Cuprins

Istorie / LGBT

Condamnații

de Ioana Pelehatăi, ilustrații de Ioana Șopov

Publicat pe 25 februarie 2021

Acest text a apărut la finalul anului 2019 în numărul doi al revistei Scena9, pe care-l poți cumpăra din magazinul nostru online. Relatează istoria articolului 200, care a incriminat homosexualitatea în țara noastră până în 2001, și spune trei poveşti dintr‑o Românie foarte apropiată în timp de a ta, în care a fi homosexual era interzis prin lege. Îl publicăm acum, la final de Lună a Istoriei LGBT 2021. Textul conține un update important la final despre unul dintre personaje.


Ai 70 de ani. Ţi‑ai trăit viaţa ca o carte deschisă. Ai fost printre primii intelectuali români care şi‑au asumat public homosexualitatea, deşi ştiai prea bine că poţi fi aruncat în închisoare. Puşcăria nu ţi‑a fost străină, oricum – ai stat trei ani la Jilava. Departe de ţara care tocmai a trecut printr‑o revoluţie, tot ce‑ţi mai doreşti este să apuci să scrii cartea acestei vieţi.

Ai 17 ani. România e de curând liberă de comunism, dar, pentru tine, lumea toată rămâne o închisoare fără şanse de evadare. Ştii că eşti „altfel” – fetele nu te interesează, te simţi atras de băieţi. Nu ştii că poţi să faci puşcărie pentru o relaţie cu un tip. Dai anunţ la ziar că îţi cauţi prieten. După câteva luni de relaţie, ajungeţi amândoi la pușcărie, bătuţi şi violaţi de poliţişti. Lucrurile se termină tragic.

Ai 28 de ani. România e la jumătatea primului ei deceniu de „democraţie originală”. Tu te‑ai străduit să‑ţi faci o carieră în handbal, chiar dacă antrenorii n‑au crezut întotdeauna în tine. Te‑ai întors în România din Olanda, unde ai văzut că femeile au voie să iubească alte femei. Te îndrăgosteşti. De o femeie, care apoi te toarnă la Poliţie.

Am 16 ani. Tocmai s‑a terminat anul 2000, când „nu vom mai fi copii”. La vârsta curiozităţilor şi explorărilor, îmi dau seama că primii mei fluturi în stomac zburătăcesc pentru o altă fată. Habar n‑am că în România asta e în continuare ilegal. Nici nu‑mi imaginez câţi oameni din ţara mea au fost şantajaţi, bătuţi, umiliţi cu examene medicale, psihiatrice şi fizice, care voiau să le „dovedească” homosexualitatea şi apoi să‑i trimită la puşcărie.

Acum, 19 ani mai târziu, îmi iau inima în dinţi şi mă apuc să scriu despre oamenii ăştia. Despre istoria abuzurilor împotriva celor care, ca şi mine, nu voiau decât să iubească.
n ultimii 30 de ani, România s‑a schimbat pe repede înainte: alegeri democratice, capitalism, Uniunea Europeană. Are de 15 ani un marş LGBT Pride, care cere drepturi egale pentru persoanele gay, bi şi trans. La începuturile marşului erau mai mulţi jandarmi şi contra‑protestatari de extremă dreapta decât participanţi, mai multe huiduieli şi înjurături decât curcubeie. Anul ăsta, la Pride‑ul de la Bucureşti, peste 10.000 de oameni au defilat într‑o explozie de bucurie prin centrul oraşului.

Mulţi dintre cei care au venit la Pride în 2019 nici nu erau născuţi în 2001, când a devenit legal în România să fii homosexual. Dar nici mulţi dintre noi, cei care au trăit printre oameni a căror orientare sexuală îi putea băga la puşcărie, nu ştim istoria articolului 200 din Codul Penal. Deşi abrogarea lui e una dintre cele mai radicale schimbări petrecute din 1989 până astăzi.

Legea s‑a schimbat, dar mulţi români continuă să fie intoleranţi. Eurobarometrul despre discriminare în Uniunea Europeană, publicat în toamna lui 2019, arată că doar 38% cred că persoanele LGBT merită drepturi egale. Mai bine de jumătate nu ar accepta ca preşedintele să fie homosexual, lesbiană sau bisexual(ă). 39% nu s‑ar simţi deloc în largul lor dacă ar avea un coleg de muncă trans, iar 58% nu şi‑ar dori să aibă un copil care iubeşte o persoană de acelaşi sex.

Ca să desluşesc atitudinile de azi, m‑am uitat la istoria legii care a pedepsit homosexualitatea până în urmă cu 18 ani. Am citit memoriile celor care şi‑au asumat public că sunt gay înainte de 1989. Am devorat primul volum de istorie gay publicat în România, Homoistorii. Ieşirea din invizibilitate (2016), în care Florin Buhuceanu, unul dintre cei mai statornici activişti pentru drepturile persoanelor LGBT din România, a adunat zeci de interviuri cu oameni care povestesc cum au avut de suferit din cauza legilor „anti‑sodomie”.

Am stat de vorbă cu oameni care au trăit ruşinea de a fi altfel decât majoritatea şi frica de a ajunge la închisoare, trădaţi de apropiaţi. Au continuat să iubească, deşi legea îi împingea în dulap, în închisoare, în afara ţării sau, în cele mai tragice cazuri, la moarte. Puţini dintre cei condamnaţi în baza articolului 200 şi care mai sunt astăzi în viaţă vor să‑şi amintească ce‑au trăit. Am încercat, totuşi, să reconstitui trei astfel de poveşti, pentru că spun multe despre ruşinea de a fi gay, care încă există în România anului 2019.

Dacă se abrogă articolul 200, homosexualii vor ajunge să hălăduiască pe străzi

Istoria articolului anti‑gay începe în 1936. Până atunci, legea românească nu pomenea nimic despre homosexualitate. Codul Penal din timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în vigoare din 1865, fusese întocmit pe model francez şi nu pedepsea relaţiile dintre persoanele de acelaşi sex.

În România, însă, la 71 de ani de la legea lui Cuza, Carol al II‑lea a schimbat legea penală a ţării. Era epoca în care o parte din Europa se lăsa cucerită de fascism şi de ideea unei rase pure, neatinsă de niciun fel de „deviaţie”, fie ea etnică sau sexuală. Peste doar doi ani, regele avea să instaureze prima dictatură prin care a trecut România în secolul XX.


Codul penal din 1936

Infracțiuni contra bunelor moravuri

Articolul 431

„Actele de inversiune sexuală săvârşite între bărbaţi sau între femei, dacă provoacă scandal public, constituiesc delictul de inversiune sexuală şi se pedepsesc cu închisoare corecţională dela 6 luni la 2 ani.”

În prima lege care‑i trimitea la închisoare, homosexualii n‑aveau voie să facă „scandal public” – versiunea legală a lui „să stea la ei în dormitor, să nu‑i văd pe stradă”. Sfera publică se extindea astfel până în intimitatea oamenilor: în cercurile lor de prieteni, în restaurantele pe care le frecventau şi până şi‑n familiile lor.

Au trecut 32 de ani până când legea s‑a schimbat din nou – tot în contextul politic al unei dictaturi, de data asta comuniste. În 1968, la doar trei ani de la preluarea conducerii ţării, Nicolae Ceauşescu devenea favoritul Occidentului, pentru că se dezicea de intervenţia agresivă a Moscovei în Primăvara de la Praga. Acasă, însă, restrângea şi mai mult drepturile propriilor cetăţeni.

Prin Codul Penal din 1968, relaţiile consimţite între doi adulţi de acelaşi sex au devenit complet ilegale. Dacă înainte nu aveai voie să produci „scandal” în public, de‑acum puteai fi oricând cercetat pentru homosexualitate, cât timp se găseau doi oameni care să depună mărturie împotriva ta cum că eşti pe invers. Urmau procese umilitoare, examene medicale invazive, care căutau să identifice „semne” fiziologice ale homosexualităţii, iar apoi puşcăria laolaltă cu deţinuţii de drept comun – adică în penitenciare unde bătăile şi violurile erau la ordinea zilei.


Codul Penal din 1968

Infracțiuni contra persoanei

Articolul 200
Alineatul 1

„Relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani.”

A fost adoptat la doar doi ani după o altă lege care urmărea controlul demografic în România – decretul care interzicea avortul. Articolul 200 avea să fie folosit în primul rând împotriva elitelor intelectuale: regimul nu accepta ideea că în rândul muncitorilor şi al celorlalte clase sociale „de origine sănătoasă” putea exista pervertire.

Toate celelalte legi care priveau viaţa privată a românilor au fost rapid abrogate după Revoluţia din 1989. Nu şi articolul 200.

Dacă erai incomod regimului înainte de 1989, puteai fi şantajat de autorităţi cu articolul 200. Homosexualii arestaţi, precum şi cei eliberaţi din închisoare, erau forţaţi să semneze „angajamente” de colaborare cu Brigada de Moravuri a Miliţiei. Se obligau astfel să furnizeze numele celor cu care făcuseră sex sau pe care‑i ştiau din locurile cunoscute „de agăţat”. Miliţienii întocmeau liste de „pederaşti”, pe care le foloseau împotriva celor care deranjau orânduiala.

Poetul Dominic Brezianu, recent întors în România după mai bine de 30 de ani în SUA, ţine din când în când tururi ghidate prin punctele fierbinţi ale vieţii gay din Bucureştiul articolului 200. La tur povesteşte despre zona Gării de Nord, unde se aflau fostul Cinematograf Feroviar şi Baia Griviţa, precum şi despre câteva WC‑uri publice din centrul oraşului. Gara, spaţiu de tranzit, aduna oameni de toate felurile, de la ţărani veniţi la oraş, la intelectuali şi artişti. Să‑ţi cauţi acolo parteneri de sex era mai puţin riscant decât să aduci un necunoscut acasă. Chiar dacă Miliţia sălta uneori homosexuali din locurile astea, măcar aşa nu te expuneai privirii vecinilor şi nici nu aduceai un potenţial miliţian sub acoperire acasă.


Codul Penal din 1968

Infracțiuni contra persoanei

Articolul 200
Alineatul 5

„Îndemnarea sau ademenirea unei persoane în vederea practicării de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, precum şi propaganda ori asocierea sau orice alte acte de prozelitism săvârşite în acelaşi scop se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani.”

 

Listele, abuzurile şi condamnările au continuat sub pretextul Articolului 200 şi după 1989. Nu ştim exact câţi oameni au avut de suferit de pe urma lui, dar activistul Florin Buhuceanu estimează un număr de ordinul miilor. În anii ’90, chestionaţi de instituţiile europene, oficiali din Ministerul Justiţiei susţineau că alineatul 1 al articolului 200 este „literă moartă”, adică nu se aplică. Între timp, în închisorile din România se aflau în continuare zeci de persoane condamnate în baza respectivului alineat. Un raport al Comisiei Helsinki a Guvernului SUA din 1994 menţiona 57 de persoane închise pentru homosexualitate în acel an, iar un material al agenţiei Associated Press din 1997 vorbea despre 115 astfel de deţinuţi în anul respectiv. Dar victime nu au fost doar cei care‑au făcut puşcărie, ci şi toţi cei arestaţi, şantajaţi şi intimidaţi cu Articolul 200.

Proiectul pentru abrogarea articolului 200, scris de Monica Macovei, pe atunci avocată pentru drepturile omului, a fost trimis în 1998 parlamentarilor români. Doar doi dintre ei au răspuns pozitiv: Mona Muscă (PNL) şi Peter Eckstein Kovacs (UDMR). Ministrul Justiţiei de la vremea respectivă, Rodica Stănoiu (PSD), a spus că decizia trebuie supusă unui referendum, care să ţină cont de opoziţia Bisericii Ortodoxe Române.


O primă tentativă de referendum care urmărea să modifice definiţia familiei în Constituţia României a avut loc în 2006, la iniţiativa avocatului şi pastorului american de origine română Peter Costea, care voia să adauge la articolul 48 din Constituţie formularea: „În România poligamia este interzisă, iar căsătoria este permisă doar între un bărbat şi o femeie“. Referendumul propus de un grup de organizaţii religioase, secondate de partidul extremist Noua Dreaptă, a fost respins de Curtea Constituţională.

În 2016, Costea a continuat să promoveze cauza modificării Constituţiei, în sensul definirii familiei drept heterosexuală. Organizaţia condusă de el, Alianţa Familiilor, s‑a raliat luptei Coaliţiei pentru Familie (CpF) cu homosexualii. Referendumul din octombrie 2018, iniţiat de CpF şi admis de Curtea Constituţională, nu a atins pragul necesar de 30% prezenţă la urne pentru validare, deşi s‑a desfăşurat timp de două zile.

În litera legii, totul s‑a schimbat pe 22 iunie 2001, când a fost aprobată Ordonanţa de Urgenţă nr. 89, dată de premierul PSD Adrian Năstase. „Am considerat că este important să găsim soluţii de deblocare a problemelor acestui articol, în vederea relaţiilor noastre viitoare cu UE”, declara prim‑ministrul pentru presă, cu o lună înainte de abrogarea articolului 200.

Legea nu a schimbat, însă, şi mentalităţile. Nu e de mirare, într‑o ţară ai cărei mai mari au susţinut pedepsirea homosexualilor până în ultima clipă. În 2001, în preajma abrogării, Ministerul Informaţiilor Publice comunica mincinos presei că actele homosexuale sunt incriminate de toate statele europene şi că legea penală trebuie să pedepsească aceşti infractori „foarte periculoşi pentru societate.” De fapt, doar Bosnia şi Macedonia mai aveau astfel de prevederi legale în Europa.

