Teatru / Relații

Despre vulcani de scenă

de Cătălina Miciu, fotografii de Adi Bulboacă

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 2 februarie 2017

Iubesc Bucureștiul de ianuarie și pentru că teatrele abundă în noutăți. Un weekend cu două seri de teatru consecutive e un weekend reușit, iar când ai bucuria să vezi trei actori minunați jucând de să te lase bujbe, se pune de-un superlativ.

Întâmplarea face ca textele celor două spectacole despre care afirm din start că sunt excelente (stelele de jos nu se împart, sunt pentru fiecare dintre cele două în parte) să fie scrise de dramaturgi englezi - ambii născuți în 1980, cunoscuți prin alte piese publicului din București (Lungs, la Green Hours, Cont(r)acte și Cockoși, la Act). Și tot în linia asemănărilor, regizorii celor două spectacole sunt de-o generație cu autorii pieselor, iar cei trei actori joacă și în filme. Dar, să o luăm pe rând.

O mie de motive

Un one man show cu Florin Piersic Jr. trebuie să fie trecut în orice carnet de spectator care se respectă. Textul lui Duncan MacMillan, în regia lui Horia Suru, creează cadrul perfect pentru modul de joc și joacă ale lui Florin: și-alege pe scenă rolul ăsta de mare povestitor, ajutat fiind de vocea captivantă și de expresivitatea corporală. Pare că nu e niciun deranj pentru el să joace (dar nu vă lăsați păcăliți, rolul pe care îl face în Q.E.D. este magnific și n-are de-a face cu ce vedeți la teatru) - de altfel, jumătate din timpul spectacolului m-am întrebat dacă nu e totul o farsă, dacă nu va veni momentul când va spune stop, hai că am glumit, nu așa începe showul.

Când copilul-personaj află la șapte ani că mama lui are o tentativă de sinucidere, începe să compună o listă de cât mai multe motive pentru care merită să trăiești. Desigur, banalități cotidiene, mici plăceri (înghețată, bătaie cu perne); cu timpul, lista sare de 267.512 motive și este modelată în funcție de oamenii pe care îi întâlnește în viață (să împrumuți o carte persoanei pe care o iubești, să asculți pentru prima oară un vinyl). Povestea e emoționantă și amuzantă, dar nu asta vă va ține pe scaune timp de-o oră jumate. Ar fi oribil din partea mea să vă dezvălui felul în care veți deveni, doar pentru că sunteți acolo, parte din O mie de motive. Și nu o voi face, pentru că teatrul e în primul rând despre bucuria descoperirii. Pot doar să vă sfătuiesc să lăsați acasă inhibițiile sociale. Și să vă spun că veți avea parte de unul dintre cele mai bune soundtrack-uri de la un spectacol de teatru.

Următoarele reprezentații ale spectacolului vor avea loc pe 10 și 25 februarie, la Point.

O intervenție

Luați cel mai bun prieten și mergeți împreună la piesa scrisă de Mike Bartlett (lansată pe scenă în 2014 la Londra) și regizată la final de 2016 de Radu Iacoban la Act. De preferință, prietenul ăsta să fie de sex opus și să fie genul căruia ați vrea din când în când să îi crăpați capul. Mike Bartlett a scris unul dintre cele mai bune texte despre relații, iar Ana Ularu și Lucian Iftime sunt delicioși în tandemul ăsta de ziceri și contraziceri.

Mereu abia aștept să îl văd, are el așa, un aer relaxat, cu chef să vorbească despre ce cărți noi și-a mai luat, nici prea academic, nici prea obsesiv, nici cu sute de detalii, el citește genul ăla de cărți pe care le găsești în librării pe măsuța din față de la intrare, genul de „știință pentru toți”, sociologie, istorie, armate, genul care vin pe lângă vreun documentar la Discovery cu titluri cu semn de întrebare la final: „Era Kennedy homosexual?”, „Care e sensul bărbaților?”, „Ancient Aliens”.

Radu a trecut de ceva timp de cealaltă parte a baricadei, cea a regizorilor. De obicei face spectacole după propriile texte (are chiar pe 2 februarie premieră la Metropolis), dar tura asta a ales textul lui Bartlett pentru că Ana l-a găsit la Londra într-o librărie și le-a plăcut amândurora foarte mult. Și cred că vă va plăcea și vouă la fel de tare - e chintesența unei relații de prietenie de tip cat & dog - amândoi witty, dar ea ceva mai implicată social și a wine lover, iar el mai conservator. De unde și tensiunea, și certurile, și replicile acide, dar mai ales un soi de împletire perfectă a două elemente total opuse. Dus mai departe, spectacolul exprimă într-un mod elegant, deloc prețios, situația în care se află generația noastră - lupta continuă dintre pasivi/comozi/nepăsători și implicați/sangvini/protestatari.

Ana e un vulcan e scenă și e o bucurie imensă să o vezi jucând (chiar un privilegiu, pentru că mai bine de jumate din timp filmează pe alte meleaguri - de altfel, au repetat cam cinci săptămâni la O intervenție, cu Ana venind de multe ori direct de la aeroport) și să o auzi chiar numai fredonând (de cântat, mai mult în Omul cel bun din Seciuan, la Bulandra Icoanei, sau aici), iar Lucian (rol extraordinar și în Omul pernă, tot la Act, în regia lui Eugen Gyemant) joacă perfect contrapunctul. Chimia dintre cei doi dă ritmul perfect unui text, care, montat și jucat la Londra, nu a produs cronicile așteptate.

B: Cât ai băut azi?
A: E duminică. Am voie.
B: Pentru că e ziua lui Dumnezeu?
A: Dacă Dumnezeu nu voia să bem nu ne construia cu guri.

Cei trei reușesc să transforme textul oarecum intelectualist - Bartlett nu dă indicații despre cum trebuie jucate cuvintele, într-unul viu, de reprodus acasă sau pe care l-am trăit cel puțin o dată.

Următoarele reprezentații ale spectacolului vor avea loc pe 10 și 12 februarie, la Teatrul Act.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK