Carte / Autobiografie

„Foame”: Povestea adevărată a unui corp indisciplinat

de Mihai Iovănel

Publicat pe 22 iulie 2019

Roxane Gay este violată la 12 ani de iubitul ei și de prietenii acestuia. Nu spune nimic familiei – o familie destul de tradițională și de înstărită, cu origini haitiene, care locuiește în zona aparent safe și middle-class din suburbii. Până la evenimentul traumatizant al violului, Roxane trăiește oarecum cu capul în nori – citește literatură de tip romance, care-i prezintă viața și dragostea în culori idealizante. După ce este violată, ca formă de apărare împotriva coșmarului în care i s-a transformat viața, împotriva traumei care-i roade corpul și mintea, Roxane se refugiază în mâncare. Începe să consume cantități uriașe de fast-food. În pofida intervențiilor repetate ale familiei, care nu-i înțelege noile obiceiuri alimentare, ea continuă să-și deformeze corpul și să se îngrașe. La 30 de ani are 261 de kilograme repartizate pe 1,91 înălțime. În condițiile în care un indice corporal de peste 40 indică obezitate morbidă, indicele ei este mai mare de 50. 

După cum aflăm de la primele rânduri ale acestei cărți autobiografice, Foame. Memoriile corpului (meu) nu este un romance și nu are un happy-end clasic:

„Povestea corpului meu nu este povestea unui triumf. Nu sunt memoriile pierderii în greutate. Nu va fi nicio fotografie a versiunii mele suple, a corpului meu zvelt etalat pe supracoperta cărții, cu mine în picioare, cât jumătate din foștii mei blugi. Nu este o carte care să motiveze. N-am nici o observație incontestabilă despre ce e de făcut pentru a domestici un corp indisciplinat și un apetit indisciplinat. Povestea mea nu este una de succes. Povestea mea este, pur și simplu, una adevărată.”

„Foame. Memoriile corpului (meu)”

de Roxane Gay, traducere de Aurelia Ulici
Black Button Books
2019

Deci nu o poveste motivațională, ci una „adevărată”. Această opoziție e tipică pentru modul în care Roxane Gay își gândește cartea. O carte chinuitoare și frustrantă. O carte cu garda jos, care-și expune personajul în pozițiile cele mai vulnerabile. Toate deciziile ei par măcinate dinăuntru de indecizie. Pe de o parte își dorește să slăbească, sau cel puțin își dorește să se debaraseze de lucrurile care vin la pachet cu un indice corporal de +50: dureri cronice, hipertensiune, dificultatea de a călători cu avionul, în spațiile strâmte de la economy class – practic este obligată să cumpere de fiecare dată două bilete etc. Pe de altă parte, tratează cu iritare toate încercările familiei sau ale doctorilor de a o ajuta în acest sens, mutând discuția în planul dreptului de a decide singură cu privire la felul în care arată. 

Sau: Roxane Gay recunoaște că, după ce a fost violată în grup, a continuat să se întâlnească o vreme cu băiatul care provocase toate acestea, care o transformase într-un obiect pur și simplu pus la dispoziția prietenilor săi. Față de acest băiat, Roxane Gay are o poziție extrem de ambivalentă: deși vede în el un monstru aflat la originea tuturor relelor din viața ei, deși recunoaște că îi caută numele pe Google o dată la câteva zile, refuză până în prezent să-i dea numele. O astfel de atitudine creează, cum spuneam, frustrare în rândul cititorilor care doresc happy-end pentru personajele pozitive și care vor ca răul să fie până la sfârșit înfrânt (fie și în forme parțiale). 

Ei bine, Foame evită sistematic să ofere astfel de satisfacții. Miza cărții: să arate că este greșit să ai o atitudine normativă față de ceilalți – pe scurt, să-i judeci în vreun fel. Foame este o pledoarie pentru dreptul fiecăruia de a decide cu privire la standardele prin care-și construiește și apreciază viața: e greșit să impui norme de frumusețe, e greșit să impui norme de fericire, e greșit să impui norme de sănătate, e greșit să impui norme de împlinire. 

