Un orășel cuibărit între dealuri impunătoare, Reșița nu are tocmai cea mai bună reputație în țară. „Reședința cenușie” a județului Caraș Severin, cu unele dintre cele mai mici salarii din România a intrat, însă, în ultimii ani în atenția publicului larg datorită schimbărilor infrastructurale ambițioase inițiate de noua conducere a orașului, cu primarul Ioan Popa în frunte. Primăria a reușit să atragă fonduri europene pentru revitalizarea zonei, poate unul dintre cele mai reușite proiecte fiind reintroducerea tramvaiului la final de 2024 după o pauză de mai bine de 10 ani. Într-un oraș atât de întins ca Reșița, pe care îl parcurgi de la un capăt la celălalt în minim o oră și jumătate, un mijloc de transport în comun rapid și eficient reprezintă o îmbunătățire semnificativă a calității vieții.
Dar chiar dacă în primele momente poate fi greu să-i înțelegi frumusețea, printre atâtea clădiri industriale în paragină și blocuri comuniste gri, am fost surprinsă să descopăr potențialul pe care îl are cultura în acest loc. Căci Reșița nu duce deloc lipsă de instituții culturale: de la Teatrul de Vest, cu piese sold-out constant, până la Muzeul Banatului Montan, care uimește prin arhitectura brutalistă originală sau nou deschisa Școală Pittner, un centru cultural care a trecut printr-o restaurare radicală.
Pe lângă aceste instituții aflate în administrația publică, am întâlnit însă și inițiative private care au reușit să pună Reșița pe harta muzeelor și colecțiilor particulare din țară. Este vorba de Muzeul Cineastului Amator, Salonul de Artă și Industrie, mai puțin cunoscuta Mociur Industrial Collection (MIC) sau primul muzeu al jocurilor video din țară. Toate aceste micro-muzee, ce amintesc de niște cabinete de curiozități renascentiste, prin amalgamul lor de obiecte și modul aleatoriu și înghesuit de a le prezenta, sunt organizate și ținute în viață de Andrei Bălbărău și Ioana Ciolea. Amândoi sunt reșițeni prin adopție și se implică în timpul lor liber în conservarea istoriei locale. Andrei nu are un background academic de specialitate, dar este pasionat de istorie și de obiectele care dau viață poveștilor din secolul trecut, fiind un colecționar avid de obiecte de arhivă. Ioana a studiat fotografia, iar practica ei artistică curentă îmbină documentarea Reșiței prin fotografii pe film și vitralii. Atât Ioana, cât și Andrei, preferă să rămână oamenii din culise și să lase proiectele să vorbească de la sine. Totuși, nu pot să nu observ cum amândoi se însuflețesc când încep să vorbească despre cum a luat naștere totul.
La început a fost Muzeul Cineastului Amator. Muzeul e un spațiu ticsit de aparate foto, camere de filmat, postere vechi de film și alte obiecte legate de industria filmului, a cărui scop este cercetarea și salvarea filmelor de amator, dar și prezentarea mișcării cineamatorilor din perioada comunistă.
Ideea muzeului a apărut undeva prin 2007, în perioada studenției lui Andrei la Universitatea Eftimie Murgu (acum Universitatea ,,Babeș-Bolyai”) din Reșița, unde a studiat Economia comerțului turismului și managementului în afaceri. Atunci a descoperit fosta sală de proiecție a cinematografului ,,23 August”, aflată în clădirea universității. Facultatea a fost de acord să găzduiască muzeul, iar Andrei a început să colecționeze camere de filmat. Timp de șapte ani a strâns materiale pentru expoziție, a cercetat și a discutat cu cineamatori. Deschiderea oficială a avut loc abia în 2014, cu ocazia Lungii Nopți a Muzeelor. La început, muzeul era gândit ca un spațiu pentru cineaști amatori.
