Meridian, cartea de interviuri dintre cineastul Andrei Ujică și jurnalista Claudia Nedelcu Duca, a apărut recent la Editura Trei. Din paginile ei se desprinde un spirit boem și ațâțător, neaoș și cosmopolit totodată, care ne poartă printr-o biografie de superstar.
Viața lui Andrei Ujică e un paradox. Trambalat în primă fază prin valurile istoriei, a știut să se înalțe deasupra lor și să dobândească, cum se zice, perspectivă. Nu doar că și-a transformat tumultul biografic – exilul, reprofilarea profesională, năvălirea într-o altă cultură și o altă limbă – într-o forță, ci a ajuns să-l și tematizeze: mai toată opera sa vorbește despre ce înseamnă să fii părtaș, vrând-nevrând, la evenimente cu majusculă. Dacă extratereștrii ar căuta să se informeze despre viața pe pământ, Ujică, alături de alți câțiva – W. G. Sebald, Don DeLillo, prietenul Harun Farocki – ar constitui o intrare de nădejde în secolul XX. Variind vertiginos punctul de vedere – de la ochiul cosmic al Stației Spațiale (Out of the Present, 1995) la individul mărunt pierdut în sânul unei mulțimi de fani (TWST: Things We Said Today, 2024) –, Ujică a modelat, practic, aceeași temă de-a lungul întregii cariere, oferind o mărturie inestimabilă despre sensul istoriei, funcția imaginilor și mrejele de fluxuri contradictorii care se stabilesc între ele. Într-un climat cultural marcat în continuare de un înduioșător (atunci când nu e supărător) provincialism, anvergura preocupărilor sale la zi cu tot ce mișcă e pur și simplu excepțională.
Marele moment al lui Ujică au fost anii ‘90. Atunci colapsa o lume, se năștea o alta, iar el avea lucruri de spus despre ambele. Recăpătându-și echilibrul după o plecare-fugă din România în 1981, scriitorul-devenit-cineast s-a nimerit dintr-odată în miezul unei conjuncturi istorice propice. Germania, țara sa de adopție, era în acea perioadă foaierul unor importante transformări la nivel de gândire teoretică – apariția, în universitate, a departamentelor de studii media (Medienwissenschaft) și a unei mai largi turnuri iconografice a umanioarelor (ceea ce în lumea anglo-saxonă s-a numit pictorial turn). Revoluția Română, prima, la nivel mondial, care a fost televizată, a oferit momentum acestor noi abordări – le-a livrat la cheie un miraculos teren de studiu concret. Ca român, Ujică fusese până atunci, inevitabil, un marginal, un străin. Acum era iarăși – cum putuse fi în underground-ul timișorean al anilor ‘70 – un nod de legătură. Într-o zi putea să fie pe camioane pline cu ajutoare alături de un alt exilat din zonă, un anume Nicu Covaci, doar ca în următoarea să organizeze contribuții teoretice fundamentale despre revoluția gândită ca eveniment mediatic. În economia mai largă a biografiei lui, colaborarea și prietenia cu Farocki – tăticul filmului de montaj contemporan, un nume la auzul căruia ochii oricărui galerist, curator sau critic de film scapără de emoție – par ireale. Ideea că același om care a compus pentru Phoenix realiza, câțiva ani mai târziu, capodopera analitică Videograme dintr-o revoluție (1992) alături de Farocki pare desprinsă din circumvoluțiunile unei minți romanțate.
Și asta nu e tot. Iar și iar, Ujică pare omul potrivit la momentul potrivit. Rețeaua sa de contacte e pe cât de eterogenă, pe atât de seducătoare. A-i pune în aceeași frază pe oameni ca scriitorul-avangardist-devenit-preot Ionathan X. Uranus și filosoful francez Paul Virilio pare deja complicat; a-i tatona în aceeași viață e de-a dreptul extra. La un moment dat, cineastul amintește în carte despre masa rotundă – înregistrată și ca film de televiziune de către Farocki – la care s-au exprimat printre alții, tot pe subiectul revoluției din 1989, Friedrich Kittler și Andrei Pleșu. Probabil că doar imaginația flexibil-ghidușă a lui Ujică i-ar fi putut aduce laolaltă în același spațiu pe acest arheolog media de un materialism înverșunat și pe bonomul istoric de artă conservator. Același Pleșu l-a taxat ulterior pe Ujică, văzând în flerul său pentru aerul timpului o formă de frivolitate. OK, se poate afirma că scrierile unor Virilio sau Baudrillard – starurile unui mondovision nouăzecist în căutare de profeții catastrofice facile – au căpătat destul de repede uzură morală. Dar cine a ieșit mai bine: Ujică, un eseist al cinemaului cunoscut în toate cercurile alternative și hip, de la MoMA la Cannes, sau o pleiadă de scriitori încremeniți într-un proiect obsedant, acela al patriei lăsate în urmă?
Între teorie și praxis, între Teremia Mare și Karlsruhe, între Mao II, romanul „vizionar” al lui DeLillo, și procesul Ceaușeștilor, Ujică a cultivat dintotdeauna breșele, punctele de inserție, hibridările de orice fel. Cinemaul său e simultan reflexiv, propice producției teoretice, și deschis către un sâmbure de lirism. Pe de altă parte, discursul său, în volumul Meridian, nu e riguros – e sprințar. Amestecă citate punctuale dintr-un Kittler – zeu adorat în academia, dar referință perfect opacă dincolo de ea – cu locuri comune de tip „adevărul de 24 de ori pe secundă”, pe care nu le tratează superior. Dimpotrivă, în plăcerea de a alătura o precizie de cercetător – vezi divagația, un pic aridă, despre muzica utilizată de Pasolini în Il vangelo secondo Matteo (1964) – și o deschidere pop spre comunul muritorilor, Ujică se afirmă ca intelectual cosmopolit, adăpat la strămoșeasca cultură occidentală de homo universalis, dar preocupat să sară pârleazul și spre formele disprețuite de intelligentsia scorțoasă. Cartea, în fond, e și o platformă pentru etalarea unei anumite sensibilități bon vivant, și o tentativă coerentă de bilanț (în postfață, Gorzo vorbește pe bună dreptate de tentația spre auto-mitologizare). Însă lucrurile au logică: în parcursul său plin de rupturi și resetări există o mare continuitate: un simț pentru tectonica epocilor, o înclinație spre a face zoom-out pentru a regăsi tabloul socio-politic de ansamblu. De-a lungul interviului, protagonistul se pune în scenă repetat ca fiind posedat de străfulgerări trans-istorice, ca având conștiința acestor mișcări supra-individuale la care lua parte chiar de la firul ierbii: „Încă din noaptea în care țopăisem ca apucatul pe Rock and Roll Music înțelesesem că ei [formația The Beatles] ne duc nici mai mult, nici mai puțin decât într-o nouă epocă, care va fi a noastră.”
Maximalismul acestei sensibilități e partea cea mai palpitantă din carte. Când discută lungmetrajul său cel mai puțin cunoscut, Out of the Present, despre un cosmonaut sovietic rămas blocat în spațiu în vreme ce țara sa, URSS-ul, se destrăma sub el în 1991, Ujică pune în joc o ambiție de aventurier herzogian. Atunci a trimis în spațiu, după multe șiretlicuri, o cameră de filmat 35mm, înregistrând pentru prima oară imagini cosmice pentru cinema, adică filmări ale universului cu potențial artistic, nu doar științific. Șiretlicurile per se sunt savuros povestite de Ujică, dar nici urmarea lor nu e lipsită de o oarecare poezie. „Mediile sunt căsuțe speciale în cadrul istoriei civilizației. Și-au adus contribuția la maldărele gigantice de deșeuri care acoperă suprafața planetei noastre sau la gunoiul mobil care zumzăie prin spațiul cosmic”, scria teoreticianul Siegfried Zielinski în cartea sa speculativă Deep Time of the Media, cu referire la proiectul filmului, apoi continua: „Camera pe care au folosit-o încă mai orbitează probabil deasupra capetelor noastre. După ce rolele de peliculă au fost umplute, iar uimitoarele imagini ale planetei albastre s-au pus în conservă, camera a fost pur și simplu aruncată pe trapa de ieșire. A o duce înapoi pe Pământ ar fi fost prea scump, și nu s-a considerat necesar să se dezvolte un program special doar pentru a distruge câteva kilograme de tehnologie media.”
Utopiile nebune ale cineastului sunt o latură necunoscută cel puțin pentru mine; Meridian le inventariază cu brio. Ujică, în ochii mei, nu a avut niciodată versatilitatea lui Farocki, care a pus în practică, egalitarist, analize audiovizuale despre imaginile Holocaustului sau despre reclamele optzeciste difuzate în RFG. De altfel, în carte, Ujică își mărturisește scepticismul față de tranziția lui Farocki dinspre sala de cinema (ultimul său film distribuit a fost chiar Videograme dintr-o revoluție) către white cube-ul modular al galeriei de artă, pe care expozițiile sale despre transmisiuni fotbalistice sau despre antrenamentele video ale soldaților americani l-au revoluționat. Ce-i drept, Ujică a realizat la rândul său video-instalații – Unknown Quantity (2003), o discuție filmată între Virilio și Svetlana Akeksievici –, însă Gorzo are dreptate să noteze faptul că Ujică a rămas toată viața fundamental un scriitor.
Remarcile cineastului cu privire la mizele sale prelucrate după „romanul non-ficțional” al lui Truman Capote sunt foarte elocvente: într-adevăr, cu lipsa sa de comentariu din off sau de imagini „legendate”, un film de montaj precum Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (2010) se poate dovedi cel puțin straniu la contactul cu logica sa imanentă, poetică, la limită ficțională. Departe de pedagogia farockiană interesată mereu să demistifice circuitul imaginilor în lume, jocurile inter-gen ale lui Ujică au revelat un potențial latent al arhivei, semnalându-i în aceeași măsură lipsa de adevăr „integral” sau „obiectiv”. Ca atare, filmele sale – cu adevărat construcții de montaj – participă din plin la „axioma” observată de Linda Williams cândva în anii ‘90, conform căreia filmele „noului documentar nu pot revela adevărul evenimentelor, ci numai ideologiile și conștiințele care construiesc adevăruri conflictuale.” Fără a cădea în relativisme nihiliste, filmele lui Ujică admit imposibilitatea unei istorii transparente, propunând în schimb o reflecție asupra mizanscenei istoriei – istoria regăsită ca parțialitate, ca bricolaj, ca parcurs inevitabil mediat.
De fapt, remarcabil e tocmai balansul fin al cineastului între politic și estetic, doi poli care răsună la tot pasul în carte. Într-un pasaj frapant despre Out of the Present, Ujică, deja realizator al unui film definitiv pe subiectul revoluției, declară: „Vâltoarea vremurilor [în contextul lui Out of the Present] adăugase însă preocupărilor mele o dimensiune politică pe care nu o avusesem și nu mă interesase până atunci în artă.” Act ratat? Dandism? Provocare? Posibil ca niciuna dintre ele, într-atât de clar devine, pe parcursul lecturii, interesul constant, primordial al lui Ujică pentru fenomene diverse – de la marșul implacabil al istoriei la fotbal – ca „proiecte estetice”. Această ușoară abstractizare, care nu se transformă nicicând în cinism, permite filmelor, paradoxal, un acces la relieful general al obiectelor de studiu, la dramaturgia lor de ansamblu, la mișcările lor structurale. Ceaușismul ca proiect estetic, de pildă, o fi el o pistă cu potențial perturbator – cert e că el îi permite lui Ujică să ia distanță critică (cât de ușor s-ar fi putut transforma totul într-o vendetă personală post factum), figurând fenomenul ca pe un spectacol redundant și tot mai grotesc între un actor de prim-plan și o mare masă de manevră – adică trăgându-l pe Ceaușescu în perimetrul unui comentariu audiovizual și operând o critică a imaginii sale din interior, prin montaj. Uneltele formale de analiză ale cinemaului devin, la Ujică, un mod de a înțelege lumea.
Senzația, la finalul lecturii, e că o altă carte rămâne posibilă – una în care Ujică poate să nu repete nimic din ceea ce a zis deja aici. Aidoma proiectelor-fantomă evocate în volum, Meridian deschide către virtualități de tot felul, către căi de viață înfundate, către un subteran de existențe nerealizate: o galerie de portrete ale cunoscuților, o analiză mai adâncă a propriilor filme, o discuție mai apăsat biografică dincolo de munca la filmele propriu-zise se dovedesc tot atâtea traiectorii către care interviul face cu ochiul, abordându-le en passant. Ujică e un om al lumii, un personaj elegant, cu secretul intact. Fasonat de vremuri intense, e o apariție cu totul improbabilă pe scena (g)locală, un artist mai deloc paternalist de la care cu toții avem de învățat câte ceva.
