Ce înseamnă că ne mai putem imagina o societate altfel decât capitalistă? Această idee o disecă Mark Fisher în Realism capitalist. Nu există nicio alternativă?. Volumul a fost publicat în 2009 și în 2022 tradus din engleză de Paul Teodor Cristescu, cu o prefață de Ștefan Baghiu la Editura Tact.
La Fredric Jameson (tradus recent, deși bănuiesc că cine a vrut să-l folosească l-a folosit deja) și, înainte de el, la Marcuse, am mai găsit ideea asta dublă că, pe de o parte, prezentul s-a blocat într-un simulacru al trecutului și că, pe de alta, din acest simulacru acceptat ca stare de fapt nu se mai poate evada imaginativ; ca atare, ceea ce se vede în jur trece drept tot mai firesc până când posibilitatea oricărei transformări e anulată de faptul că nici măcar nu mai avem vocabularul care să proiecteze schimbarea ca instrument. Iar modernismul, cu posibilitățile sale autentice de revoltă și cu aspirația sa radicală spre nou, și-a consumat energiile, vărsându-se în scepticismul ludic postmodern.
E o idee cam deprimantă, ea spune în esență că în societatea noastră postindustrială și după eșecul comunismului mondial de a se erija în adversar credibil al capitalismului neoliberal, suferim de o lipsă de inventivitate în proiectarea unor viitoruri politice posibile care să poată readuce în discuție, și critic, și practic, problemele societății, arătând totodată spre un timp în care soluționarea lor n-ar fi doar o chestiune utopică. Marcuse vedea la mijloc un soi de „paralizie critică” a sistemului cultural care producea o „falsă conștiință imună la propria falsitate”, oarbă prin urmare la posibilitățile schimbării. Jameson, intelectualul de stânga pe care Fisher îl citează cel mai des și modelul său analitic, cerea și el o artă nouă (cea postmodernă nu putuse s-o facă) care să ducă la noi moduri de reprezentare și prin care să „recuperăm capacitatea noastră de a acționa și de a lupta, în prezent neutralizată de confuzia noastră spațială și socială”.
Mark Fisher pleacă de la confuzia asta social-culturală, disecă neputința ei cu bisturiul ideologic și vede dacă mai poate fi ceva păstrat. O disecă nu în analize sociale lungi, ci în vignete scurte, ca niște postări de blog, pornind de la filme, cărți, muzică, avându-l ca model aici tot pe Jameson, care obișnuiește să te plimbe de la pictură modernă, la roman, la arhitectură japoneză și cyberpunk în spațiul a zece pagini; sunt amândoi convinși că dacă e un răspuns de găsit pe undeva, nu poate fi căutat doar în cultura înaltă, ci în toate formele de discurs politic și artistic, de unde și senzația, pe care o ai citindu-i, de exces referențial care vede semne peste tot în lume și pentru care nimic nu e întâmplător, exces referențial care parcă e echivalentul unei teorii permanente a conspirației.
Fisher e însă mai laid-back decât Jameson în analiza sa ideologică, dar laid-back doar formal – în subtext se simte urgența, care vine din „sentimentul foarte răspândit că sistemul capitalist nu doar că e singurul sistem politic și economic viabil, ci și că astăzi e imposibilă chiar și imaginarea unei alternative la el.” Ce caută Fisher în textele, filmele și ideile pe care le analizează în această foarte scurtă carte e asta: inflexiunile discursive în care blocajul acesta ideologic este cel mai evident.
Realism capitalist. Nu există nicio alternativă?