În 2017 a fost lansată pagina de facebook și tot mai mulți cineaști au început să îi trimită lui Andrei filmele lor de amatori, turnate în uzină, în întreprinderi, sau făcute acasă, la evenimente de familie. Cinematograful ,,23 August” a funcționat doar o scurtă perioadă de timp, între 1964 și 1968, iar în 1971 se deschidea deja Institutul de Subingineri în același spațiu. În anii de tranziție dintre cele două întrebuințări a funcționat acolo un mic laborator foto. Astfel, locul este legat și de istoria fotografilor amatori, nu doar a cineaștilor.
Majoritatea obiectelor din colecție nu pot fi legate de persoane anume, pentru că au intrat în țară după 90, fiind vândute la piețe de vechituri. Pe vremea aia, lumea voia doar să scape de ele, erau considerate gunoaie, nu piese vintage de colecție ca în ziua de azi. Odată intrat în posesia aparatelor de filmat și de proiecție, Andrei a început să mai repare din ele, multe dintre ele fiind încă funcționale. A strâns și filme din Anina, Valea Jiului, Sânnicolau Mare. Filmele din Anina, spre exemplu, surprind viața minerilor și activitățile desfășurate în minele de acolo.
Reșițenii îi contactează de fiecare dată când au vreun obiect de donat care din perspectiva lor are însemnătate istorică, așa că, în paralel, Ioana și Andrei strâng colecții pentru alte viitoare muzee.
După părerea lui Andrei, acolo unde statul nu își dă interesul sau nu are resurse, intervin inițiativele private de conservare a patrimoniului – orice colecție privată poate deveni un micro-muzeu, după părerea lui: „Nu trebuie să ne gândim la definiția clasică de muzeu finanțat de stat, cu mulți bani. Mi se pare că și inițiativele private vin și au o participare foarte mare în salvarea patrimoniului. Poți să ai un spațiu, care nu costă o avere să îl întreții și este safe, găsești oameni care să vină să îl deschidă și să îl prezinte când sunt vizitatori. Nu trebuie să fie spații care să fie tot timpul active. Cu Muzeul Cineastului Amator am început ca fiind o chestie micuță, care și-a întins tentaculele către diferite arii. Acum avem legătura cu comunitatea, și pentru ei păstrăm documente și ce mai găsim.”
Muzeele răsfirate prin tot orașul încurajează și vizitatorul să petreacă mai mult timp în Reșița, ceea ce pe lungă durată poate duce și la creșterea turismului în zonă, adaugă Andrei. Ioana crede că Reșița poate reprezenta și o alternativă pentru cei care caută să fugă de haosul și agitația orașelor mari – este un oraș verde și liniștit, interesant din punct de vedere cultural.
Cei care vin la Muzeul Cineastului Amator sunt deja interesați și vor să cunoască mai multe. Curiozitatea vizitatorilor îl bucură cel mai mult pe Andrei. Pentru el, partea afectivă este mai importantă decât orice aspecte legate de finanțare. De pildă, Andrei se împotrivește vehement când cineva se oferă să facă donații sau să plătească o intrare simbolică. Își dă ochii peste cap de fiecare dată când cineva menționează finanțări de la stat sau donații private.
În special colecția de fotografii are un impact foarte mare asupra localnicilor. Arhiva digitală (inițiativă a organizației MKBT), bazată pe arhiva Muzeului Cineastului Amator, este o muncă minuțioasă de care se ocupă în special Andrei. Scopul arhivei este să încurajeze oamenii să se implice în salvarea materialelor istorice. Organizată în patru categorii (viață cotidiană, industrie, natură, transformări urbane), arhiva surprinde un secol de schimbări, evoluții, dar și distrugeri care au avut loc în Reșița. Spre exemplu, îl putem vedea pe sculptorul Constantin Lucaci în anul 1984 în procesul de creare al fântânii cinetice, care astăzi se află în centrul orașului și continuă să fascineze trecătorii. Totodată putem vedea străzi întregi și căsuțe tipice, care au fost distruse în anii 70, când statul comunist decide dezvoltarea uzinei și exproprierea locatarilor, taman într-una din cele mai animate zone ale orașului.
Oamenii vin și le donează material (fotografii analog, filme), pentru că cei doi oferă servicii gratuite de digitalizare. Faptul că au unde să le aducă, să le scaneze și să le păstreze ar trebui să îi încurajeze pe oameni să înțeleagă importanța conservării istoriei, să nu cadă în depresie și nostalgie, ci să fie implicați.
Mulți reșițeni nu au vrut să păstreze vestigiile de dinainte de '89. Poze, obiecte personale au fost toate aruncate la gunoi, în ideea de a scăpa de toate amintirile din perioada comunistă. În acele vremuri, Reșița, precum multe alte orașe importante pentru industria românească, era un oraș productiv, unde se auzea zumzetul continuu al fabricilor și al uzinelor. Oamenii aveau joburi bine plătite, iar locul atrăgea muncitori din diferite colțuri ale țării, ceea ce a dus la o creștere demografică și la adaptarea infrastructurii orașului după nevoile locuitorilor. Totuși, Reșița o dusese cel mai bine înainte de 1945, în perioada când Uzinele și Domeniile Reșița (UDR) erau cea mai mare întreprindere din România în domeniul siderurgic și metalurgic. Reșița era cel mai mare producător de oțel, locomotive, precum și alte produse de fier. Odată cu venirea comuniștilor, UDR-ul, care până atunci fusese o societate de acțiuni cu acționari din toată Europa, va fi naționalizat în 1948. Odată cu naționalizare a venit și devalizarea și proasta gestionare, care au dus la scăderea exponențială a capitalului uzinei.
Reșițenii sunt încă marcați de apatie vizavi de propriul patrimoniu cultural al orașului, iar Ioana încearcă să schimbe acest filtru. Are diferite inițiative digitale, printre care și un jurnal vizual al Reșiței sau tururi ghidate de explorare urbană prin care atrage atenția asupra clădirilor și poveștilor neștiute. Mulți locuitori o laudă pentru munca ei, pentru că astfel ajung și ei să-și cunoască istoria mai bine și, încet-încet, să-și aprecieze mai mult orașul.
După spusele Ioanei și a lui Andrei, pagina de facebook este urmărită de mai mulți oameni din afara Reșiței decât de reșițeni. Uneori, părerile sunt divizate: pe când unii văd această expunere a pozelor cu societatea de zi cu zi din perioada comunistă ca o propagandă a regimului totalitar, alții aleg să o privească din perspectivă afectivă. Cei doi își amintesc când au postat pozele care documentau paradele de 23 august și au primit multe critici, dar și comentarii pozitive de la oamenii care și-au identificat bunicii și părinții tineri. Andrei și Ioana încearcă tot timpul să modereze când au loc astfel de discuții și să explice că e vorba de o incursiune în istorie, care este facilitată de această arhivă digitală.
Modul în care se făcea propagandă în comunism pe toate nivelurile este expus și în spațiul Muzeului Cineastului Amator. Până și cinemaurile și cinecluburile trebuiau să aibă un portret al tovarășului Ceaușescu atârnat la loc de cinste. La fel și cu pancartele cu lozinici și sloganuri patriotice, care rămân până în ziua de azi atârnate în locul unde au fost găsite, în sala de proiecție al fostului cinema.
Într-o țară în care extremismul politic bate la ușă, iar trecutul totalitar recent încă nu este pe deplin înțeles, muzeul prezintă și o istorie puțin cunoscută, cea a cinecluburilor sub regimul comunist. Având în vedere că statul se mobilizează atât de greu în crearea unor centre muzeale și de învățare focusate pe istoria comunismului, poate că inițiativele precum cele din Reșița, care mizează mai degrabă pe o cunoaștere nișată a unor aspecte de zi cu zi sunt un răspuns bun la întrebările pe care mulți dintre noi le avem.
Întrebat despre modul de organizare a colecțiilor pestrițe din cele patru muzee, Andrei spune că e nevoie de o nouă ordine muzeală, cu obiecte mai mici, dar de interes.
În cazul colecțiilor private e vorba de un atașament intim față de obiecte. În timpul vizitelor există un schimb mult mai subiectiv între vizitator și cel care prezintă, fiind o altfel de experiență decât cea din marile muzee.
Revenind la Salonul de Artă și Industrie, într-o vilă de protocol elegantă, aflu că în acel loc a existat un alt muzeu, închis în anii 90’ – cel al Combinatului Siderurgic.
Proptită de o masă de lemn masiv, Ioana îmi povestește entuziasmată despre trecutul locului acesta neobișnuit.
Cu ocazia celebrării a 250 de ani de foc nestins în 2021, Andrei a propus directorului TMK-ului (fostul Combinatul Siderurgic Reșița – CSR) să organizeze lunar expoziții de fotografie industrială. Salonul s-a deschis cu o expoziție a regretatului Ioan Mato, fotograful oficial al CSR, care s-a remarcat prin perspectiva artistică pe care le-o conferea fotografiilor sale industriale.
Cu timpul, activitățile Salonului s-au diversificat: au început să organizeze și expoziții de sculptură și pictură. Modul de organizare contravine tuturor principiilor de gatekeeping atât de prezente în lumea artei contemporane: la Salon pot să expună toți reșițenii doritori să își prezinte arta unui public mai larg. Au avut, de exemplu, și expoziția de pictură a unei doamne care lucra la o pensiune și care picta de o viață, dar nu avusese niciodată șansa să expună.
Mulți reșițeni s-au bucurat că au avut ocazia să viziteze pentru prima dată în viața lor clădirea, care a fost mulți ani închisă. Pentru mulți localnici este o ocazie să reflecte asupra vremurilor care nu mai sunt, pentru alții e o lecție de istorie a orașului.
Cu o urmă de regret în glas, Ioana recunoaște că există o lacună în înțelegerea vizavi de ce a însemnat industria în Reșița: cum era ea împărțită, ce se făcea unde, care era rezultatul. Ioana și Andrei încearcă să o acopere lipsa asta prin mediere culturală. Multe dintre piesele din Uzină s-au pierdut când s-au făcut restructurări. Ioana și Andrei au recuperat ce au putut, angajații deja îi cunosc și îi anunță când vor să închidă vreun spațiu, să vină și să ia ce consideră ei ca e de valoare pentru muzeu.
Următorul pas pentru cei doi este să își facă o formă legală de organizare, o asociație, care să le faciliteze munca. Eforturile lor nu sunt neapărat recunoscute sau apreciate încă la nivel oficial, de administrația locală. Situația de viitor a spațiului Salonului e incertă.
Una dintre cele mai arzătoare dorințe de viitor este mai multă deschidere din partea autorităților și mai multă încredere.
„Deschiderea ne-ar ajuta cel mai mult. Dacă vrem, să zicem, un spațiu, să îl aranjăm noi, (administrația locală) să aibă încredere în noi. (...) Ce-am făcut aici la Salon am făcut din banii noștri: am lucrat la geamuri, am vopsit”, adaugă Ioana.
Andrei și Ioana vor mai mult acces la spațiile industriale neutilizate, care le este de multe ori restricționat fără motiv, fiind pregătiți să preia ei pe costurile lor renovarea și reamenajarea spațiilor pentru a le pune la dispoziția publicului.
Cu timpul, proiectele celor doi vor căpăta tot mai multă atenție, atât pe plan local cât și național. De exemplu, Reșița va fi în vară locul de desfășurare a unui proiect european de amploare, axat pe ideea de post-industrie și reactivarea zonei prin cultură, unde Ioana și Andrei vor fi parte din echipa de organizare. Așa se va pune temelia unui nou mod de a aborda orășelele industriale periferice, iar cu puțin noroc, Reșița și inițiativele care au loc acolo ar putea servi drept model pentru astfel de zone, care împânzesc România la ora actuală.