Deputatul Dumitru Bălăieţ de la principalul partid de opoziţie din epocă, România Mare, declara că „dacă se abrogă articolul 200, homosexualii vor ajunge să hălăduiască şi pe străzi, nu numai în păduri". Înainte de votul final din Camera Deputaţilor, aleşii au primit o scrisoare din partea liderului Bisericii Ortodoxe, Patriarhul Teoctist. „Biserica respinge iubirea necurată, tirania patimilor egoiste şi fără rod de viaţă.”
Asta e „istoria mare” a schimbării legii care interzicea homosexualitatea. Însă, între termeni legali, ONG‑uri şi aderări, se pierde istoria celor 65 de ani în care România te putea condamna pentru că eşti celălalt, necunoscutul, spaima, pervertitul bun de aruncat în închisoare. Uităm istoria „mică”, cea cu nume şi poveşti. Acestea sunt trei dintre ele.

Voi spune totul despre mine, chiar și cele mai inconfortabile lucruri

Aşa promite Ion Negoiţescu, scriitor şi critic literar, în volumul de memorii Straja dragonilor, publicat după moartea lui, în 1994. A fost unul dintre primii intelectuali români care şi‑au asumat public homosexualitatea. Prietenii îi spuneau Nego.

„Nego însă era un personaj tragic. Homosexual deschis într‑o lume în care homosexualitatea se pedepsea, conform Codului penal comunist (…), cu cinci ani în puşcărie, şi în care era social considerată ca un soi de hibrid între boală congenitală şi crimă, estet hedonist şi rafinat într‑o lume care impunea asceza colectivă (…) Nu‑i de mirare că, în mai multe rînduri, a încercat să se sinucidă.”

Ion Vianu, scriitor şi psihiatru, în Amintiri în dialog

Născut în 1921, la Cluj‑Napoca, omul de litere scrie în memorii că şi‑a asumat pentru prima oară orientarea sexuală la 16 ani, într‑un extemporal la limba română: „N‑am folosit cuvântul homosexual, fiindcă nu‑l cunoşteam, cum nu ştiam nici că există o întreagă categorie de oameni cu înclinaţii asemănătoare. Mă simţeam ciudat, aparte, şi totuşi normal.” Profesorul i‑a înapoiat lucrarea cu nota zece, fără alte comentarii. Mai târziu, în studenţie, şi‑a făcut publică „vocaţia uranistă”, adică homosexualitatea, „chiar dacă sub formă de teribilism, ca extravaganţă şi provocare.”

Paradoxal, în liceu şi în facultate, Nego a fost membru al mişcării legionare, până la înăbuşirea rebeliunii acesteia, în 1941. „Eu cred că a fost o boală care bântuia atunci în lume şi care poate fi mai lesne explicată prin mijloace teoretice precum psihologia mulţimilor (…) Iată boala de care am reuşit să mă vindec. Dar când oare m‑am vindecat complet? (…) Mircea Eliade şi C. Noica nu s‑au vindecat niciodată”, scrie Negoiţescu, despre încheierea perioadei sale legionare.

Nego i‑a fost discipol lui Lucian Blaga şi membru fondator al Cercului de la Sibiu. Gruparea literară a intrat în istorie pentru că a cultivat dezvoltarea modernismului românesc, în linia pornită de criticii Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu, dar şi pentru că s‑a opus sistemului. Nego, omul gesturilor de frondă, a publicat la nici 22 de ani, sub pseudonim, în numele tuturor „cerchiştilor”, o scrisoare deschisă prin care se solidariza cu criticul Eugen Lovinescu, oponent declarat al cenzurii. După apariţia scrisorii‑manifest, tinerii antifascişti de la Sibiu au fost înfieraţi de publicaţiile naţionaliste pentru „antiromânism”.

După instaurarea regimului comunist, Nego a stat câţiva ani în umbră, dar când s‑a întors, a făcut valuri în lumea literară. A început să lucreze la o nouă analiză critică a operei lui Eminescu, dar cenzura i‑a refuzat‑o. A continuat să scrie despre autori interzişi în comunism pentru că erau prea „burghezi” (printre ei, Lovinescu, Blaga, Mateiu Caragiale, Ion Barbu and Titu Maiorescu). În cele din urmă, în 1956 a fost dat afară din Uniunea Scriitorilor şi i s‑a interzis să mai publice.

În anii ’50, deceniul terorii, comuniştii recent ajunşi la putere începeau să cureţe viaţa publică de intelectuali din „vechiul regim”. Negoiţescu a fost mai întâi martor, apoi victimă a represiunii. Era dublu vulnerabil: şi om de litere cu vechime, şi homosexual. În Homoistorii, prima istorie a vieţii gay în România, istoricul şi criticul de artă Radu Ionescu îi povesteşte autorului Florin Buhuceanu că noii conducători n‑aveau nicio problemă să aplice legea împotriva „inversiunii sexuale” dată de fostul adversar ideologic, regele Carol al II‑lea. Ionescu relatează un proces public petrecut la Sibiu, la jumătatea anilor ’50: arestaţii au fost plimbaţi prin oraş, ca să fie văzuţi, fiecare la gât cu „o placardă pe care scria homosexual, îmi povestea Nego. A fost doar începutul, urmat de un şir de procese în care erau judecaţi la grămadă câte 20–30, uneori chiar mai mulţi.”

Teroarea s‑a accelerat după revoluţia anti‑bolşevică de la Budapesta, din 1956. Sovieticii interveniseră violent să‑i potolească pe ungurii anti‑comunişti, iar Gheorghe Gheorghiu‑Dej şi‑a dat seama că trebuie să se întoarcă şi el vehement împotriva intelectualilor „burghezi”, ca să prevină o revoltă similară în România.

Poate cel mai celebru proces al epocii este cel al „lotului Noica‑Pillat”, început în 1959, în care au fost arestate peste 30 de persoane. Majoritatea erau oameni de cultură, acuzaţi de „uneltire împotriva ordinii de stat” – adică scrierea şi citirea de „cărţi cu caracter duşmănos” (Hegel, Cioran, Eliade). Procesul i‑a vizat în primul rând pe scriitorii Constantin Noica şi Dinu Pillat, dar i‑a inclus şi pe cei cu care se întâlneau la un pahar şi discutau politică. Printre ei, literaţii Păstorel Teodoreanu, Alexandru Paleologu şi Vladimir Streinu, avocatul Arşavir Acterian şi muzicologul Mihai Rădulescu. Cel din urmă, condamnat pentru homosexualitate, s‑a sinucis în închisoarea Văcăreşti, cu câteva zile înainte de a împlini 40 de ani.

Negoiţescu a fost şi el luat atunci în colimator şi anchetat ca martor în cazul Noica‑Pillat. Securitatea a rămas cu ochii pe el şi, în 1961, l‑a închis la Jilava – oficial, pentru că lucrase la o antologie care aduna în paginile ei autori interzişi de regim. A încercat atunci să se sinucidă. A fost eliberat în 1964, când Dej a decretat graţierea deţinuţilor politici.

În ciuda persecuţiei, jurnalele şi memoriile epocii, păstrate la sertar şi publicate abia după căderea regimului comunist, consemnează iubirile şi prieteniile celor vânaţi pentru orientarea lor sexuală. Lumea lor nu pare atât de îndepărtată de cea în care ne trăim noi poveştile: Nego apare drept „veşnic îndrăgostit” şi dăruieşte cărţi tânărului pentru care a făcut o pasiune; regizorii Petre Sirin şi Crin Teodorescu se ştiu din vedere, de pe Aleea Trandafirilor din Cişmigiu, unde‑şi aruncă ocheade; tot Sirin merge la cinema la Fundaţia Dalles, unde îi cunoaşte pe cei ce‑i vor deveni prieteni de‑o viaţă, cuplul George Tomaziu (pictor) şi Dinu Albulescu (scriitor).

În oglindă, aceleaşi personaje apar şi în dosarele Securităţii şi declaraţiile la Poliţie – de data asta, dezumanizate, promiscue, lăsând „impresia unei mafii criminale, a unui real pericol social, acţionând la unison în vederea destabilizării biologice şi morale a societăţii române”, scrie Petre Sirin în memoriile sale, publicate parţial la Humanitas, Castele în Spania (2013). Toţi cei numiţi mai sus au fost persecutaţi, iar unii condamnaţi pentru că erau homosexuali.

Însă parcursul lui Nego e de departe cel mai tumultuos – şi atent consemnat într‑un dosar al Securităţii, de sute de pagini. Se găsesc în el episoade romantice şi erotice descrise minut cu minut. În vara lui 1974, Negoiţescu s‑a îndrăgostit de un tânăr clujean cu aspiraţii literare. Au urmat câteva luni pasionale, după cum relatează securiştii:

„Nego îi spune băiatului că lui îi plac mai mult bărbaţii decât femeile. (…) De la 12,35 cei doi discută despre actul homosexual. Apoi Nego îl încurajează pe băiat spunând că trebuie să aibă încredere în el, că n‑o să‑i facă nimic neplăcut sau dureros.”

Dar la finalul aceleiaşi veri, pe 23 august, criticul a încercat din nou să se sinucidă. Delaţiunea la Miliţie, semnată de fostul iubit, tânărul din Cluj, spune că Nego voia să scape de închisoarea care‑l ameninţa în baza articolului 200, emis cu şapte ani în urmă. Memoriile lui Ion Vianu confirmă ipoteza: nişte ani în plus de detenţie, de data asta pentru că e homosexual, ar fi fost „mai mult decât putea suporta” Negoiţescu.

Doar trei ani mai târziu, în 1977, criticul literar a fost arestat pentru că se solidarizase cu mesajul scriitorului Paul Goma pentru Europa Liberă, care cerea respectarea drepturilor omului în România. Regimul a evitat să‑i atace public dreptul la liberă exprimare, dar s‑a folosit de orientarea lui sexuală. Negoiţescu, care avea atunci 56 de ani, a fost anchetat timp de trei zile la arestul Securităţii de pe Calea Rahovei, de temutul torţionar al poliţiei politice Nicolae Pleşiţă.

În cele din urmă, Nego a fost eliberat pe linie de partid, la intervenţia prietenului lui din tinereţe, poetul Ştefan Augustin Doinaş, care nu încetase niciodată să creadă în originalitatea şi valoarea criticii literare a lui Negoiţescu. Proiectul lui ambiţios, de a scrie o nouă istorie a literaturii române, care să polemizeze direct cu selecţia lui George Călinescu, i‑a adus din nou cenzura pe cap, pentru că ignora marile nume ale prozei realist‑socialiste. A apucat să publice un singur volum al istoriei, în 1991, deşi anunţase proiectul încă din anii ’60.

La începutul anilor ’80, Nego a cerut azil politic în Germania şi, după ce s‑a stabilit definitiv acolo, în 1983, a divorţat de cea de‑a treia şi ultima sa soţie. Ca mulţi homosexuali, atât în epoca articolului 200, dar chiar şi astăzi, Negoiţescu s‑a căsătorit ca să aibă un „paravan” social.

A mai stârnit, însă, o ultimă controversă după moarte. În 1994 a apărut Straja dragonilor, memoriile în care apucă să‑şi povestească doar primii 19 ani de viaţă. „Singurul eşec care mă mai poate aştepta”, îi mărturisea Martei Petreu într‑un interviu din 1991, „este acela de a muri înainte de a‑mi termina Autobiografia”. Cartea descrie frust primele experienţe homoerotice ale autorului, un spirit liber care a traversat aproape tot secolul trecut, dar care a fost nevoit să‑şi înfrângă propria individualitate din cauza „rigorilor istoriei”. Pe lângă toate astea, din paginile memoriilor lui transpare o suferinţă continuă, a unui om care scrie că nu a cunoscut niciodată reciprocitatea deplină:

„Când iubesc şi nu sunt iubit, sufăr, văzând în indiferenţa şi cruzimea fiinţei iubite un semn al inferiorităţii faţă de mine. Atât de mare e această suferinţă, încât îi spun: iubeşte pe altcineva aşa cum ar trebui, cum aş vrea să mă iubeşti pe mine. Şi, dacă lucrul s‑ar întâmpla, dacă la îndemnul meu fiinţa iubită ar revărsa întreaga dragoste, sub forma sacrificării, asupra altcuiva, aş muri de gelozie, dar aş muri fericit.”

Nego a lăsat un jurnal, care va completa probabil peisajul unei vieţi riscante, dar trăită cu onestitate, pentru a arăta lumii că homosexualii există şi iubesc ca oricine altcineva şi că nu sunt monştrii degeneraţi pe care‑i închipuie legea. Încredinţat prin testament scriitorului Emil Hurezeanu, jurnalul poate fi publicat abia la 30 de ani după moartea lui Negoiţescu, adică în 2023.

Este enorm de greu să trăiești într-o țară care te condamnă pentru lucruri de care nu ești vinovat

În 1992, Ciprian Cucu avea 17 ani şi încă un an până să termine liceul. Se simţea singur în Sînnicolau Mare, un orăşel aproape de graniţa cu Ungaria, unde spune că nici măcar nu se auzise de homosexualitate. El ştia că se simte atras de bărbaţi, dar nu se gândea că ar fi ceva greşit în asta. Aşa că a dat un anunţ la ziar: Vis de noiembrie. Nu spunea explicit că e homosexual, dar căuta „prietenia pe termen lung a unui alt bărbat”.

I‑a răspuns un tip de 22 de ani din Timişoara, Marian Mutaşcu. A ştiut din prima clipă că Marian e omul potrivit pentru el, povestea Ciprian pentru un raport al Human Rights Watch din 1998, despre discriminare pe motive de orientare sexuală în România. Că aşa vrea să‑şi trăiască viaţa.

Au început să se vadă foarte des: Ciprian îl vizita la Timişoara, era prietenul bun al lui Marian. Au locuit două săptămâni împreună, la mama lui Marian, care n‑a ştiut nimic despre relaţia lor. În rest, au făcut ce fac îndrăgostiţii, s‑au plimbat prin parc, au mers la film. Însă când mama lui Marian a început să intre la bănuieli, s‑au decis că le‑ar fi mai bine acasă la Ciprian, în orăşelul lui, unde elevul de‑a douăşpea trebuia să meargă la liceu, iar tânărul mai mare era „prietenul care‑l ajută la teme”. Şi acolo au fost discreţi, au păstrat aparenţa de prietenie. Însă în ianuarie 1993 au fost arestaţi. Cineva din familia lui Ciprian se dusese la poliţie, temându‑se că adolescentul e „corupt” de prietenul lui mai mare.

Am stat de vorbă prin Skype cu Ciprian, despre povestea lui de acum aproape 30 de ani. Locuieşte astăzi la New York, e căsătorit cu partenerul lui, consideră America „acasă” şi a preferat să stăm de vorbă în engleză. Adolescenţa din România, încheiată cu un arest şi o condamnare, îi pare abia de vreo doi ani îndeajuns de departe încât să o poată povesti jurnaliştilor. „Nu mi‑e greu să vorbesc despre ele, pentru că uneori mi se pare că sunt lucruri care i s‑au întâmplat altcuiva. (…) Sunt mândru de cine sunt şi de cine am fost şi nu regret nimic.”

În ianuarie 1993, Ciprian şi Marian au ajuns în arestul poliţiei din Sînnicolau, cu jurnalul intim al celui dintâi pe masă. Marian a recunoscut, Ciprian nu. Apoi au fost transferaţi în arest la Timişoara. Ciprian spune că a ştiut atunci că a pierdut totul.

La Timişoara au început abuzurile. Ofiţerul supraveghetor, căruia i se spunea „karatistul”, l‑a bătut crâncen pe Marian, i‑a cărat şuturi în burtă şi în gură chiar şi după ce şi‑a pierdut cunoştinţa. Apoi l‑a băgat pe Ciprian într‑o celulă unde erau şase paturi şi uneori câte 16 oameni odată. Şeful camerei ştia că băiatul de 17 ani e homosexual, aşa că l‑a bătut până când Ciprian a acceptat să facă sex cu el, iar apoi, timp de o lună, şi cu alţi deţinuţi, „în vreme ce ceilalţi colegi priveau «spectacolul»”, mărturisea el în raportul Human Rights Watch.

Pentru Marian şi Ciprian au urmat violuri, bătăi şi examene medicale genitale, dureroase şi umilitoare. Ciprian a răbdat o lună de detenţie preventivă, apoi le‑a spus procurorilor despre abuzuri. Înapoi la carceră, a mâncat bătaie de la şeful arestului, de faţă cu alţi 20 de deţinuţi, pentru că îi făcuse secţia de ruşine.

Deşi ancheta era în desfăşurare, ziarul poliţiei din Timişoara le‑a publicat celor doi numele complet, adresele şi fotografiile, într‑un material care‑i găsea deja vinovaţi. Ciprian, încă minor, era numit „pericol social”. Conform articolului, homosexualii poartă un virus extrem de contagios al imoralităţii, care trebuie stârpit ca să nu se răspândească în întreaga societate. Textul, care includea fragmentul de mai jos, a fost preluat ulterior de cotidianul naţional Tineretul liber.

„Prin probele administrate şi în urma raportului medicului legist, s‑a constatat că este vorba de un caz tipic de homosexualitate. Ciprian Cucu, «fetiţa», era pasivul, iar Mutaşcu Milorad, activul. Halal activitate! E trist că se întâmplă astfel de lucruri, că tinerii noştri cad în dezmăţ, departe de controlul social. Ce o să urmeze? Reforma sau sfârşitul tragic, căderea în viciu?”

Ciprian a fost eliberat din arest după două luni, Marian după patru, iar asta doar pentru că braţele şi picioarele i se infectaseră grav. La proces, Ciprian a fost judecat ca adult, deşi avea 17 ani şi 10 luni. Marian a fost condamnat pentru corupere de minori. Au luat unu, respectiv doi ani de închisoare, dar cu suspendare, pentru că deja interveniseră organizaţiile internaţionale în cazul lor.


Ca şi multe alte organizaţii internaţionale non‑profit (pentru drepturile omului, dar şi de caritate, religioase etc.), Human Rights Watch Helsinki (HRW) a ajuns pentru prima dată în „misiune” în România la începuturile democraţiei, în 1990.

În 1992 a sosit şi activistul american Scott Long, o figură cheie în abrogarea articolului 200. Long aflat de situaţia lui Marian Mutaşcu şi a lui Ciprian Cucu, a cerut pentru ei ajutorul HRW şi i‑a susţinut pe tot parcursul procesului.

ONG‑urile internaţionale au contribuit decisiv la coagularea mişcării pentru abrogarea articolului 200 în România. Cu sprijinul lor şi al mai multor diplomaţi britanici, americani şi olandezi, au apărut Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR‑CH) şi Asociaţia Accept (înfiinţată în România în 1996, când „prozelitismul” homosexual era încă ilegal).

După proces, un alt articol dintr‑un ziar naţional, în care Marian descria abuzurile poliţiştilor din arest, a făcut Tribunalul Militar să se autosesizeze. Cei doi tineri au fost chemaţi să depună mărturie împotriva celor care le făcuseră rău, dar un telefon din partea unui procuror i‑a amuţit. Li s‑a zis că dacă spun că au fost bătuţi, „vom regreta ziua în care ne‑am născut”. Aşa că au minţit în faţa judecătorului. E singurul regret pe care Ciprian îl are şi azi.

Când s‑a văzut din nou liber, la 18 ani, Ciprian se aştepta să se întoarcă acasă şi să‑şi termine liceul. A fost prompt exmatriculat. De‑atunci nu i‑a mai păsat ce cred ceilalţi. „Veneau oameni la mine şi‑mi spuneau tot felul de chestii, gen «Tu sugi pula» şi eu le ziceam «Da, şi sunt mândru de asta!» Eram super furios pe toată lumea. În mod special pe fanaticii religioşi, pentru că încă mai cred că sunt complet responsabili de moartea [lui Marian].”

În ciuda riscurilor, Marian şi Ciprian au ales să‑şi continue relaţia, deşi Ciprian simţea că Marian devine din ce în ce mai distant. Nu‑şi găsea de lucru, pentru că toată lumea ştia de ce fusese condamnat. Marian a început să meargă la biserică şi s‑a împrietenit cu un grup de acolo. Iniţial, lui Ciprian toată treaba i s‑a părut inofensivă.

Într‑o zi, însă, când s‑a dus să‑l viziteze la Timişoara, Ciprian l‑a găsit pe Marian aşteptându‑l pe un peron din gară, înconjurat de vreo zece prieteni de la biserică. Ultimele cuvinte pe care le‑a auzit de la iubitul lui au fost: „Te urăsc atât de mult! Te urăsc!” Ciprian n‑a vrut să creadă că ăsta e finalul poveştii. A rămas optimist că la un moment dat vor fi din nou împreună. După câteva luni, a vrut să afle ce mai face Marian, aşa că l‑a sunat pe fratele lui. A aflat că fostul lui iubit s‑a sinucis, după o tentativă eşuată de relaţie cu o prietenă de la biserică. Cei de acolo i‑ar fi băgat în cap că singura soluţie de a scăpa de pedeapsa homosexualităţii e moartea. A fost finalul groaznic al Visului lui de noiembrie, zice Ciprian.

„L‑am iubit enorm de mult şi nu puteam concepe ideea că l‑am pierdut. Dar destinul mi‑a smuls în final şi ultima speranţă. Marian nu mai există. O parte din mine a coborât alături de el în pământ; cealaltă a continuat să trăiască în ură şi dizgraţia celor ce mă înconjoară. Este enorm de greu să trăieşti într‑o societate bolnavă de prejudecăţi care te condamnă pentru lucruri de care nu eşti vinovat.”

Ciprian Cucu, raport Human Rights Watch, 1998

A simţit atunci că‑şi pierde complet speranţa, că nu mai contează dacă moare sau trăieşte. Îşi aminteşte că în perioada aia mergea în Parcul Central din Timişoara, un loc unde se adunau persoane gay. Deşi comunitatea era foarte mică, mai nimeni nu vorbea cu el. Îl evitau de frică să nu existe consecinţe şi asupra lor, iar cei câţiva care intrau în vorbă nu menţionau niciodată arestarea. S‑a simţit extrem de izolat, o dată în plus. „Chiar sper că astăzi comunitatea gay din România e mai unită”, mi‑a zis Ciprian în interviul nostru de pe Skype.


1993

Răspunsul Guvernului României dat raportorilor Consiliului European, care au constatat că articolul 200 încalcă drepturile omului: „Dezincriminarea totală a homosexualităţii nu pare a fi posibilă în prezent, întrucât aceste acte sunt străine de mentalitatea poporului român şi aduc ofensă moralităţii şi conştiinţei religioase a marii majorităţi a populaţiei.”

1993

Corneliu Coposu, liderul creştin‑democraţilor, principalul partid de opoziţie de la momentul respectiv: „La dezbaterea acestui punct de inspiraţie americană, noi ne‑am spus cuvântul, ne‑am opus categoric. (…) Noi considerăm că libertatea trebuie să fie blocată de libertatea celorlalţi – atunci când sentimentul colectivului, al unui grup sau al unui regim este lezat prin anumite iniţiative, pretenţii «progresiste» şi moderne.”

1993

Petre Ninosu, Ministrul Justiţiei (Frontul Democrat al Salvării Naţionale): „Dacă am lăsa homosexualii să‑şi facă de cap, ar însemna că intrăm cu spatele în Europa. Homosexualii sunt ultima noastră problemă.”

La trei luni după moartea lui Marian, în 1995, cu ajutorul lui Scott Long, Ciprian a apărut în faţa unor judecători americani, plus ONG‑işti şi victime ale persecuţiei persoanelor LGBT din toată lumea, constituită la sediul ONU, în New York. Florin Buhuceanu spune că Tribunalul Internaţional pentru Încălcări ale Drepturilor Omului Împotriva Minorităţilor Sexuale „s‑a vrut o instituţie în oglindă cu tribunalul de la Nürnberg, la alte proporţii şi fără caracter juridicesc.” Organizaţiile internaţionale doreau să înţeleagă contextul în care homosexualii din România continuau să fie persecutaţi după Revoluţie.

Când Ciprian a văzut America, şi‑a dat seama că acolo vrea să rămână. Nu ştia un cuvânt în engleză, dar a primit ajutorul activiştilor pentru drepturile omului şi, în trei luni i s‑a acordat azil politic. Era pe cont propriu, la 19 ani şi jumătate, într‑o ţară complet nouă, dar simte că a fost primit cu braţele deschise. „Când am plecat, eram foarte rănit, chiar uram România, deci poate de‑aia m‑am integrat foarte uşor”, îşi aminteşte. Şi‑a luat acolo o diplomă care‑i echivala liceul, iar în 2016 a primit cetăţenia americană. Studiază la Bronx Community College – mai are trei semestre ca să devină asistent medical certificat.

Îl întreb dacă se gândeşte uneori cum ar fi fost viaţa lui dacă s‑ar fi născut cu 20 de ani mai târziu, în România. Îmi spune că nu şi‑ar dori asta. „Îmi iubesc viaţa, aşa cum e ea acum. În ciuda a tot ce mi s‑a întâmplat, lucrurile astea m‑au făcut să fiu cine sunt azi. Şi mă consider o persoană puternică.” Îi cer un sfat pentru un puşti gay de 17 ani, care trăieşte azi în România. „Fii cine eşti. Nu te preface că eşti altcineva. Şi fă‑ţi viaţa, bucură‑te de ea. E foarte, foarte scurtă.”

Abia de curând a simţit că nu mai e furios pe România. Prima oară s‑a întors în 2011, la 35 de ani, şi s‑a bucurat să vadă schimbarea. De fiecare dată când a venit în ţară, a fost însoţit de soţul lui, care îi e partener de 18 ani. De curând au fost în oraşul natal al lui Ciprian, unde au stat câteva săptămâni şi nu s‑au simţit deloc ciudat sau incomod. „Soţul meu are pielea destul de închisă la culoare, iar localnicii au fost fascinaţi. Arătau spre el şi ziceau: Obama! Obama!”, îmi povesteşte râzând.

Poate pentru noi, cei care locuim aici, schimbările par nesemnificative sau prea lente, dar el, unul, se simte mândru când citeşte ştirile de‑acasă şi vede câte s‑au schimbat. „Nici în cele mai demente vise ale mele n‑aş fi crezut că o să văd steagul gay fluturând peste Bucureşti sau Timişoara.”

Criminalele sunt mai bine văzute în pușcărie decât cineva care a avut o relație tot cu o femeie

Ultima persoană din România închisă în baza articolului 200, alineatul 5, care condamna „ademenirea” în scopul de a avea relaţii homosexuale, este Mariana Cetiner, în 1996. A fost declarată prizonier de conştiinţă de către asociaţia internaţională pentru drepturile omului Amnesty International. Persoanele închise pentru credinţele politice ori religioase sau pentru identitatea lor, exprimată paşnic, sunt prizonieri de conştiinţă în ţările lor. În 2019 încă există sute de astfel de prizonieri: 74 în Cuba, 128 în Vietnam, 28 în Eritrea etc.

Astăzi, Mariana Cetiner trăieşte în Germania, dar nu mai vrea să audă de România. „E un om care a trecut printr‑un traumatism teribil, care o însoţeşte şi astăzi, de fapt. Ea e încă în terapie şi n‑o să scape vreodată, de la ce i s‑a întâmplat în puşcărie”, mi‑a povestit activistul Florin Buhuceanu. El e unul dintre puţinii oameni din ţară care au ţinut legătura cu Mariana, însă alege să o protejeze – fosta handbalistă nu mai vrea dea interviuri. Tot Buhuceanu e cel care a reuşit să‑i consemneze povestea într‑un dialog publicat în Homoistorii. Fără munca lui, o bună parte din povestea Marianei Cetiner s‑ar fi pierdut.

Istoria Marianei trebuie, aşadar, reconstituită din urmele pe care le‑a lăsat în acte judecătoreşti şi rapoarte de ONG‑uri. Am fost la Alba Iulia, unde se află la judecătorie decizia în cazul ei: trei ani de închisoare, plus plata cheltuielilor de judecată. Dosarul penal în sine nu mai există – a fost topit după cinci ani. În total, Cetiner a petrecut 751 de zile, adică doi ani şi trei săptămâni, în penitenciarele Jilava, Aiud şi Târgşor, conform unui raport APADOR‑CH din 2001.


Niciun caz de lesbianism

În 1991, maiorul Cătălineanu, şeful Poliţiei de Moravuri din Bucureşti, spunea presei că nu a întâlnit niciun caz de lesbianism şi că, în 18 ani de meserie, nu întocmise niciun astfel de dosar. Însă, conform legii, lesbienele erau pasibile de aceleaşi pedepse ca şi homosexualii.

În 1949, casnica Elena Ferenczy din Satu Mare a fost exclusă din Partidul Comunist Român pentru că a „practicat homosexualitatea” şi „este un element cu simţuri anormale, homosexuale”, care a ştirbit prestigiul partidului.

Artista plastică Lena Constante, condamnată în 1954 la 12 ani de închisoare, povesteşte în memoriile sale, „Evadarea tăcută”, despre lesbienele întâlnite în detenţie. „S. spunea că, dintre sutele de femei de la Mislea, numai trei erau lesbiene recunoscute. (…) Condamnate la mulţi ani de puşcărie, deci ştiind că tinereţea lor se va veşteji în mizeria penitenciarului, a iubi – chiar şi o femeie – era calea cea mai normală pentru instinctele lor înăbuşite.”

Știm despre Mariana Cetiner că s‑a născut în 1957 şi a crescut la orfelinat până la 12 ani. A făcut facultatea de sport, a predat înot la Alba Iulia şi a jucat handbal la Rapid Bucureşti. După Revoluţie s‑a căsătorit cu un turc, cu care a locuit în Olanda, la Utrecht, unde a fost şi antrenoare, în 1994–1995. Unul dintre poliţiştii care au anchetat‑o spunea despre ea într‑un interviu din 2013 pentru Gazeta sporturilor că era „robustă, blonduţă” şi „extrem de persuasivă”.

În august 1995, divorţată, Mariana s‑a întors în ţară pentru o operaţie. A găsit gazdă în Alba Iulia la Elena Mihăilescu, o femeie căsătorită, într‑un apartament unde mai locuia şi Adina Vană. Cele două i s‑au plâns handbalistei că au restanţe de 20 de milioane la Bancorex, aşa că Mariana le‑a împrumutat banii de care aveau nevoie. De‑acolo au început problemele.

În apartamentul mic, Adina şi Mariana au fost nevoite să împartă o cameră. Potrivit mărturiilor din dosar, handbalista a ajuns să‑i spună colegei că e lesbiană şi că a făcut sex cu diverse femei din Alba Iulia. Mariana i‑ar fi dat Adinei „de înţeles că o iubeşte şi că‑i poate oferi satisfacţii sexuale deosebite”, inclusiv că se pot căsători în Olanda, unde era legal să ai o relaţie cu cineva de acelaşi sex.

În instanţă, Adina a spus că Mariana hărţuit‑o şi i‑a făcut scandal fiindcă ea era „o femeie normală din punct de vedere sexual” şi nu voia să se culce cu ea. N‑a turnat‑o autorităţilor, dar i‑a interzis s‑o mai caute. Mariana, însă, i‑a cerut din nou banii împrumutaţi înapoi. Atunci gazda a anunţat poliţia că fosta handbalistă e lesbiană.

Au arestat‑o pe 6 octombrie 1995. Într‑un interviu pentru Human Rights Watch, Mariana povestea că habar n‑a avut de ce, i s‑a zis doar că există o plângere împotriva ei. „Nici nu m‑am gândit că în România, după Revoluţie, se poate întâmpla aşa ceva, să nu fie liber omul. Pe mine m‑au considerat o infractoare, o criminală”, i‑a spus lui Florin Buhuceanu, în interviul publicat în Homoistorii.

În prima zi de anchetă, Mariana a stat 11 ore la secţie, legată de calorifer, fără apă şi fără să meargă la baie, bătută şi scuipată de poliţişti. A fost dusă cu forţa la ginecolog, cu cătuşe la mâini şi picioare, „să vadă dacă sunt femeie sau bărbat”. La proces a declarat că nu făcuse sex cu Adina Vană; voia doar să‑şi recupereze banii. Însă Adina a adus drept probe „bileţele de dragoste care fac parte din jocul unui cuplu”, plus o fotografie de la Mariana, pe care aceasta „a înscris un text sugestiv pentru intenţiile sale”, conform dosarului.

Pe Mariana au ţinut‑o aproape o lună în spitalul penitenciarului Jilava, pentru examinări psihiatrice. „În faţa comisiei, în care erau patru doctori, m‑a întrebat unul dintre doctori dacă sunt lesbiană. (…) Le‑am spus că asta e treaba mea. «Scoate‑ţi‑o afară, nu avem ce discuta cu ea!» Nici eu nu am ce discuta cu voi, nu sunteţi medici, sunteţi nişte comunişti!”, i‑a povestit lui Buhuceanu. Au băgat‑o zece zile în „camera de forţă”, unde a stat complet izolată.

În total, Mariana Cetiner fost închisă timp de şapte luni în arest preventiv. În iunie 1996, a fost condamnată la trei ani pentru „ademenire sau îndemn”, plus şase luni pentru violare de domiciliu, din care urma să ispăşească doar pedeapsa cea mai mare.


În 1994, o propunere a Senatului României voia ca alineatul 5 al Articolului 200 să pedepsească şi „ispitirea şi seducerea” între persoane de acelaşi sex. Consiliul Europei s‑a opus modificării.

În acelaşi an, în urma unui proces de la Sibiu, Curtea Constituţională a României a decis că alineatul 1 al articolului 200 e neconstituţional când pedepseşte relaţii consimţite între persoane majore de acelaşi sex, dacă acestea „nu sunt săvârşite în public ori nu produc scandal public.”

Înainte să ia decizia, CCR a cerut opinia cultelor religioase, instituţiilor de învăţământ superior şi ONG‑urilor. Dintre culte, doar Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea nu a condamnat vehement homosexualitatea, ci a propovăduit „vindecarea” ei. Dintre facultăţi şi universităţi, doar Facultatea de Drept din Sibiu a susţinut abrogarea articolului 200. Facultatea de Sociologie, Psihologie şi Pedagogie din Bucureşti aproba implicit pedepsele penale împotriva homosexualilor, deoarece „homosexualitatea generează prozeliţi mai ales între adolescenţi şi tineri, în procesul de conturare a personalităţii, la vârsta opţiunilor, când ei ar trebui să selecteze şi să defrişeze valorile.”

Activiştii de la ONG‑urile internaţionale pentru drepturile omului au reuşit s‑o viziteze pe Mariana Cetiner la închisoare. Era supravegheată de doi gardieni, avea o vânătaie mare pe coapsă şi genunchiul bandajat. Le‑a spus scurt, în engleză, că fusese bătută cu o zi înainte de un ofiţer. „Mi‑a pus cătuşe şi m‑a târât afară din celulă, ţinându‑mă de păr. Am multe de spus, dar nu am voie. Când plecaţi, o să am probleme mari". A mai apucat să le zică şi că, atunci când au transferat‑o la Aiud, a mers patru zile cu trenul, fără hrană sau apă. „Am crescut în orfelinat şi a fost groaznic, dar e şi mai rău să ajung aici". Doctorul penitenciarului le‑a spus atunci activiştilor că Mariana e „o persoană dificilă, perversă, complet anormală. După 14 ore de muncă grea, mijloacele prin care gărzile încearcă să reducă la tăcere astfel de persoane nu sunt întotdeauna gingaşe".

Povestea ştiută a Marianei Cetiner se termină abrupt*. E graţiată prin decret prezidenţial în 1998, de către preşedintele Emil Constantinescu. Ispăşise deja doi ani din cei trei de pedeapsă. După ce iese din închisoare dă doar două interviuri: unul pentru cartea lui Florin Buhuceanu şi altul pentru un documentar realizat de Amnesty International. Se mută în Germania, unde i se pierde urma, după ce câştigă 40 de milioane de lei vechi într‑un proces împotriva României la CEDO. „Cei plecaţi în perioada aia sunt foarte temători şi am şi sentimentul că au vrut să lase trecutul în urmă”, îmi explică Florin Buhuceanu.

Povestea spusă despre Mariana în presă, dezgropată odată la câţiva ani, e mereu aceeaşi: „lesbiana condamnată pentru seducţie”. „Caz cutremurător”. „Calvar”. Dar e un progres faţă de titluri precum cel al Ziarului de Iaşi din 1998, care anunţă statutul de prizonier de conştiinţă al Marianei Cetiner: „Organizaţiei Amnesty International îi fug ochii după lesbienele din România”.

În documentarul Amnesty International, Mariana îşi amintea:

„Am fost dusă la Târgşor într‑o celulă plină cu «crime», tăiau cu lama. Eu deja eram vizată de toţi gardienii. Le spuneau să vină, să mă incite. La care eu nu am dat niciun fel de replică. Când a venit apelul de dimineaţă am fost scoasă de haină afară şi bătută de doi ofiţeri. Pe urmă m‑au luat de pe holul ăla şi m‑au dus la filtru. Acolo m‑au pus în cătuşe pe calorifer şi m‑au bătut. Mi‑au rupt coastele. Criminalele sunt mai bine văzute în puşcărie decât cineva care a avut o relaţie tot cu o femeie. Iar tâlhăriile sunt mai bine văzute decât o relaţie între două femei. Aşa ceva, homosexualitate sau altceva, nu există. Eram tratată ca ultimul om.”


Am 34 de ani. În ziua în care scriu concluzia acestui text se împlineşte un an de la referendumul pentru modificarea definiţiei familiei în Constituţie. A plouat azi, apoi a apărut pe cer un curcubeu şi jumătate, care a însoţit în feed‑ul de Facebook postările despre amintirea referendumului.

La un an de la referendum, Coaliţia pentru Familie, principalul său promotor, luptă în continuare împotriva „[amanetării] viitorului copiilor în mâna brokerilor ideologiei de gen, homosexualizării educaţiei, propagandei anticreştine şi distrugerii oricărui fundament creştin al societăţilor europene, în numele paradisului progresist.” (Mihai Gheorghiu, preşedintele Platformei Civice Împreună)

Cei mai optimişti decât mine consideră rezultatul referendumului din 2018 un succes: prezenţa a fost doar 21,1%, semn că românilor nu le pasă ce fac persoanele LGBT cu viaţa lor. Unde mai pui şi că, în acel Eurobarometru al discriminării menţionat la început de text, tendinţele sunt pozitive: faţă de precedentul astfel de sondaj, din 2015, numărul celor care nu văd nimic în neregulă cu homosexualitatea a crescut cu 5%. România a arătat, în felul ăsta, că nu e pe valul populist‑conservator care a măturat o bună parte a lumii.

Între timp, însă, schimbările majore se lasă aşteptate. Curtea Constituţională a specificat negru pe alb că „soţi” înseamnă bărbat şi femeie. Şapte cupluri gay au dat România în judecată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a li se recunoaşte drepturile – dar e posibil ca o decizie pozitivă să fie ignorată de legiuitorii noştri. Niciuna dintre propunerile de lege pentru parteneriat civil, care ar putea să se aplice şi persoanelor LGBT, nu a fost adoptată. Asta înseamnă că un bărbat nu‑şi poate vizita partenerul internat în spital, pentru că legea nu‑l recunoaşte drept „aparţinător”. Sau că, după ce îţi petreci o viaţă într‑o relaţie cu o persoană de acelaşi sex, la moartea ei vei rămâne fără tot ce‑aţi construit şi adunat împreună, pentru că nu‑i poţi fi moştenitor legal.

Mulţi dintre prietenii mei gay sunt împrăştiaţi în toate zările, fără niciun gând de întoarcere. Ceilalţi stăm la adăpost, într‑o bulă de cele mai multe ori confortabilă şi sigură, unde nu ne înjură şi nu ne bate nimeni – dar unde nici nu trebuie să ne gândim prea des cum e să fii, de pildă, gay într-o familie religioasă de romi.

Am 34 de ani – şi e mai bine decât la 16. Dar mai e şi mult până departe.


* În februarie 2021, Mariana Cetiner, astăzi în vârstă de 63 de ani, a contactat redacția Gazetei sporturilor și și-a spus povestea într-un interviu lung de o oră, pe care-l puteți urmări integral aici.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK