Florin Lăzărescu nu mai publicase un roman din 2013, când a apărut Amorțire. Micul roman cu care revine după opt ani se numește Noaptea plec, noaptea mă‑ntorc, poate fi citit în vreo două ore și este probabil cea mai bună carte de până acum a autorului.
Scrierea urmărește, după cum anunță și titlul – repetat ca un laitmotiv de-a lungul paginilor – o zi din viața lui Pavel, un navetist care se trezește cu dimineața-n cap pentru a prinde trenul care-l duce din satul lui până în Iași, unde lucrează în construcții. Omul se simte bătrân, obosit și bolnav, așa că trage să iasă la pensie anticipat. Problemele lui, așa cum i le orchestrează Lăzărescu de-a lungul romanului, printr-un amestec de realism satiric și de comedie neagră, vin în principal din două direcții: ruptura generațională față de ceilalți muncitori de pe șantier (aceștia sunt mai tineri și îl tratează nu fără cruzime) și hățișul birocratic în care-l aruncă încercările de a se pensiona. O a treia direcție ar fi criza de comunicare în care Pavel se află cu propria familie – soția neglijată care îl așteaptă acasă și cei doi copii, o fată studentă (or something) și un băiat angajat la o corporație din Iași. Însă din această a treia direcție apar și soluțiile, așa că poate nu este vorba chiar despre o problemă.
Lăzărescu își construiește romanul ca pe un joc de platformă desfășurat într-o unitate relativă de timp și spațiu. Cititorii sunt alertați de la început că Pavel pleacă la drum cu serie de vulnerabilități (vârsta, boala, mediul în care lucrează), așa că suspansul este configurat from the beginning: va reuși Pavel să reziste până la sfârșit? Lăzărescu întreține și amplifică abil acest suspans, de pildă în scena în care navetistul ajunge cu întârziere pe șantier și, pentru a nu i se tăia din ore, o ia pe o rută alternativă care se dovedește labirintică și periculoasă. Un alt pasaj care ridică, într-un mod mai abstract, problema supraviețuirii lui Pavel este scena în care acesta rătăcește, cu cererea de pensie în buzunar, printr-o clădire de birouri și ea labirintică. Va ajunge cu bine la capăt? Întrebarea este sugerată o dată și încă o dată, tensiunea fiind amplificată printr-o serie de „cronometre” (potențiale countdown-uri) pe care Lăzărescu le introduce în cadru: indiciile sănătății fragile a lui Pavel sau replici precum cea livrată la biroul de pensii: „La vechime în muncă am mai mult decât îmi trebuie, da’ la viaţă sunt la limită. M-am gândit măcar să încerc, poate scap de chin, că am probleme la servici”.
Această propulsie narativă pe bază de suspans, foarte eficientă, este dublată de o construcție solidă în materie de informație socială. Se vede că Lăzărescu își cunoaște bine nu doar personajele, ci și mediile/spațiile în care acestea evoluează. Deși scurt, romanul este bogat mobilat cu tot felul de detalii introduse în fundal, care dau viață cărții: numărul declinant al navetiștilor din satul lui Pavel (au rămas 4 din 50); condițiile de muncă pe care le descoperă românii plecați în Italia, puse în oglindă cu condițiile de muncă descoperite de asiaticii veniți în România (și unii, și alții sunt tratați prost de localnici); traseele profesionale din postcomunism, văzute atât din perspectiva celor care au pierdut (fosta librăreasă care vinde mărunțișuri la chioșcul din gară), cât și din perspectiva celor care au câștigat (fostul director de șantier al lui Pavel, acum pensionar fără griji și tată a doi copii – „copii buni, unul e secretar de stat, altul e şef la Hidroelectrica. Da’ şi muncesc mult, ca şi mine…”).
Una dintre scenele cheie ale romanului este dialogul dintre Pavel și un tânăr corporatist pe care îl ajută să repare o priză:
„Pavel fixează priza în doza din perete.
— ’Ai de capu’ vostru cum munciţi! E mare înghesuială aici! Cioc în cioc, ca găinile mele de-acasă.
— Nu ştii tu, nene, ce-i aia eficienţa muncii.
— Nu te supăra, de curiozitate: ce munciţi voi aici?
— Game testing.
— Adică?
— Suntem testeri.
— Zi, dom’le, pe româneşte, să pricep şi eu.
— Nu prea există cuvinte româneşti pentru ce facem noi.
— Şi cum pricepeţi voi ce faceţi?
— Păi, ştim engleză şi coduri.
— De englez-am auzit, da’ ce-s codurile?
— Tot un fel de limbă străină, pentru vorbit cu calculatoarele. Iar noi testăm software de jocuri.
— M-ai lămurit buştean! Ce munciţi voi concret?Tânărul pare să aibă un moment de iritare, apoi se calmează.
— Muncim la tastatura calculatorului, cum munceşti tu acum, tot cu mâinile. Dar şi cu capul.
— ’Ai de capu’ vostru! Munciţi în limbi străine, nici nu pricepeţi bine ce faceţi!… Şi vă plăteşte cineva pentru că staţi voi aşa toată ziua şi bateţi ca maimuţa la calculator?!”
În acest dialog este înscenată antiteza dintre munca concretă a lui Pavel („Eu fac ceva concret, torn mortar, fac scări, pun faianţă. Rămâne ceva de pe urma mea pentru banii ăştia”) și munca abstractă a corporatistului, care creează obiecte fluide pe care un muncitor din paradigma rust belt nu le poate înțelege. Este în fond antiteza dintre societatea industrială edificată de comunism și societatea postindustrială a serviciilor din postcomunism. După cum sugerează Lăzărescu cu empatie, dar fără prea mult sentimentalism (la fel făcea Rebreanu în Proștii), maniera în care cineva precum Pavel pierde la loteria din postcomunism ține nu atât de felul în care un individ oarecare își gestionează problemele (iar Pavel, deși nu tocmai un descurcăreț, nu le gestionează neapărat rău), ci de felul mult mai abstract în care sistemul lucrează pe deasupra capului său, punând în mișcare mecanisme invizibile și silențioase, însă la fel de pline de capcane ca o plimbare printr-un șantier de construcții fără echipament de protecție. Indiferent de soarta care-l așteaptă pe Pavel la sfârșitul romanului, lumea lui a fost deja condamnată.
Fotografie principală via Azopan
