„Eli (eli,eli,eli…) / sa-be-ta (beta,beta,beta…) / Plays better (better, better,  better…) / Than you (you, you, you…) – așa pornește una dintre cele mai cunoscute piese Karpov not Kasparov, „Elisabeta“. Vocalistul Valeriu Borcoș nici n-apucă să șoptească o silabă că-și și manipulează(ză, ză ,ză…) nițel glasul, în timp ce pe dedesubt bolborosește un sintetizator insidios, dar persistent, iar bateristul Eduard Gabia pornește metronomic la drum: bum-bum-bum-tsk! 

Cântecul se unduiește nițel, fără pic de grabă – mai o clapă, mai un cinel, mai o vorbă despre țoalele Elisabetei (Polihroniade) și despre Fischer (Bobby, cel mai probabil). Abia după o excursie apăsat orientală, cam ca un KORG optzecist lucrat de zor într-un cămin cultural din ceaușismul târziu, ritmul se-ntețește, clapa devine mai aspră (eu aud chiar un pic de trance ici și colo), iar piciorul nu ți se mai oprește din bâțâit. Nici un sunet anapoda, nici o nanosecundă care să gâdile neplăcut urechea, nici măcar un moment în care electronicalele nășite „dincolo” să nu se potrivească fără greș folclorului urban local.

Acest tip de electroclash/synth-pop nu mai e tocmai o noutate (despre Future Nuggets ziceam de curând, iar Future Sound of Gutză are deja o vârstă) , dar Soundtrack for a Game of Chess (The Vocal Edits), albumul Karpov not Kasparov care apare vineri, 2 decembrie, este fără urmă de dubiu unul dintre vârfurile genului și, în ceea ce mă privește, cel mai bun album românesc al anului. Să-i expediezi din vârful buzelor drept „maneliști pentru hipsteri” e cel mai ușor lucru, să ratezi un „album conceptual despre șah”(!) în care fierb laolaltă zeci de stiluri și care mai și e o ditamai distracția ar fi de-a dreptul trist.

Un album conceptual despre șah, deci, ale cărui origini sunt de găsit în bucăți lansate deja în 2011 și 2013: de fapt, nici una dintre piese nu e nouă, ci avem de-a face cu cele mai recente variante ale lor. Dacă atâta i-o fi luat lui Borcoș să devină încrezător în vocea dumisale, a meritat s-așteptăm. Însă ipoteza pare să fie infirmată de proiectul paralel Kepler not Kopernicus (mai spre rock și cu destulă voce), și nici asupra „ghidului șahist de interpretare” a albumului n-aș insista. 

Tema „vieții ca o partidă” (nu zic un simultan, că mă faceți pervers și mă dați pe mâna CoalISIS pentru Famiglie) pare, într-adevăr, să se strecoare în fiecare cântec, dar și pare prea la îndemână, prea ademenitor așezată pe tavă – or, această trupă a exersat îndelung trucul postmodernist și joaca (sub)înțelesurilor. Ceea ce le leagă piesele ar fi în primul rând sunetul plin, extrem de omogen, pendularea continuă între daireaua (o tobă de manele cicalacacichicioasă) regională și clapele occidentale (cu numeroase tușe jazz sau avant-pop), vocea folosită ca un instrument între altele – versurile sunt arareori inteligibile din prima - și producția imaculată. Spre deosebire de amintita gașcă Future Nuggets, care circulă într-o Dacie 1310 supraaglomerată și cu portbagajul lăsat, Karpov not Kasparov încap într-un model nou (și foarte lucios) de VW Beetle. 

Ansamblul e livrat în vreo trei-patru bucăți împachetate strâns laolaltă – pornești cu o clapă care valsează discret de una singură („Opening”), intri direct într-o abrazivă  „Pawn Storm”, după care îți tragi nițel sufletul pe parcursul „Mechanical Turk” și flirtezi în cheie kitsch cu „Kaissa” („Follow me / In the dark room / Where I need you the most (...) Follow me/O n the chess board/ Where there’s no way to cheat”). 

Dacă prima parte e lasciv-seducătoare, ceea ce urmează desăvârșește operațiunea: „Bad Bishop” (cu acuta sa clapă finală, à la Sparks), „Elisabeta” și îndrăcita „Choose your colour/Gipsy Dark” - un crescendo parcă nesfârșit, care se oprește brusc și foarte scurt în doar două rânduri, ca să te-anunțe, dac-am înțeles eu bine, că „You choose your own disaster” – formează un 1-2-3 halucinatoriu. Dense și elaborate, oricare dintre ele ar fi, în condiții firești, un hit în toată regula. 

Finalul aparent voios și făr’ de griji mizează însă pe „Nothing is as healing as the human touch” în varianta meditativă a violonistei Flora Pop, moment în care nu prea ai încotro și iei din nou la ascultat întreg albumul – o fi el sexy și frivol, dar e în același timp cu mult mai curajos și mai profund decât pare inițial. Înrudiți, între alții, în diverse feluri cu Omelette sau Crowd Control, Karpov not Kasparov dau cu acest album o neașteptată greutate scenei synth-pop locale și impun un standard care se anunță greu de egalat.

Precomenzi pentru Soundtrack for a Game of Chess (The Vocal Edits) puteți face pe Bandcamp, iar dacă nimeriți zilele ăstea prin Liège, Bruxelles sau Berlin, aș zice să nu-i ratați live – show-ul lor teatral, transgresiv și ghiduș ar merita o recenzie separată. Dac-aveți o oră și jumătate la dispoziție, o înregistrare e de găsit la Veioza Arte.

Foto: Karpov not Kasparov