Grădina de sticlă a apărut la finalul lunii mai, la Editura Cartier, și e al doilea roman al Tatianei Țîbuleac, o autoare cu un debut fenomenal și o scriitură poetică&puternică. Vara în care mama a avut ochi verzi, aka debutul, s-a vândut până acum, potrivit editorului, în 5000 de exemplare și a adunat în jurul lui un club de cititori pasionați. Dacă în Vara în care mama…, povestea era spusă din perspectiva unui puști, copilul unor imigranți polonezi în Anglia, în Grădina de sticlă, cuvintele sunt ale unei fetițe adoptate de o femeie din Chișinău, într-o lume descompusă și fragilă, strivită între rusă și română, între ce-a fost și ce-ar putea să fie. Limba Tatianei Țîbuleac are densitatea durerii, privirea ei e limpede ca sticla curată, obiectul ei e copilăria cealaltă, a copiilor victime, a copiilor părăsiți de noi toți, care și-atunci când sunt iubiți de cineva, sunt în pericol să-și piardă fericirea pentru totdeauna

„Romanul unei întregi generații feminine și al unei povestitoare pe cât de autentice, pe atât de suprinzătoare”, scrie Simona Sora pe coperta a patra, și nu mai am nimic de adăugat decât că, dacă vă grăbiți, găsiți cartea la standul editurii Cartier de la Bookfest, iar dacă nu, sigur cartea asta o să vă găsească pe voi. (Luiza Vasiliu)

1

Mă nasc noaptea, am șapte ani. M-ar lua în brațe, îmi spune, însă are mâinile ocupate. De sus luminează o lampă albastră, legată de un copac cu un cablu. Se leagănă. Las capul pe spate și o văd mai bine: e rotundă, ca o pâine netăiată. Trecem prin Porți ca printr-o burtă de piatră. Așa e la oraș, mă gândesc. Tot într-o vale, mereu la vale, drumul. Gheața ne cuprinde tălpile, strada se scurtează. Îmi întinde buzunarul ei ca să nu lunec. Și să mă uit în jur, să văd și eu frumusețe! Lumina aceea cernută. Cerul acela cu stele fugite. Blocuri, blocuri, blocuri. Niciunul mai înalt de patru. Niciunul mai lat de patru. Buzunarul ei are blană, unghia ia foc. În geamuri, oameni mici se văd trăind frumos. Mii de pătrate cu mijloc de piatră. Unii lângă alții, unii peste alții. Cei de jos îi țin pe umeri și pe ceilalți. Sunt puternici cei de jos. Un câine - albastru - se ia după noi cu urmele lui mici. La oraș totul e patru și albastru, mă gândesc. Și să nu rămân în urmă, să nu rămân în urmă niciodată. Lângă un gard ne oprim. Закрой глаза и забудь всë*. Nu înțeleg nimic, uit totul într-o secundă.

2

Tamara Pavlovna îl numea bărbatul nostru și nu a trecut niciodată pe alături fără a-i vorbi ca unui viu. Lung cât un cântec - gardul nostru Gard. Puterea noastră, golubcikul** nostru. De el ne țineam când veneam acasă cu umerii tăiați și mâinile pline de scuipat. Sub el ne lăsam pe vine, stoarse de apă, ca să ne liniștim din tremurat. Acolo am plâns noi de cele mai multe ori. Dar am și râs: tare, din inimă, ca niște ciori iarna. „Cât suflet într-un fier!”, spunea ea de fiecare dată , iar o credeam pe cuvânt. Căci nu era lucru în lume pe care Tamara Pavlovna să nu-l fi știut cel mai bine. Peste ani, când l-am găsit ros de rugină și cu barele dezbătute ca niște coaste, am plâns ca la mort. Să ucizi un fier nu e ușor, dar dacă vrei tare, poți.

De pe delușor, ca de pe un Everest al nostru, curtea ni se arăta ca în palmă. Vedeam castanul cu crengile în formă de corabie și pe Polcovnic printre flori. Vedeam racheta cea roșie cu vârf strălucitor și avionul cel cu patru locuri, ocupate de capete albe, bucălate. Vedeam cearșafuri albăstrii fâlfâind pe sârme, țepene de scrobeală, ca niște foi de ardezie. Pe Șurocika la balcon, frecându-și piciorul cu peria pentru covoare. Pe Pavlik cel care nu se juca, ci doar sta. Mai vedeam, împărștiate prin ferestre, femei grase în rochii cu colane, neapărat colane, terminând de fiert și de prăjit. Pe Bella Isaakovna și pe Roza, cu șolduri ca perele, șușotind în mijlocul străzii. Secrete, mereu secrete. Pe Zahar Antonovici, cu singura mână apăsată pe medalie. Strașnic lucru să pierzi o medalie, dar ce rușine! Toți, toți, toți erau acolo. Marina urâtă, Lioncik beat. Ekaterina ca o lună. Toate viețile noastre sub un capac de sticlă. Și în acele secunde, scurte și luminoase, ca un joc de oglinzi, ne simțeam fericite până în măduva oaselor. Pentru toți împreună și pentru fiecare în parte. Pentru ei, pentru noi, pentru încă o zi în care am avut unde să ne întoarcem. „Să ai un loc printre oameni nu-i puțin”, spunea Tamara Pavlovna, care știa. Și despre locuri știa, și despre oameni - mai mult decât putea duce.

De la gard până acasă mai era o vale. Douăzeci de pași de femeie mare și treizeci și doi de femeie mică. Îi cheltuiam cu grijă, fără grabă, mai ales fără grabă. Ca să nu facem stricăciune tocmai atunci. Apoi ne lăsam și noi văzute. „Vin sticlăresele!”, spuneau evreicele în șoaptă, însă auzea, desigur, toată lumea: ce fel de șoapte la evrei? Și gata. După vorbele lor, ah, acele vorbe ca o sentință, nu se mai putea face nimic. Ziua noastră scumpă, pe care am fi plătit-o bucuroși să se întindă, să mai rămână, să ne încapă, începea să se topească. O priveam cum se zbate caldă, cu tot ce ne împărțise și ne adusese, și o petreceam ca dintr-o gară vrăjită din care se putea doar pleca. „Vin sticlăresele!” era sfârșitul. Noi eram sfârșitul.

* Închide ochii și uită totul. (rus.)
** Porumbel. (rus.)