Film / Femei

Vederi dintr-o lume spargă

de Georgiana Mușat

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 29 martie 2019

Nina Cassian a fost o poetă foarte specială, o pasăre rară în cultura română din toate timpurile, nu numai din secolul XX: partizană politic, ilegalistă, avangardistă (a scris, de exemplu, poeme într-o limbă inventată), autoare de poezii pentru copii și poeme de dragoste, cantautoare, scenaristă șamd. Tot caleidoscopul ăsta de personalități (toate distincte, singulare și neobișnuite) au exercitat întotdeauna o fascinație pentru cei din jur. Puțini știu cine era de fapt Nina Cassian. Nici realizatoarele documentarului Distanța dintre mine și mine n-ajung neapărat la vreo concluzie și, în fond, nici nu trebuie. La un moment dat, printre pauzele de filmare, poeta însăși își amintește amuzată că a primit o sumedenie de etichete-porecle din partea criticilor vremii, până într-o zi, când s-au plictisit s-o tot clasifice.

Trailer „Distanța dintre mine și mine”

S-a discutat foarte mult zilele astea despre documentar: că ar omite să dezvăluie statutul privilegiat în comunism al Ninei Cassian, că nu o acuză suficient pentru auto-exilul său în SUA șamd. N-am văzut nimic fals sau prefabricat în portretul făcut de Mona Nicoară și Dana Bunescu, după o idee de Ada Solomon, ci efectiv o bucurie a vieții și a celebrării poeziei, pe care nu le regăsim aproape niciodată în documentarele românești. Distanța dintre mine și mine nu ar trebui văzut ca o apologie a trecutului Ninei Cassian, în anii când a fost comunistă ilegalistă (falsifica buletine, scria lozinci pe ziduri la miezul nopții, bătea la mașină fragmente din scrierile lui Engels) și nici o apologie a explicației conform căreia comunismul i-ar fi spulberat imaginea romantică despre socialism. Filmul e mai curând o confruntare între vechea Nina, din imagini de arhivă cu diverse interviuri cu ea începând cu anii ‘40, fragmente din Uzina, un film făcut cu Slavomir Popovici, diverse serate poetice televizate șamd, și noua Nina, o femeie de 88 ani care stă cuminte și zâmbitoare pe canapeaua ei din New York, turnând whiskey în pahare și privind cu curiozitate în jur.

Structura de montaj aleasă de Bunescu (probabil cea mai cunoscută și apreciată monteuză de la noi, responsabilă, printre altele, de Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu) și Nicoară (regizoarea documentarului Școala noastră) nu e neapărat vreo revelație din punct de vedere estetic, dar funcționează brici - astfel că discursul Ninei de acum, montat cronologic, e contrapunctat permanent de mici pastiluțe ale trecutului, relevând imagini mai mult sau mai puțin în premieră (de pildă, cine-ar fi crezut că Nina Cassian a șters pe jos cu criticii vremii, toți bărbați, atunci când încercau să explice ce e stilul feminin?). Cassian era totuși un personaj atât de paradoxal, încât i-a fascinat pe  bărbații vremii (Ion Barbu și Marin Preda îi cădeau, se pare, la picioare), cu toate că a fost urmărită toată viața de un fel de stigmă: un nas à la Ovidiu, un profil dantesc și o feminitate incomodă - își articula atât de bine discursul, încât putea deveni intimidantă.

Secvență din „Distanța dintre mine și mine”

E fermecător felul în care imaginile de arhivă îți oferă acces la o lume pe care n-o cunoști și crezi că n-o s-o mai cunoști nicicum, astfel că, în film, Cassian comunică aproape copilărește cu imaginea ei din trecut, ascultându-se pe sine. La un moment dat, lipită de o boxă, recită odată cu sinele ei din trecut o melodie, mai scapând câte un vers. În același timp, sunt secvențe uluitoare în care Nina le explică muncitorilor din uzină diferența dintre poetul de geniu și poetul contemporan, după ce primește mai multe întrebări din public. În fine, ezitantă cum e în asumarea unor poziții (da, nu își neagă greșelile trecutului, dar nu le îmbrațișează până la capăt), Nina Cassian pare oricum să fi trăit mai curând într-o lume soră cu realitatea, doar că de basm, unde își făceau loc literatura pentru copii și muzica. Deși era anchetată de Securitate, trăia într-o utopie a nisipurilor mișcătoare, unde își romantiza poveștile de dragoste, inventa cuvinte noi și se juca cu interlocutorii săi, provocându-i să discute despre poezie.

Șarmul Ninei e indiscutabil - are ceva care nu te lasă să te dezlipești pe ecran, probabil lejeritatea incredibilă cu care își articulează frazele, parcă pescuindu-le cu eleganță din aer. Miza realizatoarelor nu e, așadar, să o descoasă din punct de vedere politic (pentru orice spectator interesat de exorcizarea fantomelor regimului și atrocităților, filmul o să fie o dezamăgire) și nici să o blameze pentru deciziile luate (în măsura în care cineva ar putea fi blamat pentru decizii luate în tinerețe). De altfel, există așteptări ciudate când vine vorba de documentarele despre persoane publice implicate politic - că ne-ar confirma ceea ce știm deja sau ar încerca să infirme niște informații. Din punctul ăsta de vedere, ceea ce fac Nicoară și Bunescu nu e un demers exhaustiv, ci e doar o bucată de univers pe care o poți răsturna pe toate părțile (și implicit privi în mod diferit) - pentru mine, filmul oferă acces la o lume deopotrivă crudă și fascinantă, nu foarte departe de ce trăim noi înșiși astăzi.


 

Distanța dintre mine și mine mai poate fi urmărit în cinematografe, dar trebuie să vă grăbiți. Programul proiecțiilor îl găsiți în fiecare vineri pe pagina filmului.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK