Cum am ajuns să citesc memoriile Corinei Chiriac? Recunosc, înainte de toate m-a atras locul în care au apărut: Colecția Noua Spiritualitate, coordonată de Dumitru Constantin-Dulcan, liderul de vânzări în materie de nonficțiune parapsihologică din România. Ducan semnează, de altfel, și prefața. Care să fie legătura dintre OZN-uri și „inteligența materiei” (punctele forte ale colecției), pe de o parte, și Corina Chiriac, pe de alta? Până la urmă am fost edificat. Legătura există, și încă cum. O să revin însă mai târziu asupra acestui aspect.
Deși am început cartea mânat de această curiozitate în fond perversă, până la urmă n-am regretat că am citit-o. Din mai multe motive. În primul rând, este bine scrisă. Corina Chiriac reușește să-și construiască în aceste memorii o voce simpatică și directă, plină de umor, precum și un personaj nu lipsit de complexitate. În al doilea rând, volumul cuprinde multe informații și anecdote privind viața cultural-muzicală din ultimii 50 de ani:
Minuni trăite
- detalii despre lansarea fulminantă a cântăreței la concursul „Steaua fără nume” în 1970 și la festivalul Cerbul de Aur din 1971 (ultima ediție din comunism);
- cât costa un coafat și un spălat la începutul anilor 70 la Athénée Palace, „cel mai bun coafor din București”;
- cât de hipiot era foarte tânărul regizor Alexandru Tocilescu, sub a cărui direcție Corina Chiriac a absolvit în 1972 Facultatea de Teatru, secția actorie, jucând un rol dublu în piesa lui Alecsandri Sânziana și Pepelea („Eu am fost distribuită într-un rol dublu, Baba Rada, vrăjitoarea satului care, după ce este aruncată în lac de către săteni, redevine Zâna Lacului. Fiindcă schimbase întreaga tipologie a personajelor, Sandu Tocilescu mi-a cerut ca Baba Rada să fie o biată bătrână nevinovată, iar Zâna Lacului să fie o secretară de partid, acră şi poruncitoare, care-i dă lui Pepelea instrucţiuni pe un ton de şedinţă de anchetă despre cum să se bată cu zmeul care o furase pe Sânziana”);
- care erau filtrele birocratice și ideologice prin care trebuia să treacă un cântăreț pentru a ajunge pe scenă;
- cât de important era rolul Agenției Române de Impresariat Artistic, ARIA;
- cât păstra un solist din încasările în valută și care era rata de schimb pentru diversele valute (cea pentru leva bulgărească era cea mai favorabilă: „dacă era să cânt doar pentru bani, aș fi preferat să cânt doar în Bulgaria”);
- unde își transporta la întoarcerea în țară banii câștigați în străinătate, de teamă că îi vor fi furați (în chiloți, într-o pungă de plastic);
- cât de ușor sau de greu se putea pleca în turnee „afară” (adică în țările comuniste – RFG, Cehoslovacia, URSS etc.);
- care era principala problemă cu care se confrunta un solist care ajungea să cânte la întâlnirile oficiale ale lui Ceaușescu: încotro să privească – nu se putea uita nici în podea, pentru a nu fi bănuită de sfidare, nici către cineva anume, căci putea trezi alte suspiciuni; pe Corina Chiriac a scos-o din încurcătură sfatul primit de la Maria Ciobanu, care i-a sugerat să se uite „între invitaţi, adică în spaţiul dintre meseni, trecând uşor cu privirea peste ochii lor, dacă s-ar fi uitat la tine”;
- ce farse îi putea face unui cântăreț orchestra de acompaniament;
- care este rețeta cehă pentru cele mai bune găluște cu prune;
- cât de importante erau relațiile personale și familiale în comunism;
- cum găsea un român Cuba în anii 70;
- cât de întunecată devenise România socialistă în anii 80;
- în ce situație dificilă se trezea un emigrant român în Statele Unite în anii 90 (Corina Chiriac a supraviețuit administrând un complex de locuințe cu un salariu de 600 de dolari pe lună, căruia i se adăugau sporadice concerte ținute la restaurantele românești contra a 75 de dolari pe seară; neputându-și permite costurile unei intervenții chirurgicale, a obținut ca aceasta să fie executată, gratis, în regim didactic, în fața unui grup de studenți);
- tranziția traumatică de la comunism la postcomunism pentru mulți dintre artiștii români („Actori și cântăreți deopotrivă, cei care făcuserăm succes înainte de 89’, eram aruncați la gunoi pentru că am făcut parte din vremurile de «dinainte»”).
Și așa mai departe.
O să citez câteva fragmente/anecdote mai simpatice.
Una despre obținerea „negației” (cântăreața primise repartizare la Oradea, unde era obligată să se prezinte, deși voia să rămână în București):
„Am avut astfel cum să cer la un moment dat, ca un maxim favor din partea directorului, să îmi dea ceea ce pe atunci se numea o «negație». Adică, indiferent de repartiția obținută la un examen, instituția primitoare avea voie să spună că nu are nevoie de respectivul viitor angajat, pe diferite motive. Când mi-a scris această negație, domnul Ţugulea scria și zicea «Nu cred că scriu așa ceva, cum să nu am nevoie de Corina Chiriac?! Hai, ia-ți repede decizia până nu mă răzgândesc…»”
Alta are loc în URSS:
„Într-un alt turneu prin Rusia acelor vremuri, mi s-a părut într-o noapte că aud un șoricel ronțăind ceva. Nu m-am speriat, am continuat să citesc în pat, la lumina unei veioze demodate, dar citeam trăgând cu ochiul la colțul de cameră din care se auzise ronțăiala. Peste puțin, am zărit cu coada ochiului o siluetă micuță care a fugit în altă parte a camerei. M-am ridicat din pat și am mers la femeia de pe etaj căreia i-am spus «Devușca, u menia v comnata, iest adin mîș». «Doamnă, în cameră la mine este un șoarece». «I șto»? M-a întrebat calmă femeia: «Şi ce dacă? ». «Dai cușati». «Dă-i ceva de mâncare». Așa am făcut, i-am dat o bucățică de napolitană și m-am culcat.”
Iată și cum arăta bagajul de mână al unei dive din România în anii 80:
„călătoream cu o valijoară făcută din bucățele de piele cusute între ele cu câte două separeuri la capete și încă un spațiu pe o parte. Erau destul de scumpe acele genți de voiaj, iar eu pe a mea o botezasem Şoricarul pentru că arăta ca un câine șoricar. În ea aveam tot ce mi-ar fi trebuit de primă necesitate pe drum: medicamente uzuale, un ibric, un fierbător, un bec mare cu fasung obișnuit și unul mic de vagon de dormit, zahăr, cafea, biscuiți, halva, un triplu ștecher, o șurubelniță și un prelungitor de 5 metri cu trei intrări. Mai aveam farduri, un drot de păr, un feon mic luat din străinătate, vată, demachiant Doina și precis mai era ceva, dar am uitat. În valiză aveam întotdeauna cel puțin o carte, un maiou chinezesc de bumbac cu trei nasturi la gât, o pereche de pantaloni groși de pus peste ciorapi, o perucă, pulovere și o aerotermă. Pe aia nu trebuiau să o vadă oamenii din hoteluri, nu era voie să o folosești din motive de economie la consumul electric. Călătoream cu o haină din blană de vulpe albă care fusese cumpărată din Polonia, care a apucat vreo 15 ani de ierni grele și a servit și de saltea și de plapumă și de haină de scenă la viața ei. Iar în picioare aveam niște gumari de cauciuc îmblăniți, superbi, gri închis, luați de la Tel Aviv în 1983. Erau turnați în formă de cizme de cowboy cu puțin toc și puteam intra cu ei în orice baltă, zloată, sau noroi. Bineînțeles, nu mergeau gumarii cenușii cu vulpea albă, dar cui îi mai păsa de asta la Copșa Mică unde și găinile albe erau negre de la Negrul de Fum!”
În fine, iat-o pe Corina Chiriac mergând să se spovedească la Arsenie Papacioc („binecuvântatul Părinte Arsenie Papacioc”) în anii 90 (după ce descoperise credința cu un deceniu înainte, în 1983, în timpul unui turneu în Israel):
„Mi-am dat seama că îmi trebuia un Duhovnic. Mai întâi am cumpărat o cărticică ce cuprindea un Îndreptar de Spovedanie. M-am înspăimântat câte pagini și paragrafe avea, pentru că dacă eram să fiu sinceră, însemna să le subliniez aproape pe toate. Ceea ce am și făcut, am luat paragraf cu paragraf și le-am subliniat cu un creion. Mai ștergeam cu o gumă, apoi subliniam din nou. [...]
Părintele m-a invitat să iau loc pe pătuțul de lângă scaunul pe care era așezat, a văzut îndreptarul din mâna mea, l-a luat, l-a deschis la întâmplare, l-a închis când a văzut că este aproape tot subliniat și l-a pus pe masa din fața sa.”
Și cu asta am ajuns la motivul care mă împinsese să o citesc pe Corina Chiriac. Adică la parapsihologie și OZN-uri. Nu că Papacioc ar fi fost extraterestru (fusese doar legionar). Dar călugărul face parte din valul de misticism care irigă memoriile Corinei Chiriac. Din acest misticism fac parte și extratereștrii, în care cântăreața crede cu tărie (primele semințe fuseseră aruncate din prima tinerețe de bestsellerul lui Erich von Däniken Amintiri despre viitor, tradus la Editura Politică (!) în plin comunism, în 1970). Deși Corina Chiriac se îndoiește că aselenizarea din 1969 a fost reală, ea crede în același timp că oamenii nu s-au mai întors pe Lună (deși s-au mai întors) pentru că nu le-au dat voie extratereștrii.
De fapt, sistemul de credințe pe care-l etalează volumul Minuni trăite este o sumă ambulantă de contradicții.
Pe de o parte autoarea este creștină ortodoxă, pe de altă parte crede în spiritism și în reîncarnare. O ședință de spiritism o convinge că a mai trăit în Anglia în urmă cu 400 de ani. Așa că vede în povestea de dragoste cam nefericită trăită alături un cântăreț ceh plata pentru o infidelitate din urmă cu patru secole:
„Deci, mă îndrăgostisem iremediabil de un artist ceh. Nici o secundă nu mi-a trecut prin cap că pe această cale eu ar urma să plătesc greșeala făcută față de John Oates acum 400 de ani în Anglia… Deși mi se comunicase că am de plătit o greșeală. (...) Şi când am învățat cu incredibilă ușurință limba engleză, nici un moment nu mi-a trecut prin cap că Ființa mea Astrală mai vorbise cândva engleza și acum doar mi-am reamintit-o!”
(Apropo, aceste rânduri mi-au amintit de citatul din Théophile Gautier cu care se încheie nuvela Sărmanul Dionis a lui Eminescu: „Nu totdeauna suntem din țara ce ne-a văzut născând și de aceea căutăm adevărata noastră patrie. Acei cari sunt făcuți în felul acesta se simt ca exilați în orașul lor, străini lângă căminul lor și munciți de-o nostalgie inversă... Ar fi ușor a însemna nu numai țara dar chiar și secolul în care ar fi trebuit să se petreacă existența lor cea adevărată... Îmi pare c-am trăit odată în Orient și, când în vremea carnavalului mă deghizez cu vrun caftan, cred a relua adevăratele mele vesminte. Am fost întotdeauna surprins că nu pricep curent limba arabă. Trebuie s-o fi uitat”.)
Altă contradicție: cea dintre firea independentă a Corinei Chiriac, care a răzbătut într-o lume dificilă controlată în principal de bărbați, și refugiul la poalele lui Papacioc. Sau contradicția dintre tradiția ortodoxă homofobă și felul deschis în care Corina Chiriac vorbește despre prietenii homosexuali pe care i-a avut (singurul lucru care nu-i convine la homosexuali este că au ajuns să fie „folosiți de către interese internaționale de a schimba lumea”: „Pe atunci [în tinerețea cântăreței] [...] erau prieteni buni cu toată lumea și își vedeau de viața lor de oameni civilizați”).
Eclectismul misticoid-religios (un eclectism New Age, de fapt) care traversează cartea o împinge în zone foarte bizare. Mă așteptam să dau peste multe în memoriile Corinei Chiriac, dar nu peste Platon și Origene. Însă iată-i pe amândoi, prezentați cu entuziasm de Corina Chiriac pentru a îmbogăți cultura cititorilor săi. Sigur, mai scapă și greșeli de genul „concepția filozofică a lui Platon a fost denumită neo-platonism”, dar ce mai contează.
După lecția de Platon, Corina Chiriac trece la astrofizică. Ea combate teoria Big Bang-ului apelând – tot pe înțelesul cititorilor săi – la experiența personală: „Am cântat în cariera mea sute de cântece și fiecare melodie era creată de un compozitor, nu s-a inventat singură în urma unei explozii. Cineva cu talent a creat un cântec, mi l-a prezentat mie, eu l-am învățat și dacă a plăcut la public, a ajuns șlagăr. La fel trebuie să fie și cu Universul.”
De la macro ajungem la micro și chiar la nano. Un capitol se numește – titlu absolut improbabil într-un astfel de volum – „Despre nanotehnologie” și vorbește despre „producții de nanomașini la scară moleculară” și despre „curentul de Transhumanism, curent de gândire care pleacă de la premisa că în faza actuală de dezvoltare, specia umană nu reprezintă faza sa finală de dezvoltare ci mai degrabă o fază tranzitorie către un fel de om bionic, a cărui viață va depinde de aceste nanomașini”.
Evident, de la nanotehnologie se ajunge direct la pandemie, printr-o serie de idei care au tot circulat în mediile conspiraționiste, reductibile la ideea că prin vaccin ni se introduc în organism „nano-roboței”:
„voci îngrijorate spun că însuși virusul care a înspăimântat populația lumii are, între altele, rolul de a-i face pe oameni să accepte însămânțarea cu nanoroboții care odată implantați, nu mai ies din corp, iar oamenii injectați devin sclavi conectați pe viață la tehnologie. În cazul acesta, purtarea permanentă a măștii care acoperă și gura și nasul nu ar fi decât faza pregătitoare a acceptării injecției cu nano-mașini. La nivel psihologic, odată ce accepți că o mască te protejează de infectarea cu virus de la cei din jur, vei accepta că vaccinul care introduce în corp milioane de nano-roboței îți va salva viața, ba te va și întineri. Nu vreau să știu cât va costa un program de întinerire sau unul care prin întinerire permanentă te ajută să trăiești 5 mii de ani. În calitate de persoană care crede în Viața Veșnică a ființei noastre astrale, mie acest program nu îmi trebuie.”
Purtarea măștii i se pare Corinei Chiriac „ucigașă”, „un genocid”, „un nou holocaust”, pentru că prin aceasta „omul este sufocat cu porția, câte un pic, până când, obligat să își inspire propriul bioxid de carbon, își va pierde pe rând acuratețea funcțiilor vitale ale creierului, deci ale corpului”.
În fine. Dincolo de aceste ape bizare – dar atât de caracteristice pentru noua iraționalitate reprezentată de alde Dumitru Constantin-Dulcan – în care se scaldă memoriile Corinei Chiriac, pot spune din nou: nu regret că le-am citit. Dincolo de toate prostioarele ridicole cu nano-roboțeii din vaccin, memoriile reușesc să contureze un personaj puternic și interesant în toate contradicțiile lui. Unele pagini, care descriu pierderea unei sarcini avansate sau operația de extragere a unui fibrom uterin, sunt dificil de procesat emoțional. Am început cartea ca să mă amuz de joncțiunea Corina Chiriac – Dulcan, dar am închis-o mai curând cu tristețe.
Ziceam la început că autoarea știe să scrie. Formată în alte condiții, presupun ar fi putut produce literatură romance de o anumită calitate. În carte chiar este inclus un astfel de text, numărând câteva zeci de pagini, scris în 1976 pe marginea iubirii nu prea împărtășite pentru cântărețul ceh Karel Gott. Iată câteva fraze caracteristice pentru aptitudinile literare în cheie romance ale autoarei: „visele unei fete sentimentale dospesc în speranțele unei femei sentimentale și se topesc inevitabil în nostalgia (uneori tragică) a unei bătrâne sentimentale – ceea ce sper să nu devin”; „A fost un vis de tinerețe, un eșec de tinerețe, a trecut durerea încă din tinerețe și astăzi, la ultima tinerețe, a rămas doar un regret surd, așa cum ar ronțăi hârtie noaptea, în liniște, un șoricel...”. Despre descoperirea credinței: „Nu credeam încă, dar pasărea mirării începea să fie foarte neliniștită în cuibul ei nou”. Despre reîntâlnirea târzie, în Statele Unite, cu fostul iubit ceh: „Aveam 40 de ani. Probabil că mă schimbasem mult. Eram căruntă bine, nefardată și foarte simplu îmbrăcată într-un tailleur gri în carouri foarte mici și o bluză neagră”.
În fine, un fragment dintr-o rugăciune inclusă la sfârșitul cărții:
„Mi-ai oferit astfel un Timp în care toate evenimentele vieții mele pământești s-au îmbinat între ele ca frunzele unei tufe de mușcată: dantelate și grase. A venit vremea să îți aduc floarea obosită a micului meu ghiveci și să o depun la picioarele Tale luminoase. Mai mult nu am, Doamne, decât glastra vieții mele. Dacă vei binevoi să Te uiți în jos la petalele mele puțin ofilite, ochii noștri se vor întâlni: dacă vei dori să mă ierți, te voi avea pe Tine.”
Imagine principală: Corina Chiriac și Corala Appassionato, de Azen, CC BY-SA 3.0, via Wikimedia Commons
