Carte

Lavinia ridică pumnul

de Mihai Iovănel

Publicat pe 29 octombrie 2019

Sonia ridică mâna este al doilea roman al Laviniei Braniște. Spre deosebire de Interior zero (2016), narațiunea este la persoana a treia, modelată însă tot subiectiv; ea urmează îndeaproape perspectiva Soniei – o milenială născută în 1990 care lucrează la scenariul unui film inspirat din viața Zoiei Ceaușescu. 

Dincolo însă de această mică diferență tehnică, cititorii Laviniei Braniște regăsesc o serie de lucruri familiare. Scrierile autoarei – cele două romane, plus volumul de proză scurtă din 2014 Escapada – pun în scenă, cu variații onomastic-profesionale, o unică specie de personaj. Fie că lucrează într-o corporație, ca traducător de filme sau ca freelancer, acest personaj este angrenat în joburi volatile, caracteristice pentru economia postindustrială a serviciilor. Volatilitatea ridicată este condiția lui de bază, începând cu situația familială (familii descompuse, părinți plecați la muncă în străinătate, tați absenți), continuând cu identitatea sexuală (protagonistele ei sunt ființe pasive nu atât abuzate, cât folosite – și folosite în trecere, cu nepăsare – de sistem și de bărbații cu care interacționează) și sfârșind cu fantasmele asupra proprietății nutrite de aceste personaje.

Între vechea burghezie, pentru care proprietatea – proprietatea imobiliară în speță – fusese cuvântul de ordine, și clasa precariatului postindustrial reprezentat de Lavinia Braniște se cască o prăpastie. În Interior zero, romanul anterior, dorința protagonistei de a achiziționa o locuință a ei, oricât de măruntă, capătă caracter de fantasmă – pe cât de omniprezentă, pe atât de intangibilă. Această volatilitate multiplă (familială, sexuală, materială) își găsește întruchiparea alegorică în funcția dominantă a ironiei în literatura Laviniei Braniște. Ironia vocii narative – la persoana întâi sau a treia – face toate jocurile. Ironia defensivă reprezintă unica formă de control pe care personajele feminine ale autoarei reușesc să o exercite. 

Așa se întâmplă și în Sonia ridică mâna

Sonia ridică mâna

Lavinia Braniște
Polirom
2019

Comunism 

Cum ziceam, romanul urmărește firul narativ al încercărilor unei tinere freelancer (care „generează” texte pentru un blog și colaborează la un post radio obscuruț) de a face un scenariu de film despre familia Ceaușescu. Acest scenariu oferă punctul de plecare pentru o serie de incursiuni în trecut. Sonia se documentează, citește cărți, intervievează diverse persoane (inclusiv din propria familie) care au trăit „înainte”, tatonează posibilitatea de a merge în arhivele CNSAS (dar nu reușește să găsească un permis de acces).

Titlul provine dintr-un pasaj în care Sonia participă la o dezbatere condusă (se ghicește din indicațiile transparente de scenografie) de Liiceanu și Pleșu:

„Unde e prezentul în discuțiile astea despre trecut? La toate aceste evenimente de pe la Biblioteca Națională și alte biblioteci și institute, bărbați cu înfățișare de preot, cu barbă și burtă și voce blândă, vin și vorbesc despre trecut de parcă ar fi trecut. Intelectuali de marcă, specializați în anecdote, vin și povestesc cum se stătea la coadă și se așteaptă ca publicul să râdă. Cei foarte tineri râd. Alți tineri, ceva mai în vârstă, cu o brumă de amintiri și poate și conflicte în familie, cu părinții nostalgici, se umplu de furie. Sonia ridică mâna să pună o întrebare, dar adevărul e că n-­o ridică prea sus. Ar vrea să­-l întrebe pe intelectualul jovial următorul lucru: 

– Nu vi se pare obscen să povestiți lucruri amuzante de pe vremuri într­-o dezbatere despre comunism ? Nu vi se pare deplasat să veniți aici ca să ne faceți să râdem ?”