Felul în care autoarea construiește o astfel de filozofie nu este lipsit de unele aspecte problematice. Iată un pasaj elocvent în care Roxane Gay sacrifică convenabil nuanțele pentru a-și justifica fobia de doctori:

„Pentru că medicii știu ce probleme presupune un corp obez, sunt uimiți să afle că nu sunt diabetică. Sunt uimiți să afle că nu iau o sută de medicamente. În schimb, nu se miră să afle că sunt hipertensivă. Se uită la cifră și adesea mă mustră sever, amintindu-mi cât de important este să slăbesc și să țin sub control tensiunea. Este momentul când sunt cei mai fericiți, când pot încerca să se folosească de cunoștințele lor de specialitate ca să mă oblige să-mi disciplinez corpul.

 

Ca urmare, nu mă duc la medic decât dacă este absolut necesar, chiar dacă acum am o asigurare medicală bună și am avut întotdeauna dreptul să fiu tratată bine și cu atenție. N-am mai fost la medic de cel puțin zece ani, cu toate că am niște dureri de stomac cronice, nediagnosticate și, din când în când, supărătoare. Se presupune că în primul rând medicii nu trebuie să facă rău, dar, când vine vorba despre corpuri grase, cei mai mulți medici par incapabili să-și respecte jurământul.”

În acest pasaj, Roxane Gay aplică lumii științifice medicale o perspectivă de tip Foucault, denunțându-i pe doctori că atunci când o îndeamnă să slăbească ei încearcă de fapt să îi disciplineze corpul (în sensul în care o făceau sistemele carcerale din A supraveghea și a pedepsi). În acest context, utilizarea lui Foucault este destul de caricaturală. De altfel, nici maestrul n-a fost scutit de naivități: să nu uităm totuși că Foucault a murit crezând că SIDA este o conspirație a medicilor.

Pasajul citat este caracteristic pentru constructivismul care stă la baza cărții lui Roxane Gay. Constructivismul, paradigma dominantă în științele socio-umane în ultimele decenii, spune că realitatea este un construct social; și că pe cale de consecință nu există un adevăr „natural”, nu există alt adevăr decât acela pe care alegem să-l numim adevăr. Toate normele noastre de frumusețe, sănătate, morală ș.a.m.d. n-ar fi prin urmare decât niște ficțiuni cu baza în felul în care este construită societatea. Ca atare, fiecare individ poate alege să denunțe aceste ficțiuni și să le înlocuiască, la fel de legitim, cu propriile construcții. E ceea ce se întâmplă în narațiunile  identitare contemporane, de orientare marxistă/feministă/postcolonială, care denunță discursul dominant de clasă/de gen/de rasă prin care se exercită forme subtile sau brutale de control.

Roxane Gay în 2018. Fotografie via Berkeley Center for New Media (flickr)

Apare însă o dificultate, prezentă încă din punctul de start: societatea. Corpul meu se găsește/funcționează într-o societate: cine îi împiedică pe cei cu care mă intersectez să mi-l aproprieze să și-l reprezinte/să-l construiască, cu aceeași legitimitate, în felul în care își doresc ei? Ei bine, această dificultate este rezolvată gordian: prin tăierea nodului, adică a conceptului însuși de judecată. Este rău să îl judeci pe celălalt, este greșit să evaluezi ceva ca fiind urât, rău sau nesănătos: abia tăind din rădăcină aceste instrumente prin care se exercită puterea unor instanțe supraindividuale (Sistemul, Matricea etc.) vom putea obține libertatea individuală. Forma utopică a acestei libertăți individuale are în momentul de față conturul unei diversități nelimitate: o diversitate lipsită de taxinomii, de norme și de evaluări. 

Există nenumărate spații în care filozofia constructivistă se dovedește creativă, prin felul în care  ne ajută să regândim ceea ce ne-a fost prezentat ca adevăr în familie, școală, instituții. Ne ajută să abandonăm dogmele. Ne ajută să regândim, de pildă, binaritatea de gen. Dintr-un astfel de punct de vedere, Foame este într-adevăr o carte care ne provoacă să privim critic limitele vocabularului nostru, potențialul distructiv al cuvintelor, acțiunilor și normelor noastre. Aceste limite trebuie modificate în permanență pentru a fi îmbunătățite. Doar conservatorii cred că normele au fost date o dată pentru totdeauna de Domnul sau de cutare filozof scoțian mort de câteva sute de ani. 

Există însă și o serie de limite pentru aplicabilitatea constructivismului. Să luăm obezitatea – subiectul central din Foame. Odinioară, obezitatea identifica un om bogat, care își permitea să mănânce mult și să își afișeze grăsimea corporală așa cum unii își afișează aurul. Și standardul de frumusețe feminină era asociat cu ideea de grăsime corporală. Astăzi, raportul s-a inversat. Grăsimea marchează astăzi diferit diferențe de clasă (săracii mănâncă la fast-food și n-au timp/resurse pentru dietele elaborate și regimul alimentar pe care și le permit cei bogați) sau de rasă (Sabrina Strings, Fearing the Black Body: The Racial Origins of Fat Phobia). Ce ne spun toate aceste date? Evident, ne spun că grăsimea a fost instrumentată ideologic de-a lungul timpului, că a fost un ingredient relevant în diverse rețele de putere care au dictat inclusiv norme estetice etc. Dar asta nu este tot: nu doar sociologii și urmașii lui Foucault au o opinie despre grăsime, ci și medicii. 

Or, odată cu discursul medical intrăm într-o paradigmă diferită de constructivism: este paradigma realismului științific, care spune pe scurt că există borne obiective pentru orice propoziție prin care descriem realitatea. Și așa ajungem la doctorii din pasajul citat mai sus: pentru un astfel de doctor, obezitatea este înainte de toate – adică înainte de a fi o alegere personală în materie de frumusețe, confort personal etc. – un trigger pentru o listă lungă de boli: de la diabet la afecțiuni cardiovasculare. Și, când cred în astfel de conexiuni, ei o fac nu pentru că aleg să creadă în acest scenariu, ci pentru că se bazează pe o serie de studii și de teste. Adică pe ceva mai mult decât niște ficțiuni (asta neînsemnând că sistemul medical nu poate face la rândul său erori: dar în fond modul de încercare și eroare asigură mersul înainte al oricărei științe).

Pasajul citat mai sus amestecă prea comod, după cum ziceam, cele două paradigme. Roxane Gay pare să creadă că un medic care-i spune să slăbească își calcă jurământul; or, ea crede asta dinăuntrul paradigmei ei constructiviste, pe când medicul acționează dinăuntrul paradigmei lui științifice, care îi spune că obezitatea este corelată cu o serie de boli. Pentru medic, să-și respecte jurământul înseamnă tocmai să adopte o atitudine normativă față de pacient, spunându-i nu ce vrea acesta să audă, ci adevărul (ceea ce pregătirea sa îl învață că este adevărul). 

Or, a relativiza o propoziție științifică în numele unei poziții de tip constructivist, așa cum face Roxane Gay, nu este tocmai OK. O astfel de atitudine, caracteristică de altfel pentru unele zone ale relativismului postmodern, este speculată de producătorii de fast-food și țigări, care pun accent pe dreptul fumătorului de a face ce vrea cu corpul lui, pe dreptul amatorului de Mac de a se bucura de hamburgerul lui sau de aripioarele lui prăjite, pe dreptul tuturor de a-și trăi viața la standardele pe care le doresc.  

În fine, citiți oricum Foame de Roxane Gay. Așa cum promite de la început, nu dă prea multe răspunsuri, în schimb ridică niște întrebări foarte bune. 


Fotografia principală: congerdesign, via Pixabay

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK