Actual

Naziștii sunt printre noi

Rating Scena 9 ★★★★★☆☆☆☆☆

de Mihai Iovănel

  • Éric Vuillard, Ordinea de zi, traducere de Mona Apa, Editura Litera, 2018, 160 p.

În literatura franceză contemporană, nazismul e o temă importantă. Binevoitoarele de Jonathan Littell, HHhH de Laurent Binet, Ordinea de zi de Éric Vuillard – toate aceste romane au primit în ultimii 10 ani Premiul Goncourt. Pentru a nu mai vorbi de romanele lui Patrick Modiano, Premiul Nobel în 2014, saturate de tema colaboraționismului francez.

Ordinea de zi, micul volum al lui Éric Vuillard, este cel mai recent premiat cu Goncourt. E un roman foarte francez – și, deși asta a ajuns să nu mai însemne mare lucru (ba dimpotrivă: literatura franceză produce mult și în genul minor), în contextul de față sensul este pozitiv. Un stil acordat la perfecție cu tema lui gravă (Luiza Vasiliu, care a făcut și un interviu cu autorul, zice că în franceză cartea este o capodoperă: câte ceva, suficient de fapt, s-a păstrat și în traducerea românească, singura pe care am citit-o), plus un amestec specific de eseism, nonficțiune narativă și metaficțiune istoriografică.  

Pe scurt, Ordinea de zi reconstituie Anschluss-ul – invadarea Austriei de trupele lui Hitler în 12 martie 1938, urmată de alipirea acesteia la Germania. Reconstituirea urmează două linii de acțiune. Prima: Vuillard revizitează narațiunea triumfalistă impusă de propaganda lui Goebbels și transmisă – culmea – până azi, cel puțin la nivelul culturii populare. El arată că în spatele mitului armatei invincibile nu se ascundea în 1938 decât o armată disfuncțională. Panzerele lui Hitler nu sunt în momentul Anschluss-ului decât o mână de fierătanii precare și disfuncționale, care se defectează în masă în timp ce mărșăluiesc „glorios” către Viena. Ceea ce trebuia să fie o ilustrare a eficienței germane se transformă într-o comedie neagră: vienezii așteaptă cu ochii în soare să sosească armata germană, dar aceasta e blocată pe marginea drumului. Cei care au parte de acțiune sunt mecanicii, nu soldații. Asistând la acest haos, Hitler își iese din minți. A doua: invadarea Austriei, arată Vuillard, a fost veriga finală al unui lanț compus din lașități și greșeli săvârșite de Anglia și Franța, puterile care ar fi putut opri Germania la timp, dar din indolență nu au făcut-o.

Cum spuneam, Ordinea de zi amestecă faptele istorice cunoscute cu reflecții asupra lor. Este în bună parte un metaroman nonficțional. Desigur, ficțiunea se strecoară în felul în care Vuillard montează și comentează narațiunea. Ca să adaug o nouă etichetă, aș zice că este un roman despre răzbunare,  așa cum Inglourious Basterds¸era un film despre răzbunare. Doar că filmul lui Quentin Tarantino era o ucronie, care imagina un scenariu în care Hitler și acoliții lui erau uciși într-un cinema francez în 1944. Ordinea de zi nu este o ucronie, iar cel care duce răzbunarea la capăt este însuși autorul, Éric Vuillard, prin vocea pe care și-o introduce în roman.  Caracteristic e felul în care comentează cartea de memorii a lordului Halifax, unul dintre autorii catastrofalei politici britanice de menajare a lui Hitler. La prima întâlnire cu Hitler, Halifax îl confundase pe Hitler cu un valet, iar în memoriile lui ulterioare încearcă să prezinte episodul într-o cheie umoristică. Éric Vuillard:

„Tonul este ironic, lordul Halifax încearcă să ne facă să râdem. Dar eu nu găsesc nimic amuzant aici. Aristocratul englez, diplomatul care se ridică trufaș, în spatele șirului restrâns de înaintași ai săi, surzi ca niște tromboniști, proști ca noaptea, mărginiți ca niște fields, iată un om care mă lasă rece. Oare nu onorabilul prim viconte Halifax a fost cel care, în calitatea sa de cancelar al Trezoreriei, s-a opus vehement, pe timpul întregului său mandat, acordării oricărui ajutor suplimentar Irlandei? Foamea a făcut un milion de victime.”

