Viață&co / Corp

„La antrenament eram dom' profesor, la facultate eram cel cu bătaia”

de Alex Dincovici

Publicat pe 15 iulie 2016

Acest eseu face parte din seria pe tema lunii, „Trup și suflet”. Puteți citi aici argumentul temei și aici un text de Vintilă Mihăilescu despre evoluția cultului corpului.

În momentul în care am pășit prima dată într-o sală de forță, în 2001, am pornit pe un drum despre care habar n-aveam unde va duce. Mă așteptam să devin probabil mare, cu mușchi și invincibil. Dintr-o întâmplare, datorită mersului la sală a început să-mi placă și antropologia, am ajuns și într-o sală de arte marțiale, și nu am mai plecat nici din antropologie nici din sport. Cele două au început să se justifice reciproc, iar după un masterat, doctorat, multe sute de ore de antrenamente, accidentări și bătăi, continui să le fac pe amândouă. Pot spune însă cu certitudine că sunt alt om, și asta datorită jonglatului cu cele două activități, oarecum incompatibile, care a devenit la un moment dat și un jonglat cu două identități. Cea de sportiv și cea de student, sau mai bine zis cea de om serios și cea de bătăuș. 

După aproape zece ani de sporturi de luptă, nu m-am bătut niciodată cu nimeni, cu adevărat. Asta nu înseamnă, totuși, că experiența „marțială” nu m-a schimbat în mod semnificativ, nu doar fizic, ci din toate punctele de vedere. Perspectiva asumată de cercetător a contribuit foarte mult, pentru că am fost cumva nevoit. Auto-etnografia (sau mai bine zis auto-fenomenografia  - metodă de cercetare care investighează diferitele moduri în care oamenii filtrează o experiență - n.r.) e un demers metodologic esențial în tot procesul de cercetare: să reflectez tot timpul asupra trăirilor mele, atât la antrenamente, cât și în afara lor. 

Una dintre cele mai importante schimbări a fost cea a privirii, într-un sens aproape foucauldian (Filosoful francez Michel Foucault explica faptul că, prin perspectiva / privirea pe care o are asupra unui obiect al cunoașterii, se construiește nu doar respectivul obiect, ci și privitorul - n.r.). Dacă sala de forță te învață să măsori oamenii cu privirea, la propriu, artele marțiale te fac și ele să privești lumea altfel. Privirea antrenată nu doar măsoară, ci începe să evalueze, și cu cât antrenamentele încearcă să simuleze mai mult o posibilă confruntare reală, cu atât începi să evaluezi mai multe lucruri, de la adversarii potențiali, întotdeauna bărbați, până la posibile arme, căi de ieșire, unghiuri de atac și multe alte lucruri. Artele marțiale, la fel ca o sumedenie de alte practici, modifică un concept numit „body awareness”. Nu e vorba de o simplă imagine de sine, ci înglobează și capacitatea de acțiune, în orice moment și, antrenându-ți simțurile, îți modifică efectiv modul de a fi, în societate. Diferite arte marțiale însă acționează diferit asupra simțurilor, și această conștientizare a sinelui, corporală, poate fi extrem de diferită între practicanți. 

Astfel, o altă schimbare este a modului în care percep contactul. După privire, atingerea este cel mai important simț implicat pentru cineva care practică, după cum am făcut și eu, un sport corp la corp, fără lovituri. La antrenament, din orice fel de poziție, orice fel de prindere sau atingere se poate executa o tehnică. Și cu cât te antrenezi mai mult, cu atât poate fi mai greu să reziști tentației de a transforma orice atingere într-o luptă simbolică. 

Asta te poate face să te simți mai confortabil în aproape orice context social și, într-un anume sens, și „mai bărbat”. Chiar dacă trăim într-o societate unde confruntările fizice au loc destul de rar și în cadre restrânse, capacitatea de a face față unor astfel de situații este în continuare valorizată simbolic și, ca atare, cineva despre care se știe că are această capacitate se poate afla pe o poziție mai avantajoasă în anumite interacțiuni, chiar dacă acestea au loc într-un context unde alte atribute, precum inteligența sau statutul primează. 

Deși am obținut un oarecare prestigiu datorită sportului, mai ales printre cei apropiați, și deși am întotdeauna un subiect de conversație care știu că va întoarce priviri, experiența nu a fost întotdeauna una plăcută. Am suferit destule accidentări, una care chiar m-a făcut să nu mă mai antrenez aproape deloc timp de un an și ceva, și am avut de purtat o luptă continuă cu durerea și disconfortul, și de multe ori cu frustrarea, în fața unor adversari mai puternici, mai rapizi sau mai tehnici. Implicarea în sport mi-a afectat și viața socială, și uneori și viața de familie, pentru că nu am mai putut petrece la fel de mult timp și cu persoanele din viața mea care nu se antrenează, și pentru că de multe ori, în timpul pe care reușeam să îl petrec cu ei eram prea afectat, fizic sau psihic, de ceva ce mi se întâmplase la antrenament. Însă nu aș fi acum, aici, fără toate aceste experiențe, așa că aleg să privesc partea plină a paharului. 
            
Artele marțiale mi-au plăcut de mic. Poate e ceva firesc pentru un copil născut cu puțin înainte de ‘89, care a avut acces în anii ‘90 la reviste de arte marțiale și casete  închiriate cu filme cu Jean-Claude Van Damme, Chuck Norris, Bruce Lee și Jackie Chan. Îmi aduc aminte că aveam, la bunica, un vecin care făcea karate. Îmi dădea reviste și mi-a dat la un moment dat și un kimono. Stăteam îmbrăcat în el prin casă și încercam să repet niște kata, după imagini, și să înțeleg ce înseamnă un kiai. Mi-a plăcut atât de mult, încât cred că am convins-o pe bunică-mea să mă și înscrie la un curs. Am fost o dată, dar nu am mai vrut să mă duc după asta. S-ar părea că mi s-a părut prea greu, așa că am rămas cu școala, învățatul și sporturi cu mai puțină violență. Fast forward zece ani mai târziu, când am descoperit fascinat sala de forță, în clasa a zecea. Am mers la sală pentru prima dată cu niște cunoscuți și, în ciuda unei febre musculare sinistre, am trăit o fascinație similară cu cea a lui Sam Fussell și nu m-am mai oprit timp de câțiva ani. Luni nu a mai fost luni, a devenit zi de piept și biceps, și viața mea socială s-a rearanjat în funcție de programul de la sală și disponibilitatea partenerilor de antrenament. A fost un fel de joacă serioasă, până când am descoperit, în facultate, la cursul de comunități sociale, că sala poate deveni un obiect de studiu. Și așa mi-am descoperit și pasiunea pentru antropologie.

Într-o seară, un tip pe care-l cunoșteam de la sală m-a luat la un antrenament de arte marțiale. M-am lăsat greu convins, și nu prea îmi doream să iau bătaie. Îmi era teamă de necunoscut și de violența despre care am auzisem povești. Cu toate acestea, m-am dus. Trebuia să fie primul meu antrenament de kickboxing, dar n-a fost să fie. În aceeași sală se începea, chiar atunci, și jiu-jitsu brazilian. Nu știam ce este, dar am participat la antrenament și am nimerit cu un tip cam de aceeași vârstă. L-am întrebat de cât timp practică, pentru că toată lumea știe că la karate trebuie să începi de mic dacă vrei performanță. Era însă primul lui antrenament, și nici nu mai făcuse vreun alt sport de luptă înainte. 

Am fost tăvălit, sugrumat, dar mi-a plăcut. Am rămas și la kick atunci, și tipul de la sală mi-a dat atât de multe lovituri de picior în coapsă, încât când am ajuns acasă o umflătură cât o minge de tenis. Cu toate astea, m-am mai dus. La kick foarte rar, la jiu jitsu brazilian însă constant. Pentru  master, am decis să continui cu studiul corpului și să schimb practica, iar artele marțiale deveniseră mult mai la îndemână. M-am limitat la jiu-jitsu brazilian pentru dizertație, unde am explorat durerea, accidentarea și rolul lor în sport și în afara lui. Am simțit însă nevoia să merg mai departe și, pentru că jiu jitsu brazilian (prescurtat BJJ, de la varianta anglofonă-brazilian jiu jitsu) este un sport fără lovituri, în kimono, similar în anumite privințe cu judo, am vrut să văd ce se întâmplă și în alte sporturi. Așa că am decis, pentru lucrarea de doctorat, să includ și alte experiențe în cercetarea de teren.
 
Am ajuns astfel la un sport cu lovituri (kickboxing), un sport cu arme (eskrima) și o artă marțială tradițională și ceva mai ritualizată, karate. Am mai participat, dincolo de acestea, la antrenamente sau stagii de sambo, judo și lupte libere, pentru a dobândi o experiență cât mai bogată, și pe parcursul anilor respectivi am dobândit și experiență de arbitru de centru, arbitru judecător, antrenor și comentator sportiv, ceea ce m-a ajutat să privesc sportul și din alte perspective.

Kickboxing: Lipsa de control e frustrantă

După experiența de la primul antrenament, kickboxing-ul nu mi-a rămas foarte drag. Cel mai mult am avut de furcă cu garda și lipsa de mobilitate care îmi limitau foarte mult loviturile de picior. La fel ca la karate, mai târziu, am observat că este foarte greu să-ți stăpânești corpul, astfel încât să accepte anumite poziții ca fiind firești, aproape naturale, și este cu mult mai greu să devii conștient de traiectorii, mai ales să le poți și controla. Dacă la jiu-jitsu brazilian contactul și apropierea de adversar constituie un reper permanent, în cazul unui sport cu lovituri, controlul mișcărilor și ajustarea lor se produce diferit și implică altfel simțurile, iar lipsa de control pe care o resimte un începător la un sparring (luptă ușoară, de antrenament - n.r.) cu un avansat este foarte frustrantă. 

Arte marțiale filipineze: învățături fără mănuși

Filosofia din spatele artelor marțiale filipineze este destul de simplă. În cele mai multe situații de luptă se consideră că cel puțin unul dintre combatanți are acces la o armă, care poate fi sau nu improvizată. Iar în momentul în care apare o armă se schimbă complet regulile jocului, și se schimbă și modul în care percepi situația, mediul de luptă, și chiar și timpul.

DIN JURNALUL DE TEREN:

Antrenamentul a fost doar de sparring. Ne-am împărțit în două grupuri. Dar pentru că nu erau destule bețe de sparring, doi au luptat cu cuțitele, doi cu bețele. Cel care avea cască se apăra, iar atacatorul trebuia să vină cu o serie de două lovituri, la care celălalt se apăra și puteacontraatace ușor, astfel încât să îl facă să se retragă și să nu rămână acolo. Am făcut întâi cu tipul cel mai experimentat, care m-a lovit destul de tare peste mâini. Întâi m-am dus și mi-am pus mănușa, și O. a râs de mine și mi-a spusmai bine nu o folosesc, pentru că nu voi simți loviturile și nu îmi voi corecta nici postura și nici mișcările. Dar s-a înșelat, deși am renunțat destul de repede la mănușă după ce am primit o lovitură de băț destul de puternică peste degetul mare, care a trezit din nou la viață accidentarea cea veche de la kick.
 
Artele marțiale filipineze sunt stiluri de luptă cu arme, în principal baston și cuțit. Există și tehnici cu mâinile goale, însă sunt cumva secundare. Antrenamentele sunt destul de ritualizate și există foarte multe stiluri și abordări, dar cele mai multe sunt orientate către eficiență și încorporează și sesiuni periodice de sparring ca parte a antrenamentelor. Acesta are loc de cele mai multe ori cu bețe îmbrăcate într-un burete protector și cu un set de cuțite speciale, fără tăiș.  A fost o experiență destul de interesantă și exotică. Am făcut mai multe antrenamente private cu un instructor, cu care făceam schimb de experiență (BJJ în schimbul FMA), însă am avut parte și de câteva luni de antrenamente cu două grupuri din stiluri diferite. 

Acesta a fost de altfel primul lucru pe care l-am învățat din această experiență. Pentru a-mi demonstra asta, antrenorul a folosit în timpul unui exercițiu un cuțit cu lama ascuțită în loc de cuțitul de antrenament. Nu am mai reușit să țin pasul cu mișcările lui, iar teama de a nu mă tăia, din greșeală, a amplificat foarte mult senzațiile din timpul exercițiului și aveam impresia că totul se mișca mult mai repede și nu mai percepeam altceva în afară de cuțitul lui. Câmpul vizual se îngustase și, cu toate că știam că este doar un exercițiu, nu am mai putut să mă comport deloc în același mod.

Al doilea lucru pe care l-am învățat a fost că, pentru a dezarma un om, de cele mai multe ori este suficient să-l lovești peste degete. Dacă nimerești cumva degetul mare, cresc și mai mult șansele de a reuși. Am învățat asta pe pielea mea, desigur.

Experiența mea „filipineză”, încheiată în același timp cu cercetarea doctorală, a fost destul de inofensivă din punct de vedere al durității, însă mi-a permis să descopăr și o zonă ceva mai controversată, Dog Brothers Martial Arts. Acest stil, care a evoluat de la câțiva oameni pasionați de artele marțiale, se dorește un stil complet de luptă și adaptat pentru situațiile reale, de pe stradă, care are drept bază artele marțiale filipineze, dar include și tehnici de jiu-jitsu brazilian și este cunoscut pentru întrunirile de sparring cu arme și protecții minime (Gatherings) și un motto foarte explicit: Higher Consciousness Through Harder Contact. Am reușit să discut cu câțiva membri DB și cred că acesta a fost, de-a lungul cercetării mele, și punctul cel mai extrem din punct de vedere al stilurilor de luptă investigate, întrucât respectivii nu doar practicau lupta cu armele, ci avuseseră și experiențe de confruntări deosebit de violente, atât pe stradă, cât și în război, cu arme albe și chiar și cu arme de foc.  

Arte marțiale tradiționale

DIN JURNALUL DE TEREN:
Unul dintre adversarii unui alt practicant obosit a lovit foarte încet pentru că a observat că e obosit, iar americanul şi japonezul din centru i-au strigat să nu facă asta şi să lovească mai tare, fără prea mare succes. Japonezul a scos sabia şi a început să îl lovească din ce în ce mai tare peste coapse şi fund pentru a-l obliga să lovească mai tare, şi a făcut acelaşi lucru de câteva ori şi în cazul celui examinat. 
 
Am practicat artele marțiale tradiționale aproximativ 6 luni, două stiluri diferite, și am avut ocazia să ajung și în Japonia la un examen de grad de karate kyokushin. A fost cea mai rigidă experiență, din punct de vedere al învățării, și probabil și cea mai dură. Deși am învățat și tot felul de poziții și elemente ritualizate, am avut parte o perioadă de niște sesiuni de antrenamente epuizante, la care trebuia să lovesc la palmare întruna timp de aproape o oră. Chiar dacă eficiența artelor marțiale tradiționale este discutabilă de când au prins avânt artele marțiale mixte (MMA), există câteva elemente foarte dure în antrenamente care te pregătesc, la stilurile full-contact, cum este Kyokushin-ul, efectiv pentru bătaie. Cred că două dintre cele mai importante astfel de elemente sunt absența protecțiilor pentru pumni (se lovește cu mâinile goale) și „statul la bătaie”. Nu se pune accentul pe prea multe deplasări și eschive, ci este cumva chiar încurajat încasatul de lovituri, și un bun încasator este admirat atât la concursuri, cât și la antrenamente. Combinate cu exercițiile repetitive, întărirea musculaturii prin lovituri și kiai-ul, aceste elemente duc la o experiență destul de dură și, cel puțin în cazul meu, la o stare de spirit nu tocmai zen, care este efectiv antrenată constant. 

În perioada antrenamentelor intense, ajungeam atât de agitat acasă, încât mai strigam noaptea prin somn (câte un „kiai” întârziat) și îmi trezeam soția, și eram mult mai puțin relaxat decât după jiu jitsu, eskrima sau chiar kick. Nu cred că mi-aș fi putut da seama de această diferență dacă nu m-aș fi implicat atât de mult în teren, pentru că este o experiență atât de intimă, încât e greu de împărtășit și cred că, în timp, efectul nu mai este atât de vizibil și devine cumva parte din practicant. La începutul procesului de învățare însă, toată lumea este mult mai conștientă de schimbările care apar,  iar dacă sportul este un obiect de studiu, cercetătorul trebuie să se concentreze și mai mult pe trăirile sale și experiența trăită.

DIN JURNALUL DE TEREN:

Am terminat, ne-am dat bandajele jos, pentru că ceilalți mai aveau de făcut, și am așteptat să termine și ei. Ne-am salutat și au urmat iar minutele de meditație (cred), după care un salut cu plecăciune, lipit de sol. Am încercat, în timpul meditației, să nu mă mai concentrez la picioare și să le țin sub mine cum trebuie, cu laba piciorului pe sol, nu cu vârfurile. Aveam și tibierele puse, și cred că asta m-a ajutat, pentru că nu am mai simțit un disconfort atât de mare ca de obicei decât spre sfârșitul perioadei de meditație, când nu m-am putut însă concentra la nimic din cauza ticăitului ceasului și a lipsei de mobilitate din glezne.

„Am fost privit ca un soi de specimen aparte

Încă mai practic BJJ și acum antrenez și eu, la rândul meu, oameni. Este o experiență complet diferită și, în unele privințe, mult mai plăcută decât predatul formal, academic. Indiferent de ceea ce ar putea spune colegii mei din facultate, în BJJ înveți oamenii ceva foarte practic, și care funcționează din prima. Atât bucuria de a reuși, cât și recompensa sunt cvasi-imediate. Nu cred că voi auzi prea curând vreun fost student care să vină la mine să îmi mulțumească pentru că i-a descoperit, datorită mie, pe antropologii Warnier sau Csordas, însă există oameni care știu că s-au bucurat pentru că le-am arătat anumite tehnici și care vor rămâne probabil foarte mulți ani cu această amintire. Iar feedback-ul lor este un lucru nemaipomenit de frumos.

În timpul acestor ani, mi s-a părut că am fost privit ca un soi de specimen aparte, atât la sport, cât și în mediul academic, pentru că am reușit să combin cele două activități sau, după un anumit punct, chiar identități. La antrenament eram uneori dom' profesor, iar la facultate eram cel cu bătaia. La conferințele de antropologie, terenul meu era văzut drept exotic și oarecum extrem, cu toate că există și alți cercetători, în alte țări, cu interese de cercetare și implicări similare. Și am reușit, cu toate că nu mi-a fost ușor, să și separ preocuparea academică de cea personală, sportivă, și să nu renunț la una în detrimentul celeilalte, cu toate că a fost foarte greu să mențin balanța, și cred că am momente în care îmi vine în continuare greu să o fac. Pentru că sportul te poate atrage foarte ușor și deveni o instituție cvasi-totală, din care nu îți mai dorești să ieși dacă te implici suficient de mult. Sociologul Loic Wacquant a trăit o experiență similară pe parcursul cercetării sale magistrale despre box, și a fost nevoie de un nume cu greutate ca Pierre Bourdieu care să îl readucă „pe calea cea bună, a academiei”. Eu nu l-am avut pe Bourdieu, dar până acum nici o carieră exclusiv academică în care să mă retrag, așa că mi-am permis să profit în continuare de un statut mai degrabă ambiguu și să continui să fac de toate.
 
Uitându-mă în urmă, cercetarea nu a fost de fapt doar despre sport, ci despre mine și despre ceea ce pot să fac, cum pot să îmi înfrunt temerile și cum pot să îmi modific corpul și să îl „locuiesc” mai bine. A fost o luptă cu durerea, accidentările, emoțiile, și o călătorie într-o lume în care am rămas cu cel puțin un picior și care m-a schimbat în mai multe feluri decât îmi pot eu imagina. A fost un fel de ritual prin care am încercat, probabil, și să devin mai „bărbat”, într-un sens destul de restrâns al termenului, dar care în final s-a materializat în multe lucruri bune, vizibile și mai puțin vizibile, și din fericire în mult mai puține accidentări și lucruri rele. Închei cu un citat de unul dintre intervievați, care surprinde destul de bine cum te poate schimba o astfel de experiență:
 
A domina fizic, adică la un moment dat, eu de exemplu, mă cert cu unu. În orice situație. Și văd la un moment dat când ăla se enervează, că îl domin eu, sau că mă domină el, din orice punct de vedere, și începe un conflict, eu sunt foarte sigur pe mine că sunt șanse de 99% să îl fac praf. Adică să îl omor, că la ce se ajunge până la urmă? O luptă pe viață și pe moarte. The ultimate thing. Consecința supremă, știi? Și atunci eu supraviețuiesc și ăla nu supraviețuiește, știi? Și asta îți dă o mare siguranță, știi? Și la asta revin când spun artele marțiale. Că tu în momentul ăla știi că ai chestia asta, înțelegi? Că ești mai puternic decât 99,99% dintre oamenii, că sunt cam 0,1% care probabil se antrenează și se antrenează inteligent și ar putea să îți pună probleme. Și chestia aia ție îți dă un avantaj prin modul în care te raportezi la ceilalți și în care comunici. Postură, gesturi, atitudine și chestii de genul acesta, știi? Pentru că oamenii domină, când s-au terminat argumentele logice și nu știu ce, se ajunge tot timpul la un tip de agresivitate care e vizibilă. Ăla care e sigur pe el o să îl simți imediat.” (practicant de jiu-jitsu brazilian)

Array ( [0] => owl.carousel [1] => script-article )

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK