldulescu la identitatea personajelor lui, de la un punct încolo pare că autorul însuși face flotări cu sintagma în spate. Există de altfel cel puțin un pasaj în care clișeul antisemit nu mai pare să fie al personajului, ci al autorului. Pentru a nu mai vorbi de faptul că întreaga compoziție a familiei evreiești cu pricina (ce poate fi atribuită integral autorului) e făcută din prefabricate cel puțin tendențioase. Nu suspectez o formă voluntară de antisemitism, ci mai curând o formă de antisemitism prin imprudență.

La rândul ei, construcția romanelor lui Aldulescu – în speță a ultimului, Rezidenți în Casa Visurilor – lasă impresia mai mult de acumulare. Iar această acumulare urmează o tendință negativă, fiind o acumulare de dezintegrări. Personajele și acțiunile lor se înscriu într-o linie entropică: fiecare acțiune e urmată de dezintegrarea ei. Cutare se mută în apartamentul părinților lui – părinții mor, iar fiul pierde apartamentul. Cutare are un câine: câinele e bătrân, pute și după ce lasă smocuri și dejecții prin toată cartea, dispare în noapte. Cutare inițiază o legătură amoroasă sau un mariaj: mariajul se destramă cu strigăte, iar concubina e măcelărită de un nou Râmaru. Cutare visează la o nouă viață: de visele lui se alege praful. Și așa mai departe. Și așa curge tot romanul; și, ca să vorbesc ca-n Aldulescu, dacă nu curge, pică. Iar când autorul se decide, spre sfârșit, să pună cap picurării lente, o face într-o manieră senzaționalistă și prea simetrică prin care se pierde și atuul realismului.

Și cu toate acestea, n-aș descuraja pe nimeni să-l citească pe Aldulescu. Nimeni din literatura noastră recentă (sau dintotdeauna) nu acoperă mai bine și mai autentic, mai din interior, lumea în care se sufocă proletariatul industrial (pentru comunism) și postindustrial (pentru postcomunism). Nimeni nu ascultă cu atâta atenție vocile marginalilor, nu descrie cu atâta răbdare maniacală timpii morți care le compun bietele vieți lipsite de șansă, sparte în primul gard ca o minge de nouășpe, sau foiala lor biologică (reproductivă, alimentară, recreațională). Nu inventariază laitmotivele (vai, prea puțin wagneriene – „Năstase șapte case”, „o pâine de mâncat”) care le sufocă limbajul. Citirea unui roman de Radu Aldulescu este o experiență în același timp utilă (sociologic) și depresivă (psihologic). Distractivă – nu prea. Citirea unui roman de Radu Aldulescu nu este un picnic. De aceea, întreb cu toată seriozitatea: puteți Aldulescu?


Radu Aldulescu, Rezidenți în Casa Visurilor, Hyperliteratura, 2018, 448 p.