Filmul belarusului Nikita Lavretski A Date in Minsk a constituit, probabil, highlight-ul celei mai recente ediții a Festivalului Filmului European (9 mai–8 iunie). Un nume deja încetățenit prin cercurile mai hip ale cinefiliei, Lavretski practică o artă a efemerului și a jetabilului, în priză cum nu se poate mai directă cu timpul său.

A Date in Minsk e fix ceea ce pretinde că e: un film despre o primă întâlnire romantică desfășurată în capitala Belarusului. Mai matter-of-factly de-atât nici că se putea: ca să fie sigur, Lavretski decide, pe deasupra, să filmeze totul într-un unic cadru-secvență sărăcăcios și aproximativ, tras cu un model mai nou de iPhone. Niciun trucaj nu este autorizat: în măsura în care cinemaul, de la scenografii la montaj, înseamnă minciună în varii stadii – de la camuflaj la trișare –, A Date in Minsk trebuie să fie un fel de anti-cinema: realitatea socio-amoroasă a unor tineri surprinși în durată reală, în timp ce parcurg străzile unui oraș real. Desigur însă că în spatele acestei modestii de fațadă se ascunde o miză ceva mai mare. Lavretski, băiat al internetului mondializat, îi spune „diss”, conștient că lucrurile bune, în artă, se fac întotdeauna împotriva a ceva – în acest caz, împotriva unui film al rusului Boris Guts intitulat Minsk și turnat în Tallinn, care își obținuse laurii internaționali vorbind în numele (și în locul) altora.

Noi, măcar de dragul jocului bătrânesc al criticii, îi vom spune „etică”. Dincolo de manifestul mai mult sau mai puțin dandy al sărăciei mijloacelor – A Date in Minsk chiar având un generic mai scurt de 10 secunde –, Lavretski pare cu adevărat preocupat să facă unicul film posibil pentru el în acel moment dat: fără niciun ban în plus, fără nicio forțare a deontologiei, fără nicio ieșire în afara sinelui. Rezultă ceva ce reflectă atât de bine aerul timpului – ceva obsesiv, la limită quirky, inevitabil nombrilist – încât devine mai reprezentativ pentru momentul actual al artei audiovizuale decât cine știe câte capodopere menite „să dăinuie”. Cineastul ia imaginea și o reduce la absurd (și la tăcere), până ce devine o creatură maleabilă și lipsită de (auto-)importanță: între DIY și infinita răspândire a audiovizualului, filmul fixează în timp acest moment în care cu toții suntem chemați să devenim creatori, consfințind astfel renașterea cinemaului prin necesara sa moarte – o devenire tot mai brutală care anulează orice ierarhii între forme culturale și ne aruncă într-un imperiu fără stegulețe sau reguli de circulație: imperiul totului-imagine.

Ar trebui să fie clar că filmul lui Lavretski nu e o inversare a criteriilor de judecată; el nu proclamă înfrângerea paradigmei cinematografice – cea care vedea în imaginea de cinema un fel de oră exactă a audiovizualului –, ci pur și simplu tragerea sa pe linie moartă. El nu se plasează împotriva celor care persistă în a face din cinema o fortăreață sub asediu – mai radical, el e pur și simplu în afara acestor dezbateri. Pe bună dreptate: au devenit cu totul inoperante. El demonstrează că, atâta vreme cât privirea placată asupra sa e justă, orice formă merită, orice formă poate fi valorizată. O afirmă, de altfel, și într-un interviu recent: „Nu discriminez între imagini. Toate sunt bune.” Ceea ce nu înseamnă abdicarea de la orice judecată valorică – ci doar eliminarea unor postulate care tranșau din capul locului între ce e acceptabil și ce nu.