În Children of Men, de pildă, vedem distopia unei lumi în care noutatea este ca atare fizic imposibilă, prin dispariția capacității de procreare. De fapt, aproape că orice distopie în care prezentul trăiește din ruinele trecutului ar fi grăitoare pentru starea pe care încearcă s-o descrie. În thrillerul american, unele corporații joacă adesea rolul actorului negativ din umbră – asta și spune că sistemul capitalist care alimentează financiar industria filmului este dispus să conceadă câteodată un soi de „anticapitalism gestual”, să accepte că sistemul are sincope, atâta vreme cât nu trebuie să-l reformeze sau să-l schimbe. Asta e o altă idee recurentă la el: că ce forme de anticapitalism mai găsești sunt mai degrabă simulacre de rezistență pe care sistemul neoliberal le permite ca atare, pentru a lăsa impresia că există o revoltă împotriva unei lumi care comodifică totul, atâta timp cât revolta însăși poate fi comodificată. Mai departe, sistemul educațional însuși i se pare că folosește instrumente decalate de lumea noilor săi studenți, care sunt atât de prinși în sistemele lor virtuale că trăiesc, spre deosebire de profesorii lor, într-o epocă postliterară, digitală, în care cunoașterea li se livrează segmentat și cu laconicitatea spotului publicitar. Bolile mintale înseși sunt mai degrabă simptome ale acestei continue defazări și insatisfacții, ale acestei neputințe de a formula alternative credibile la o stare de fapt deplorabilă. Mai ales pe asta din urmă Fisher avea s-o creadă și insistă asupra ei. În fine, chiar și arta, are să spună într-o carte mai târzie (Ghosts of my life), mai degrabă bricolează decât inovează, repetând (mai ales după 2000, când i se pare că cea pop o ia cu adevărat în jos) frânturile unui trecut care reușea să creeze semnificație și speranță. Și tot așa.
Mi-e greu să spun câte dintre astea sunt adevărate – Fisher le prezintă mai degrabă ca pe niște intuiții critice decât ca pe niște date finale. Ca intuiții critice, au ceva de fenomenologie anecdotică, ceva din psihanaliză, ceva din analitica culturii pop în tradiția lui Stuart Hall, mult din Jameson și câte ceva din Žižek. Câteodată sună adevărat, de câteva ori sunt interesante (mai ales când sunt personale, fiindcă altfel nu sunt noi) și alteori par monocauzale în insistența lui de a plasa toate aceste realități disparate numai și numai în consecința capitalului cu C mare, care – nu înețelegem de ce – are o atât de mare putere de obturare a alternativelor ideologice, încât pare că închide istoria însăși.
Pentru Fisher, nu e loc de îndoială: Capitalismul e omniprezent, atinge tot și comodifică tot și e ca diavolul din The Usual Suspects: cel mai mare act de prestidigitație al lui a fost să convingă lumea nu atât că nu există, ci că numai el poate să existe și că numai așa poate s-o facă. Ca atare, cei care n-au memoria schimbărilor sistemice ajung să creadă că sistemul ăsta omniprezent e tot ce este și să nu-l mai înțeleagă drept cauză pentru nimic, și prin urmare nici să mai vrea să-l schimbe. Spune în plus că vechii radicali sunt clasicizați și muzeificați și-și pierd puterea radicalității lor paradigmatice, fiind înghițiți de sistem, care-i cumințește și le tocește dinții – asta e o foarte bună idee luată, cred, din Omul unidimensional, cu care e greu de altfel să nu fii de acord, împreună cu cea a comodificării artei, care iarăși e evidentă. Din cauza acestei comodificări a oricărui potențial gest de critică autentică, nu mai vedem în artă (fie ea înaltă sau pop) decât fracturile mai degrabă schizoide ale unei potențiale, dar numai potențiale, deplasări spre revoltă, care nu mai poate ajunge la o poveste coerentă și, dacă vreți, eroică, fiindcă sistemul nu mai generează din sine o astfel de alternativă dialectică. Ce pare să spună Fisher e că contrariul capitalismului nu mai pare să existe nici măcar în sens virtual, deși în ultimă instanță nu e atât de pesimist încât să renunțe cu totul la posibilitatea schimbării – cartea se încheie cu o invitație la ea.
În Contradicțiile culturale ale capitalismului, Daniel Bell face observația asta că nihilismul modernist funcționase atâta vreme „cât era ceva în trecut de distrus și ceva cu care să-l înlocuiești. Dar azi ce-a mai rămas de distrus în trecut și cine își mai pune speranța în viitorul ce vine?” Amândoi identifică postmodernismul mai degrabă cu un soi de descurajare, care nu poate ține pasul cu spiritul avangardist, acum epuizat, al modernismului, care reușise fenta asta rară: să cauți noul și să crezi în el înainte de a-l fi găsit.
Imagine principală realizată de Xavi Cabrera și preluată via Unsplash.