Vuillard nu-l iartă nici pe Kurt Schuschnigg, cancelarul Austriei, care îi cedează lui Hitler în toate momentele cheie:

„Ezită. Este ultimul minut din ultima sa oră. Și apoi, ca de obicei, capitulează. El, forța și religia, el, ordinea și autoritatea, iată-l cum acceptă tot ceea ce i se cere. E de ajuns să nu i se ceară frumos. A refuzat ferm libertatea social-democraților, a refuzat curajos libertatea presei. A refuzat menținerea unui parlament ales. A refuzat dreptul la grevă, la întruniri, dreptul la existență al altor partide decât al său. și totuși, e același om pe care, după încheierea războiului, cei de la nobila Universitate din St. Louis, Missouri, îl vor angaja în funcția de profesor de științe politice, el, care refuzase toate libertățile publice.”  

Dar adevărata lovitură de maestru dată de roman se îndreaptă asupra corporațiile germane care l-au sprijinit pe Hitler. Teza marxistă clasică asupra fascismului, elaborată în interbelic, vedea în fascism ultimul stadiul al capitalismului, recurgerea disperată a acestuia la dictatură. Teza era, desigur, cel puțin incompletă, dar Vuillard o reciclează parțial, eliminând din ecuație finalismul (adică raționamentul de tipul: fascismul decurge cu necesitate din lupta de clasă între proletariat și marea burghezie) și înlocuindu-l cu un joc al circumstanțelor și accidentelor. Cartea se deschide de fapt cu un episod din februarie 1933 în care Hitler se întâlnește cu 24 de mari industriași și le cere ajutorul financiar, promițându-le în schimb stabilitate și sprijin. Ajutorul va veni, banii vor curge în vistieria secătuită a naziștilor, Hitler va câștiga puterea. Cine sunt cei 24?  

„Pe cei douăzeci și patru nu-i cheamă nici Schnitzler, nici Witzleben, nici Schmitt, nici Finck, nici Rosterg, nici Heubel, după cum ne îndeamnă să credem registrul populației. Pe ei îi cheamă BASF, Bayer, Agfa, Opel, IG Farben, Siemens, Allianz, Telefunken. Sub aceste nume îi cunoaștem. Îi cunoaștem chiar foarte bine. Ei sunt printre noi, în mijlocul nostru. Ei sunt automobilele noastre, mașinile noastre de spălat rufe, produsele noastre de divertisment, deșteptătoarele noastre, asigurările noastre imobiliare, bateriile ceasurilor noastre de mână. Ei sunt acolo, pretutindeni, sub nenumărate forme. Cotidianul nostru le aparține. Ei au grijă de noi, ne îmbracă, ne luminează, ne transportă pe drumurile lumii, ne leagănă. Și cei douăzeci și patru de bonomi prezenți în palatul președintelui Reichstagului, în acea zi de 20 februarie, nu sunt altceva decât mandatarii lor, clerul marii industrii; ei sunt preoții lui Ptah. Iar ei stau acolo, impasibili, ca douăzeci și patru de mașini de calcul, la porțile Infernului.”

Vuillard revine la ei către sfârșitul romanului, arătând în ce măsură companiile lor prosperaseră profitând de Holocaust:

„Războiul fusese profitabil. Bayer închiria mână de lucru de la Mauthausen. BMW lua muncitori de la Dachau, Papenburg, Sachsenhausen, Natzweiler-Struthof și Buchenwald. Daimler, de la Schirmeck. IG Farbe recruta de la Dora-Mittelbau, Gross-Rosen, Sachsenhausen, Buchenwald, Ravensbrück, Dachau, Mauthausen și exploata o uriașă uzină în lagărul de la Auschwitz: IG Auschwitz, care figurează cu nerușinare sub acest nume în organigrama companiei. Agfa recruta de la Dachau. Shell, de la Neuengamme. Schneider, de la Buchenwald. Telefunken, de la Gross-Rosen, iar Siemens, de la Buchenwald, Flossenbürg, Neuengamme, Ravensbrück, Sachsenhausen, Gross-Rosen și Auschwitz. Toată lumea se năpustise asupra unei mâini de lucru atât de ieftine.”

Așadar, romanul începe în 1933, se desfășoară în cea mai mare parte în 1938, dar continuă până în zilele noastre. Vuillard ne invită parcă să-l ducem mai departe.

X Revista Scena9