O artă a efemerului, a jetabilului, a materialelor desconsiderate, deci – dar nu doar atât, ci și, în egală măsură, a tot ceea ce li se opune. Metafora tomberonului pentru a descrie practica lui Lavretski pare să fie cum nu se poate mai la îndemână, dar e și inexactă. Mai curând, ar trebui să vorbim despre un container de reciclare. A Date in Minsk nu e doar un film trashy: ar însemna că, în această revoltă, el se plasează în strictă opoziție cu cinemaul respectabil. Atitudine valabilă, dar insuficientă, căci i-ar cere regizorului să se mențină în aceeași regulă a jocului pe care acesta, de bună seamă, a depășit-o. Dimpotrivă, ce interesează aici e tocmai fundamentala egalitate a formelor, care îi permite lui Lavretski să treacă de la un film de Scorsese la comediantul local Alexey Suhanok într-o turnură de frază, trasând o comunicare între ei care nu ține cont de vreo barieră culturală. De la Hollywood-fără-bani la sky is the limit: marea libertate a filmului nu e aceea de a anula înverșunat orice e high-brow, ci de a circula fluid și fără complexe între high și low, împrumutând din toate codurile specifice, ici jucându-se cu formatul strămoșesc al romance-ului, colo făcând niște poante de gen Y șamd.

Istoria cinemaului este un lung act de desacralizare a formelor. De la À bout de souffle (1960) la Natural Born Killers (1994) – arguably aceeași poveste despre un băiat și o fată – și dincolo de ele, loviturile la temelia respectabilității artei n-au încetat. În sfera cinemaului, povestea asta a avut o însemnătate cu atât mai mare cu cât formele conexe – de la televiziune la video – au penetrat cu greu în canon, mereu gata-gata să fie disprețuite. Mai larg, arta a reprezentat mereu – scuzați clișeul – înjunghierea înaintașilor. Dar epoca aceasta a contestării pare să fi apus, lovită recent din toate părțile – de la transformarea oricărui gest de revoltă în marfă capitalistă și până la evoluția tehnologică bulversantă, care a făcut inutilă orice astfel de luptă pentru prestigiu. S-ar putea, evident, ca dezbaterile să continue prin diverse forumuri învechite, fie ele și legitimate cu status cultural. Fapt e însă că nu acolo se poartă „conversația” azi – acolo e doar o realitate inertă care moare încet. Cu nonșalanța sa, cu relaxarea aproape superioară față de orice gâlceavă între clasici și moderni, un film precum A Date in Minsk agită apele mai durabil decât orice nebuneală postmodernă nouăzecistă. Ce e aia istoria artei când totul, acum, nu e numai disponibil, ci și perfect acceptabil? Când până și ideea asta a totalei legitimități demonstrează o gândire osificată?

Mi se va spune că nimic din această practică al cărei exponent este Lavretski nu va rămâne – că în zece ani totul va fi uitat. Voi răspunde că acest mod de a pune problema, oricât de justificat, nu mai funcționează astăzi. Și nu atât pentru că, de la Warhol încoace, celebritatea e din ce în ce mai scurtă și mai alunecoasă. Cât pentru că înseși criteriile după care sunt construite operele s-au schimbat între timp. Și că, de fapt, tocmai pentru că un film precum A Date in Minsk e atât de uitabil, tocmai pentru că se află, la tot pasul, cu un picior în TikTok și încă o jumătate în stand-up comedy, tocmai pentru că e făcut cu viteză, cu greșeli și cu un soi de indiferență față de aproape orice (dar nu și față de politică – vezi fularul galben-albastru al protagonistului, ca și discuțiile comic-paranoice dintre el și partenera lui, mai importante decât atâtea filme „subtile” și lente) – tocmai de aceea are toate șansele să fie mai relevant decât orice film compus pe criteriile zilei de ieri. Mulat pe interesele și „fazele” adesea de neînțeles ale oamenilor de douăzeci-și-ceva de ani, A Date in Minsk e și radiografie socială, și screwball comedy fără buget, și tratat anti-defetist. Sigur că această manie pentru Internet din care se naște filmul poate să fie dureroasă și chiar, à la longue, primejdioasă – însă, oricum ai da-o, iubirea de cinema trece acum prin această uitare-redescoperire a ceea ce poate fi o imagine în mișcare.

A Date in Minsk este disponibil pentru vizionare aici.