Actual

Dulcegării de la New York în Delta Dunării, via Elveția

Rating Scena 9 ★★★★★☆☆☆☆☆

de Mihai Iovănel

Până de curând ocolisem cărțile lui Cătălin Dorian Florescu, scriitor elvețian de origine română, deși majoritatea fuseseră traduse din germană la Polirom: intuiția, care este adesea o formă a prejudecății, îmi spunea că sunt prea dulcegi pentru gustul meu.  

Bărbatul care aduce fericirea, roman prin care Florescu se mută de la Polirom la Humanitas, este primul pe care îl testez, trăgând un șut intuiției în favoarea curiozității culturale – la urma urmei, e interesant de văzut ce vinde pe piața germană un scriitor care vine din România.  

Cartea e construită în cheia unui realism integrativ, care conectează spații aparent divergente (zona din Delta Dunării și New York) în arcul unui timp de aproape un secol. Povestea este spusă, alternativ, din perspectiva unui bărbat american de +50 și a unei femei din România de 40 care se întâlnesc într-un teatru pustiu de pe Broadway, imediat după atentatul împotriva Turnurilor Gemene din 11 septembrie, și își relatează viețile. Mai precis nu viețile lor, ci ale unor înaintași (bunicul bărbatului, mama femeii) – care și-au pus însă amprenta asupra biografiei lor atât de decisiv încât propriile lor vieți și-au pierdut orice substanță, sunt simple acte repetitive și inhibate în umbra familiilor. Bunicul bărbatului a crescut orfan în New Yorkul periculos și insalubru (un dublu al Londrei dickensiene) de la sfârșitul secolului al 19-lea – începutul secolului 20, învățând să împrumute identitățile cele mai convenabile și să fie, în funcție de context, catolic irlandez sau evreu emigrat din Galiția sau italian; vânzător de ziare sau ajutor al unui crescător de gâște sau criminal. Mama femeii a crescut în zona Delta Dunării – Sulina în anii ’20-’30 ai secolului trecut, nutrind visul bovaric de a emigra din România în Statele Unite – aspirație retezată cu cruzime de realitate, căci în locul Americii visate va sfârși într-o leprozerie unde, totuși, va reuși să dea naștere unei fete.

Cele două fire acoperă, cum spuneam, un secol. O fac însă, poate inevitabil, mai mult la modul turistic. Informația asupra New Yorkului și asupra României sunt raportate la enciclopedia cititorului german prin trucul titlurilor de ziar pe care personajele le citesc de-a lungul cărții – iar aceste titluri conțin preponderent info-uri familiare unui germanofon (de pildă cutare premieră a dramaturgului Gerhart Hauptmann – un nume mai curând indiferent altor spații). Apoi, majoritatea personajelor au un aspect preponderent ilustrativ, fiind mai mult idei de personaje (etnice – Evreul, Irlandezul, Lipoveanul –, caracterologice – Răufăcătorul, Matroana, Micul Lustragiu – etc.) decât identități definite suficient de complex pentru a depăși impresia de încropiri fluente de cuvinte.

Ca topping, se adaugă un anumit idilism – un idilism al mizeriei, al melancoliei, al nefericirii în care se zbat personaje simple, destine zdrobite ca în Gândăcelul de Elena Farago. Viața e crudă, zice pe de o parte romanul lui Florescu (și o face izbutind câteva pagini realmente emoționante – în special cele dinspre final, când femeia duce cenușa mamei în New York, pentru a-i împlini tardiv visul american), dar pe de altă parte tot Florescu nu se poate abține să lege toate firele, să conecteze toate simbolurile, să netezească toate asperitățile, să le bage un lustru extra în care să se reflecte emoții nu atât pozitive, cât rozalii și simplist-motivaționale. Această combinație de realism și romance, de Dickens și reclamă la ciocolată, imprimă finalmente un aer ușurel și antipatic unui roman altfel ambițios și profesionist.


Cătălin Dorian Florescu, Bărbatul care aduce fericirea, traducere de Mariana Bărbulescu, Editura Humanitas, 2018

X Revista Scena9