Actual

Viitorul nu sună bine

Rating Scena 9 ★★★★★☆☆☆☆☆

de Mihai Iovănel

Un laureat astăzi uitat al Premiului Nobel pentru literatură, simbolistul Maurice Maeterlinck, a publicat în 1901 o carte intitulată Viața albinelor. Scrierea, care se trăgea dintr-o pasiune de douăzeci de ani pentru albine, făcea următoarea inferență:

„[le] datorăm, probabil, cea mai mare parte a florilor și fructelor noastre. (Într-adevăr, se crede că mai mult de o sută de mii de specii de plante ar dispărea dacă albinele nu ele-ar vizita). Și cine știe, oare? Chiar și civilizația noastră, căci totul se înlănțuie în aceste mistere” (Maurice Maeterlinck, Viața albinelor, trad. Constantin Teacă, Editura Apimondia, 1976).

Citatul a intrat în cultura populară într-o formă ușor modificată, mai dramatică („Dacă albinele ar dispărea, omul ar mai supraviețui doar patru ani”), și a călătorit până în prezent, fiind în mod curent atribuit lui Albert Einstein.

Istoria albinelor, best-seller-ul internațional al scriitoarei norvegiene Maja Lunde, poate fi redus la versiunea inițială a citatului. Lunde construiește un roman care corelează dispariția albinelor cu metastaza umanității.

Cartea este compusă din trei planuri temporale tratate alternativ.

Primul este plasat în Anglia anului 1852 – perioada în care exploatarea domestică a albinelor intră în faza științifică, odată cu inventarea unor stupi care permit extragerea mierii fără a le ucide, ca până atunci, pe producătoarele ei.  

Al doilea plan se mută în Statele Unite, în anul 2007, când se declanșează sindromul Colony Collapse Disorder. Un sindrom real, care a afectat serios în ultimele decenii albinele melifere. Pur și simplu, dintr-un spectru larg de cauze provocate de pesticizarea agriculturii, de schimbările climatice etc., albinele părăsesc stupii, lăsând în urmă regina și larvele, care mor de foame.

Al treilea plan este proiectat în China anului 2098. Albinele au dispărut cu totul, iar civilizația a colapsat. Cel mai afectate au fost Europa și Statele Unite. Deținând o capacitate superioară de mobilizare, China a reușit să supraviețuiască în niște parametri superiori. Dar cu ce costuri! Marile centre urbane precum Beijingul s-au transformat în orașe-zombie, bântuite de foamete și de câteva rudimente ale civilizației (o bibliotecă în care nu mai intră nimeni, metrouri fantomatice, străzi nesigure, hoteluri în care se servește doar orez). Majoritatea populației a fost relocată pentru a se ocupa de agricultură, adică în principal de polenizarea manuală, executată cu ajutorul unei pensule. Copiii sunt școlarizați sumar până la opt ani, după care intră în câmpul muncii, începând o viață de muncă fizică epuizantă. Totul, bineînțeles, sub supravegherea Partidului Comunist.

Ce unește cele trei planuri, dincolo de câteva fire narative secrete legate elegant și revelate către sfârșit, este problema raportului dintre individualism și cooperare, dintre egoism și altruism. Desigur, albinele, al căror mod de viață este perfect social, bazat pe cooperare în vederea binelui comun, oferă metafora ideală pentru această dezbatere. Când Edward O. Wilson spunea în glumă „Marx avea dreptate: socialismul chiar funcționează, doar că nu la specia noastră”, el se referea la furnici, dar putea foarte bine să aibă în vedere și albinele.

Toate cele trei planuri ale romanului au în centru câte o familie („celula de bază a societății”). În 1852 este cea a lui William, naturalist care își simte familia o povară care-l împiedică să-și ducă la capăt aspirațiile către o carieră științifică. În 2007 este familia lui George, apicultor care vede cu disperare crescândă că fiul său se îndreaptă către o carieră de scriitor. În 2098 este familia lui Tao, al cărei fiu suferă un accident bizar și este preluat de autorități; Tao își părăsește soțul și pleacă în căutarea băiețelului de trei ani în labirintul Beijingului.

Până la Istoria albinelor, Maja Lunde a scris literatură pentru copii. Cineva s-ar putea aștepta ca din acest motiv romanul de față să fie îndatorat unor rutine ceva mai rozalii. Și s-ar înșela. Principala calitate a cărții, dincolo de concept și de extrapolările lui, stă în dinamica foarte realistă a tuturor relațiilor familiale. Lunde intră la fel de eficient în mintea unui bărbat misogin, care-și pune toate speranțele în unicul său fiu și vede în cele șapte fete doar o sursă de zgomot („Nesfârșitele lor plânsete, țipete, târâieli, văicăreli, râsete înfundate, fuga, tusea, fornăielile lor, ca să nu mai vorbesc de pălăvrăgeală – așa cum doar fetițele știu s-o facă, neîncetat –, toată această zarvă infernală care mă înconjura de la trezire și până la culcare, și nu numai atât, căci continua și în timpul nopții. Mereu plângea o copilă din cauza unui vis, în timp ce o alta venea doar în cămășuță la noi în cameră, pentru că-și pierduse ciorapii în somn, lipăind ușor în picioarele goale pe parchetul rece, pentru ca apoi să se urce în pat scoțând un sunet sau altul, smiorcăindu-se sau cerând agresiv să se strecoare între noi doi”); sau care descrie activitatea sexuală cu soția în felul următor: „din păcate, și această parte se dovedi a fi la fel de departe de fantasmele mele, fiind mai curând o treabă rapidă și alambicată, cu mult prea mulți nasturi și panglici, balene de corset, ciorapi de lână care te înțepau și miros acru emanat de axile”;

- în personajul unui fermier destul de limitat intelectual, care găsește cu greu cuvintele pentru a-și exprima frustrarea față de fiul care nu vrea să se integreze în tradiția de apicultori a familiei;

- în disperarea energică a unei mame dispuse să sacrifice totul pentru fiul ei, cu prețul înstrăinării de partenerul său.

Relațiile umane din Istoria albinelor n-au așadar nimic idealizat. În ele intră o mare cantitate de factori care provoacă mai curând neplăcere și angoasă decât empatie cu personajele – deși nici empatia nu lipsește, ea fiind produsă în cantități care echilibrează cât de cât anxietățile și mizantropia. Iar albinele nu oferă o simplă alegorie care să marcheze mai bine bornele evoluției omului dinspre trecut către viitor. Albinele sunt niște personaje fascinante, nu mai puțin pregnante decât oamenii.

Spre sfârșit, romanul oferă un pic de speranță cu privire la viitorul umanității, dar este o formă de speranță nu lipsită de cruzime. Pe lângă calitățile sale de divertisment, Istoria albinelor ne ajută să dăm o formă acelui viitor distopic care deja se pregătește în cuptorul încălzirii globale, pe fondul distrugerii ireversibile a ecosistemului.


Maja Lunde, Istoria albinelor, traducere din norvegiană de Sanda Tomescu Baciu, Editura Humanitas, 2019, 384 p.

Fotografie principală via Pixabay

X Revista Scena9