„Sonia ridică mâna să pună o întrebare, dar adevărul e că n-­o ridică prea sus”: iată o sinteză atât a profilului psihologic al Soniei, cât și a tacticii pașilor mărunți prin care Lavinia Braniște își mută piesele și ocupă scena. Nu o să găsiți la ea răcnete și tirade despre comunism, după cum n-o să găsiți nici simboluri adânci cu pretenția de a spune totul. 

Cu toată această modestie aparentă a aspirațiilor, Sonia ridică mâna este unul dintre cele mai bune romane despre comunism, deși comunismul nu apare decât imprecis și en passant, prin intermediul unor martori necreditabili (cărțile scrise de Mitică Dragomir sau de diverși apropiați ai Ceaușeștilor pe care le citește Sonia; conversații inconcludente cu doi securiști bătrâni etc.). În fond, romanul este nu atât despre comunism, cât despre posibilitatea/imposibilitatea de a scrie despre comunism. Comunismul a trecut, iar pentru cei care n-au fost martori direcți realitatea lui rămâne fundamental neclară („o intrigă faptul că trecutul care o interesează n-­a trecut chiar de mult și cu toate astea e îngropat adânc și nu poate fi dezgropat ca ceva întreg și coerent, nu pot fi dezgropate decât cioburi foarte, foarte diferite”). Ceea ce însă o preocupă pe Sonia sunt efectele comunismului asupra prezentului. „Unde e prezentul în discuțiile astea despre trecut?”: iată o problemă cu care ea este contemporană și pe care o poate pune în termeni etici în cunoștință de cauză. Însă doar întrebările Soniei au o natură etică (fiind reductibile la indignarea/greața de a observa continuitatea între comunism și postcomunism, între Miticii Dragomir de ieri și cei de azi); răspunsurile ei se reduc la forma defensivă și lipsită de consecințe a ironiei. La urma urmei, ce-ar putea face, să-l ia pe Mitică Dragomir de gât? 

Impactul foștilor securiști asupra prezentului nu este unica temă de reflecție. Comodificarea capitalistă a trecutului comunist, transformarea lui în marfă, este o temă complementară la fel de puternică. De văzut scena în care Sonia vizitează o celulă de detenție dintr-unul din fostele sedii ale Securității:

„La etajul al doilea al clădirii, printre galerii răsare o celulă de detenție. Faianță alb­albăstrie, deteriorată, poate că e din vremurile alea. 

E prima încăpere care­i provoacă Soniei o emoție. Și asta caută, de fapt, o emoție de care se poate agăța pentru ca povestea ei să capete culoare. 

Camera e îngustă și rece, cu o chiuvetă și un pat tare pe peretele opus intrării. 

Dar e o chiuvetă nouă, de la Roca, și deasupra ei o reclamă. 

Și în dreapta sunt reclame la baterii și lavoare. 

Patul e o piesă de mobilier nouă și albă, pe el sunt două perne ornamentale verzi. (...) 

O celulă de detenție a devenit spațiu de reclamă pentru obiecte sanitare.”

Familie

Fiind un roman de Lavinia Braniște, Sonia ridică mâna este și o carte despre relațiile familiale. Sonia a fost crescută de mama ei, tatăl dispărând cu mulți ani în urmă. Așa cum caută să înțeleagă ce a fost cu comunismul, Sonia investighează și urmele acestui tată absent. Dar și aici ancheta rămâne nerezolvată. Dacă trecutul politic e un mister înăuntrul unei enigme, la fel e și viața de familie. 

Rural 

Cea mai mare parte a romanului se petrece în decorul urban bucureștean. Paginile de sfârșit mută însă acțiunea în provincie. Aici apare unul dintre personajele memorabile ale romanului – un bunic foarte spooky, posibil fost securist, acum moș bisericos. E însă ceva în el care cuprinde promisiunea unui răutăți laborioase. 

Femei și bărbați 

Este extraordinar cum Lavinia Braniște sugerează, printr-o rețea de zeci de observații coalescente, arhitectura politică a relațiilor de gen. Începând cu toate sfaturile pe care Sonia le primește de la femeile din familia ei, sintetizate în forma ironică „Bărbatul, această entitate fragilă care nu trebuie expusă la mizeriile corpului femeiesc”. Și sfârșind cu ipocrizia lui Paul, prietenul Soniei, care pozează în feminist („El este feminist. El n­-o să-­ți pună niciodată mâna pe fund pentru că nu vrea să te trateze ca pe o bucată de carne. El vrea să-­ți dea ție puterea să alegi ce se întâmplă”), dar în fond nu face decât să reproducă fantasmele patriarhale ale diferențelor de gen. Cu tot feminismul lui, o reduce pe Sonia la coordonatele unui obiect de consum care poate fi mutat de colo până colo. Cam toți bărbații din roman sunt de fapt ipocriți sau nepăsători, clone ale tatălui indiferent.

Ideologie 

Lavinia Braniște nu e ceea ce s-ar putea numi o autoare progresistă. Dimpotrivă, ea ironizează pe unde prinde cultura urbană de stânga – de la arta conceptuală ipocrită până la ifosele teoretice care abstractizează realitatea până nu mai rămâne nimic din ea. 

Amintesc în acest sens ce zicea Adi Schiop în romanul cu cheie al lui Dinu Guțu Intervenția (2017): 

„E conservatoare.  […] Deși, culmea, romanu’ i-a ieșit de stânga. Când ea-i doar femeia futută de sistem. Balzac, când s-a apucat să scrie, a vrut să facă o critică nasoală a parvenitismului și, ce să vezi, la sfârșit i-a ieșit o chestie pro-parveniți burghezi. Practic, la firul ierbii iese o chestie contrară intențiilor lui, așa-i și cu Laura. Am chemat-o la Macaz la un workshop de scriere și ea-mi zice: a, nu merg la Macaz, m-am săturat de stânga asta, nu știu ce, i-un căcat, i-o prostie. […] cred că-i și chestia asta de antiideologie. Stânga, pentru că nu-i în mainstream, pare prea ideologică, prea aruncă rețete. Și oamenii normali se gândesc la niște bani în plus, un job mai bun, ce mă complic cu căcaturi…”.

Evident, Schiop parafrazează binecunoscuta scrisoare a lui Friedrich Engels către Margaret Harkness: „Cu cât vederile autorului rămân mai ascunse, cu atât este mai bine pentru opera de artă. Realismul la care mă refer poate să răzbată chiar împotriva opiniilor autorului. […] Că Balzac a fost nevoit astfel să acționeze împotriva propriilor sale simpatii de clasă și prejudecăți politice, că a văzut necesitatea pieirii iubiților săi nobili și i-a descris ca pe oameni care nu merită o soartă mai bună, că i-a văzut pe adevărații oameni ai viitorului exact acolo unde puteau fi găsiți la acea epocă, aceasta o consider drept unul din cele mai mari triumfuri ale realismului și drept una din cele mai mărețe trăsături ale bătrânului Balzac.”

Ceva asemănător se întâmplă și în cazul Laviniei Braniște. Mai important decât felul în care ea ironizează conformismul hipsteresc progresist este felul în care surprinde numeroasele contradicții ale personajelor ei și ale lumii/lumilor în care acestea trăiesc. Observațiile de amănunt pot fi răutăcioase, dar sinteza globală este justă.

Iată așadar o carte extraordinară care în pofida prezentării ei aparent modeste reușește să vorbească despre toate agendele zilei. Sonia ridică mâna este cea mai bună carte de proză publicată până acum anul acesta. Am citit-o de două ori, iar a doua oară mi-a plăcut chiar mai mult. Sunt nenumărate pasaje și nuanțe pe care recitirea le pune și mai bine în valoare. Pentru mine, această carte rămâne un proces în desfășurare. Caracterul relativ dezlânat al însemnărilor de față nu face decât să consemneze eșecul de a a-mi fi rezolvat fascinația față de noul roman al Laviniei Braniște.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK