Transilvăneanul Hermann Oberth a fost unul dintre părinții zborului spațial, dar și unul dintre cercetătorii angajați să dezvolte rachete balistice pentru armata lui Adolf Hitler.

A făcut primele experimente din istoria medicinei spațiale și a popularizat știința printr-o colaborare cu regizorul de film Fritz Lang. Spre finalul vieții, Oberth a pledat pentru eugenie, eutanasierea copiilor cu dizabilități, înființarea de colonii pentru dependenți de droguri sau mame necăsătorite sau crearea de rezervații pentru triburile africane, între altele.  

Viața și opera lui Hermann Oberth se suprapun aproape perfect peste secolul trecut, în care curiozitatea și apetitul pentru distrugere au dus omenirea, pe drumuri intersectate, către Lună și către lagărele naziste.

România îl omagiază astăzi pe Oberth prin busturi, plăcuțe cu nume de străzi, expoziții și o casă memorială. Câteva instituții de învățământ îi poartă numele. Cum alegem însă ce bucăți din biografia unei personalități așezăm în vitrină și ce preferăm să ascundem sub preș? În final, ce spune alegerea asta despre noi?

La ultimul etaj al Turnului cu Ceas din Sighișoara, unde sute de mii de turiști urcă să admire cetatea medievală și împrejurimile, se află o mică expoziție dedicată savantului transilvănean Hermann Oberth. Printre fotografii cu Oberth copil și Oberth bătrân, schițe de rachete și idei pentru costume de cosmonaut, case în care a trăit și școli în care a învățat, e una în care savantul stă față în față cu un bărbat îmbrăcat în uniformă nazistă. 
 

Imaginea asta mi-a rămas în minte acum câțiva ani, pe când vizitam, ca tot turistul, Turnul cu Ceas. M-a făcut să vreau să aflu mai multe despre Oberth, despre bărbatul în uniformă și despre povestea care doar se întrezărea pe panoul cu fotografii și schițe.

Cu cel în uniformă nazistă a fost simplu: am aflat că Walter Dornberger a coordonat dezvoltarea rachetelor V-2, o armă cu care germanii au ucis mii de civili din Londra și Anvers în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Alte mii de oameni – prizonieri din lagărul de concentrare Mittelbau Dora – au murit în timp ce erau forțați să construiască aceste arme. În iulie 1944, după ce nemții au început să lanseze rachetele V-2, Hitler și-a cerut scuze de la Dornberger pentru că n-a crezut de la bun început în eficiența programului său.

Cum rămâne cu Hermann Oberth, bărbatul din dreapta fotografiei?

Aici treaba se complică nițel. Ca să vedem ce-i cu el, am făcut un drum la Mediaș, orașul în care cercetătorul s-a născut și în care a revenit, la vârsta de 30 de ani, ca profesor. Spre seară ne-am oprit la Sighișoara, unde Oberth a copilărit alături de cărțile lui Jules Verne, și unde a făcut primele experimente. Apoi ne-am tras sufletul și am băut câte-o bere la Oberth Pub, la poalele cetății. A doua zi ne-am întors la București, ca să descoasem personajul pe îndelete din cărți, din discuții cu istorici și din fața laptopului. 

O variantă de început a poveștii lui Oberth presupune să ne întoarcem cu vreo 500 de ani în urmă, și să zicem pe scurt despre inginerul austriac Conrad Haas, precursorul său într-ale rachetelor. Stabilit la Sibiu în 1551, Haas s-a ocupat de arsenalul orașului ca armurier, dar este și un neobosit inventator: a schițat, între altele, viitoarele rachete în trepte și a studiat combustibilii pe care acestea le-ar putea folosi. În ultimul capitol al unui manuscris descoperit în 1961 la Sibiu, Haas a lăsat următoarele cuvinte: «Sfatul meu este ca lumea să trăiască în pace, să nu mai fie război; muschetele să fie lăsate în tecile lor, ghiulelele bombardelor să nu mai împrăștie moarte și praful de pușcă să nu mai ia foc; astfel își păstrează Prințul banii și Armurierul viața; acesta este sfatul pe care vi-l dă Conrad Haas».”

O altă variantă de început ar fi să amintim o istorioară ce-l are în mijloc pe bunicul matern al lui Hermann Oberth, medicul și poetul Friedrich Krasser. Înconjurat de membri ai familiei și de prieteni într-o duminică din iulie 1869, o zi din aceea în care vorbele se leagă cu ușurință și în care închipuirile și poveștile o iau înaintea realității, Krasser ar fi zis: „Oameni buni, puteți crede ce vreți. Dar să știți că peste o sută de ani oamenii vor debarca pe Lună.”

Sau, cel mai bine, începem cu Jules Verne.

Romanul „De la Pământ la Lună” al lui Jules Verne debutează cu o prezentare a Gun-Club-ului din Baltimore, înființat în timpul Războiului de Secesiune din Statele Unite. Condiția pentru ca cineva să devină membru al organizației este să fi inventat un tun, sau măcar o armă de foc oarecare. O statistică arată că fiecare membru al clubului ar fi fost responsabil, în medie, de uciderea a 2.375 de oameni. „Luând în considerare această cifră, este evident că unica preocupare a acestei savante societăți a fost distrugerea umanității în scop filantropic și perfecționarea armelor de război, considerate instrumente ale civilizației. Era o înmănunchere de îngeri exterminatori, la drept vorbind cei mai buni fii ai acestei lumi”, scrie Jules Verne.  

Dar semnarea păcii dintre Nord și Sud cufundă Gun-Club-ul într-o lipsă de activitate profundă. Destrămarea iminentă a organizației este oprită de o idee anunțată de președintele Impey Barbicane: cum ar fi ca membrii Gun-Club-ului să-și folosească energia pentru a trimite spre Lună un proiectil imens, cu oameni în el? După calculele sale, orice proiectil înzestrat cu o viteză inițială de douăsprezece mii de yarzi pe secundă, și îndreptat către Lună, va ajunge negreșit până acolo. „Am așadar onoarea să vă propun, vitejii mei colegi, să încercăm această mică experiență!”

„De la Pământ la Lună” și „Călătorie în jurul Lunii” sunt cele două cărți de Jules Verne pe care elevul Hermann Oberth le primește de Crăciun și le citește cu aplomb în timpul vacanței de iarnă 1905-1906. Pe cea dintâi ar fi recitit-o până o știa aproape pe de rost.

Hermann locuia la Sighișoara, unde se mutase cu familia în 1896, pe când avea doi ani.

Adolescentul a devenit fascinat de ideea zborului cosmic. Nu s-a lăsat însă purtat în reverii, ci a vrut să verifice, cu creionul în mână sau vâslind pe râul Târnava, detaliile călătoriilor imaginate de scriitorul francez.  Orașul medieval devenea astfel fundalul primelor sale lecturi, experimente și descoperiri.

A descoperit că cea mai mare problemă legată de călătoria interspațială ar fi fost presiunea uriașă pe care trebuie să o gestioneze corpul uman în momentul lansării. Și-a dat seama că proiectilul uriaș cu oameni înăuntru lansat spre Lună poate funcționa doar în paginile romanelor lui Jules Verne. Doar o rachetă, care poate să-și mărească viteza treptat, ar permite zborul cosmic, decreta Oberth. Tot pe-atunci a făcut primele experimente din istoria medicinei spațiale: a vrut să vadă la ce presiune rezistă corpul uman și în acest scop a construit singur o centrifugă.  

A început să studieze Medicina la Munchen, însă după izbucnirea Primului Război Mondial, a ajuns pe front ca medic militar. A fost rănit și, după câteva luni de război, s-a întors la Sighișoara, unde a profesat ca sergent militar. S-a întors  în Germania, de data aceasta pentru a studia fizica. Lucrarea sa de licență a fost însă respinsă pentru că era considerată prea fantezistă. Oberth o luase deja înaintea științei vremurilor.

În 1923‚ pe când preda ca suplinitor la Seminarul de fete din Sighișoara, a publicat „Racheta spre spațiile interplanetare”, o carte subțirică ce va deveni una de referință în istoria astronauticii. 

Oberth nu s-a oprit la teorie, ci a oferit soluții cu privire la designul rachetelor, inclusiv la combustibilii folosiți sau utilizarea rachetelor în trepte. Pentru Willy Ley, istoric al științei și tehnicii spațiale, cartea lui Oberth a constituit „adevăratul început al erei cosmice”.

Lucrarea lui Oberth este foarte îndrăzneață în abordarea multor probleme, spune Michael J. Neufeld, fost președinte al Diviziei de Istorie Spațială de la Muzeul Național al Aerului și Spațiului din cadrul Smithsonian, Washington D.C., și autor al cărții „The Rocket and the Reich: Peenemünde and the Coming of the Ballistic Missile Era”. „[Oberth] Știa despre combinația de hidrogen lichid și oxigen lichid pentru propulsoare. Știa despre organizarea rachetelor. Erau subiecte pe care nimeni nu le explorase cu adevărat înainte. (...) Dar abia este menționat în notele de subsol ale tratatului pe care noi, cei de la Smithsonian, l-am publicat la începutul anului 2020”, spune Neufeld.

O scenă din filmul SF german „Frau im Mond” (1929), regizat de Fritz Lang, imaginează lansarea unei rachete cu echipaj uman către Lună. Secvențele seamănă bine cu cele ce vor deveni realitate abia peste câteva decenii: de la aspectul rachetei, până la redarea accelerației în timpul decolării sau eliminarea în trepte a componentelor. Chiar și numărătoarea inversă până la desprinderea de Pământ, folosită în film pentru dramatism, va deveni un standard în zborul spațial.

Un merit important îl are aici Hermann Oberth, la vremea aceea profesor la Mediaș. După ce dă de cartea lui Oberth, regizorul austriac Fritz Lang — unul dintre cei mai influenți cineaști din toate timpurile, cunoscut în special pentru distopia „Metropolis” (1927)  — îl cooptează în calitate de consultant științific al filmului.

Pentru cercetătorul transilvănean, este o bună ocazie să-și facă ideile cunoscute unui public larg. În plus, pentru a face din premiera de la Berlin din octombrie 1929 una cât mai spectaculoasă, Oberth primește o finanțare pentru a construi o rachetă cu combustibil lichid, una care ar trebui să zboare de-adevăratelea. 

Evenimentul devine însă „un dezastru comic”, după cum îl descrie Michael J. Neufeld.

Camera de ardere a rachetei imaginate de Oberth folosește drept combustibili benzină și oxigen lichid, ceea ce la una dintre primele încercări duce la o explozie. „Oberth a fost trântit la pământ. Cu un timpan spart, o leziune la ochiul drept și un șoc nervos, a scăpat însă ieftin”, scrie biograful Hans Barth. Oberth nu se lasă și caută soluții tehnice, iar în câteva săptămâni inventează primul motor de rachetă cu combustibil lichid.

Printre cei câțiva studenți ai Institutului Politehnic din Berlin care i s-au alăturat, se numără și unul pe nume Wernher von Braun. 

Cartea lui Oberth din 1923 îi stârnise imaginația tânărului, care și-a pus la dispoziție „timpul liber și entuziasmul”. Hermann Oberth a devenit primul profesor de rachete al lui Wernher von Braun, care peste câteva decenii avea să construiască rachete pentru Germania nazistă și, mai târziu, să dezvolte misiunile spațiale americane.

„Nu am vrut să le dau românilor o armă de război”

Ideea utilizării rachetelor ca arme era veche de secole, însă tehnologiile se dovediseră ineficiente. Într-o lume ce stă să dea în clocot, cum este cea de după Primul Război Mondial, descoperirile lui Oberth — și ale altor cercetători inspirați de el — pot crea tehnologii cu o mare putere de distrugere.  

Oberth a scris despre utilizarea rachetelor ca arme în cartea sa din 1929, „Ways to Spaceflight”. Făcea referire acolo la posibilitatea utilizării rachetelor ca mijloc de război chimic și anticipa Războiul Rece.

„Îmi doresc această armă pentru că îmi doresc pace”, scria el.

În 1930, Oberth a obținut la Berlin un certificat care care atesta primul motor de rachetă pe combustibil lichid dezvoltat în Germania. Rămas însă din nou fără finanțare, s-a întors la slujba sa de profesor și la obscuritatea din România.

Doi ani mai târziu, regele Carol al II-lea l-a primit în audiență și i-a permis să efectueze experimente la școala de aviație din Mediaș. În ciuda acestei susțineri, Oberth spunea că nu a vrut să ajute la înarmarea României, care se opusese Austro-Ungariei și Germaniei în Primul Război Mondial. „O rachetă putea fi folosită și pentru război și nu am vrut să le dau românilor o armă de război”, preciza Oberth într-un interviu din 1987.

La Mediaș, Oberth avea la îndemână mijloace relativ modeste, dar putea lucra liniștit, fără presiunea vreunui finanțator nerăbdător. Experimentele lui Oberth prezentau prea puțin interes pentru nespecialiști, dar el le considera vitale pentru avansul tehnologiei rachetelor. 

Strada pe care Oberth a locuit în anii ‘20 și ‘30 îi poartă azi numele. E situată între calea ferată și un mic deal cu niște case, un cimitir și multă verdeață. Aici se află casa lui memorială și un muzeu al aviației române, cu o rachetă măricică în curte, îndreptată către Lună. Momentan, racheta strălucește pașnic în soarele neobișnuit de puternic pentru după-amiaza asta de martie.

În curte ne întâmpină muzeograful Dan Ramf, care tocmai s-a întors de la o înmormântare. În afara activității de la muzeu, Ramf face interviuri cu veterani și orfani de război, văduve, deportați, refugiați, „oameni care au trăit istoria pe propria lor piele”. A publicat până acum trei volume, sub titlul „Bunicii noștri, eroii noștri”, și-l pregătește pe-al patrulea. Când unul dintre bătrânii intervievați moare, rudele îl roagă pe Ramf să țină câte o cuvântare în memoria lor, după parastas. Recunoaște că a luat ceva în greutate în urma praznicelor aferente, însă continuă să-și facă datoria.  

Discursul său de muzeograf se mută în permanență între rachetele lui Oberth și poveștile bătrânilor pe care i-a întâlnit de-a lungul anilor, între un om care a modelat secolul 20 și alții care, în mare parte, au fost victime ale aceluiași secol. Ne ținem după Dan Ramf — un ghid binevoitor și vorbăreț — prin casa veche, înțesată de fotografii, machete de rachete și costume de aviator și căutăm să-l înțelegem pe Oberth.

Muzeograful ne invită să ni-l imaginăm pe Oberth plimbându-se prin casă cu mâinile la spate, pierdut în gânduri. Istorioarele sale conturează imaginea asta a savantului desprins de cele lumești. „Foștii săi elevi îl vedeau cum mergea și vorbea singur. Una dintre fiice îi atrage atenția în privința asta. Și Oberth zice: «Îmi place să ascult pe cineva mai inteligent decât mine»”. Sau: „La un moment dat, soția îi spune: «Mai vezi și tu de Adolf, de copilul ăsta.» Când a venit, copilul era sub pat, olița era pe pat și Oberth dormea.”

Puține dintre obiectele expuse au rămas din perioada în care Oberth a locuit la Mediaș, între 1925 și 1938: un birou cu un sertar pătat de cerneală, un scaun, un creion, o radieră, un glob pământesc, o bombonieră și o fructieră, câteva cărți. În mijlocul unei camere se află un telescop auriu sub care scrie: „Telescop dăruit de Julius Oberth fiului său la 10 ani”, însă muzeograful ne zice că nu-i chiar cel original. Micul Hermann trebuie să fi primit totuși ceva asemănător. 

Mare parte din obiectele originale mai valoroase au dispărut din casă în timpul comunismului. Ramf știe, de exemplu, că o oglindă de Murano a ajuns într-o casă aflată vizavi de stația de pompieri.

Casa mai oferă totuși surprize din când în când. Acum cinci ani, o echipă de muncitori care făcea niște reparații prin pod a găsit mai multe documente, între care și schițele originale ale unei rachete concepute de Oberth și lansate la Mediaș în 1935.  

Evenimentul – a cărui dată exactă rămâne necunoscută – venea după ce versiuni diferite de rachete fuseseră lansate în mai multe locuri din Statele Unite, Germania și URSS. Orășelul transilvănean devenea astfel al șaptelea punct de pe planetă în care fusese lansată o rachetă cu combustibil lichid. 

Oberth avea însă vise mai mari legate de războiul care se întrezărea deja în Europa. În iunie 1934, cu câteva săptămâni înainte de Noaptea Cuțitelor Lungi, se adresase Ambasadei Germaniei la București, cu propunerea de a construi o rachetă balistică pentru armata germană. Propunerea sa a fost însă respinsă. Explicația a ieșit la iveală după un an și jumătate, într-un document scris de doi căpitani germani: Oberth avea „o minte imaginativă și experimentată”, strălucește când vine vorba de teorie, însă îi lipsea simțul practic.

Totodată — subliniau ofițerii germani — Oberth era lipsit de modestie și se arăta tot timpul nemulțumit, ceea ce ar duce la „o serie de conflicte” cu superiorii. „Oberth era dificil și certăreț, îi era greu să accepte meritele altora și să le acorde și altora credit”, spune și istoricul Michael J. Neufeld.

Dincolo de asta, era cetățean român, iar naturalizarea sa era considerată dificilă. Biograful Boris V. Rauschenbach scrie despre cetățenia română a cercetătorului ca despre „un element tragic”, care l-a împiedicat să participe proiectul de dezvoltare a rachetelor de la Peenemünde. Acolo funcționa, începând din 1937, unul dintre centrele de cercetare înființate de naziști.

În același timp, regimul nazist se temea că alte puteri vor deveni interesate să-l recruteze, așa că preferau să tragă de timp decât să-l refuze pe față. Oberth a insistat, întrucât credea cu tărie că utilizarea militară a rachetei era prea importantă pentru a fi ignorată de Germania lui Hitler.

În decembrie 1936, Dr. Hans Hedrich, politician nazist, senator în Parlamentul României, a pledat cauza lui Oberth la Berlin, în fața lui Hermann Göring, comandantul aviației germane și unul dintre cei mai importanți lideri naziști. Ajuns în fața lui Dornberger, șeful programului balistic german, Hedrich i-a înmânat acestuia un document din partea lui Oberth. Era un memorandum prost scris, în care cercetătorul transilvănean spunea că poate construi o rachetă de 1.000 de tone foarte precisă, cu o echipă mică și cu un buget de câteva mii de mărci.

Din dorința de a-l ține pe Oberth aproape de Germania și mai ales departe de tentativele puterilor adverse de a-l recruta, Dornberger i-a transmis lui Oberth că este interesat de contribuțiile sale și vrea să-l întâlnească. Cu susținerea lui Wernher von Braun, ajuns între timp într-o postură influentă în cadrul programului balistic german, Oberth a fost adus în Germania nazistă.

În vara lui 1938, Oberth s-a mutat la Viena, unde a devenit afiliat al Universității Tehnice, însă n-a primit niciun fel de instrucțiuni cu privire la viitorul cercetărilor legate de rachete. Frustrat, i-a scris lui Hitler, căruia i-a promis că, dacă va fi sprijinit, va construi rachete balistice mult mai puternice și mai ieftine decât aviația convențională, cu efecte demoralizatoare asupra inamicului.

Scrisoarea a fost direcționată către centrul de la Peenemünde, însă comandantul centrului a considerat propunerea una „copilărească” și a ignorat-o.

Abia la începutul lui 1940, Dornberger și von Braun au hotărât să-i dea lui Oberth atribuții în cadrul programului de rachete A-4 / V-2.

Savantul s-a mutat la Universitatea Tehnică din Dresda, însă după câteva luni a devenit exasperat de munca inutilă la care este înhămat și i-a cerut directorului institutului să se întoarcă în România. Acesta i-a răspuns însă că are doar două opțiuni: să devină cetățean german sau să ajungă într-un lagăr de concentrare, deoarece știa deja prea multe despre programul balistic german. Savantul a primit cetățenia, iar Dornberger și von Braun l-au chemat în sfârșit la Peenemünde, aparent pentru că epuizaseră soluțiile pentru a-l ține deoparte. Dat fiind caracterul strict secret al programului, a primit și un nume fals: Fritz Hann.

La Peenemünde și-a făcut un obicei din a-i critica pe inginerii de-acolo pentru „erorile” de design, în condițiile în care aceștia lucrau sub o presiune enormă din partea regimului. Șederea sa la centrul de pe țărmul Mării Baltice a devenit inconfortabilă pentru toată lumea, scriu Elder și Rothmund: „Era imposibil să se împace marea importanță a operei sale din anii ‘20 cu irelevanța sa pentru sarcinile care îi erau atribuite”. Deși a ajuns la Peenemünde, așa cum își dorise, rămâne până la final un outsider.  

În 1942 s-a lansat cu succes ă V-2, prima rachetă balistică ghidată cu rază lungă de acțiune din lume. Pe ea era desenat un simbol care amintea de „Frau im Mond”, filmul la care Oberth colaborase la sfârșitul anilor ‘20: o femeie așezată pe o semilună, cu o rachetă în spate.  

În filmul lui Fritz Lang, bătrânul profesor Mannfeldt elaborează teoria potrivit căreia pe Lună s-ar găsi aur. Singurul care crede cu adevărat în el este tânărul său discipol Wolf Helius. Acesta construiește racheta „Friede” („Pace”), care urmează să decoleze spre fața ascunsă a Lunii.

Mă duce cu gândul la relația dintre Hermann Oberth și Wernher von Braun: savantul trăsnit și discipolul cu picioarele pe pământ, teoreticianul și inginerul, cel care are idei și cel care face. În film, profesorul Mannfeldt și tânărul Helius decid să zboare împreună spre Lună.

Oberth și von Braun n-au zburat împreună, nici n-au lucrat măcar cot la cot la marele proiect al rachetei V-2. Trebuie să fi fost greu de acceptat pentru Oberth rolul de înaintaș pus într-un scaun călduț, căruia i se dă ceva minuscul de făcut cât alții îi pun în practică teoriile. Oberth a părăsit Peenemünde în decembrie 1943, fără vreo contribuție notabilă la programul de rachete, și a început să lucreze cu o fabrică de explozibili din Reinsdorf la o rachetă antiaeriană cu combustibil solid.  

După ce războiul s-a sfârșit, Oberth a fost capturat de trupele americane, pornite într-o „vânătoare” de specialiști germani din domeniul tehnologiei rachetelor. L-au găsit la o fermă din sudul Bavariei, unde-și ascundea cele mai importante materiale într-un șopron. L-au dus, pentru început, într-un lagăr pentru prizonieri de război din Paris. Eliberat la scurt timp, s-a mutat la Feucht, unde îl așteptau soția, fiica sa Edna și fiul său Adolf. Familia sa cumpărase acolo un castel, cu banii transferați după vânzarea întregii averi din România.

Biograful Hans Barth descrie într-o notă patetică cum a arătat perioada de după război pentru Oberth: „A început o luptă necruțătoare pentru pâinea zilnică, iar nesiguranța viitorului și condițiile descurajante făceau viața și mai grea. Casa, castelul Pfinzing cu trei etaje, era plină de refugiați și chiriași impuși de împrejurări. Pentru a se putea menține împreună cu membrii familiei sale pe linia de plutire, cercetătorul a luat în mână sapa și hârlețul.”

S-ar fi întors cu toții în România, dar auzeau vești îngrijorătoare despre exproprieri și deportări ale etnicilor germani. Familia Oberth a rămas în Germania, unde cercetătorul și-a căutat, fără succes, un post în învățământ.

Între timp, von Braun era „recuperat” de către americani, împreună cu alți oameni de știință germani, în cadrul operațiunii „Paperclip”. A început să lucreze pentru programul spațial al Statelor Unite și a intrat astfel în competiția strânsă cu sovieticii pentru cucerirea spațiului cosmic. În 1955, von Braun și-a invitat mentorul din tinerețe la centrul spațial din Huntsville, Alabama, unde acesta a petrecut trei ani mai degrabă ca pensionar.

După ce a revenit în Germania, Oberth a lăsat deoparte activitatea științifică și s-a dedicat unor probleme filosofice. A devenit interesat și de parapsihologie, ca punte între conștiință și lumea materială. A publicat o carte cu titlul „Materia și viața” (1959), apoi „Catehismul uranizilor” (1966). S-a implicat deopotrivă și în politică: la jumătatea anilor ‘60 devenea membru al nou-înființatului Partid Național Democrat (NPD) din Germania, o organizație neo-nazistă, din care avea să plece după doi ani.

În cartea sa, „Noii naziști ai Germaniei”, Wellington Long scria că la o întâlnire de partid a fost distribuit un discurs al lui Oberth în care acesta se arăta de părere că „triburile africane ar trebui plasate în rezervații care să funcționeze similar cu cele pentru animale sau cu grădinile zoologice, cu populații atent controlate, astfel încât [aceste populații] să nu dispară sau, dimpotrivă, să se înmulțească necontrolat”, potrivit lui Long. În rezervațiile respective, biologii ar fi putut studia indivizii în voie, ar mai fi propus Oberth. 

CITEȘTE ȘI:

Cât vom mai merge pe străzi cu nume de fasciști?

În interviul din 1987 menționat mai sus, Oberth și-a explicat, printre rânduri, poziționarea politică: „Eram un german care trăia în afara țării, dintre aceia cărora le-ar fi fost sigur mai bine dacă Germania câștiga războiul.” Întrebat explicit de Harwit care este poziția sa față de național-socialiști (naziști), Oberth răspunde astfel: „Nu pot exprima o opinie clară, deoarece pentru mine Germania și național-socialismul erau identice”.

Deși nu s-a alăturat niciodată Partidului Nazist, scrie Michael J. Neufeld, Oberth a fost membru al unei «organizații național-socialiste de auto-ajutorare» din Transilvania. „Ca mulți etnici germani din Europa de Est, se pare că era entuziasmat de noua Germanie a lui Hitler”, adaugă istoricul.

În 1987, Hermann Oberth a publicat „Primer for those who would govern… in a World Parliament”, în care descria lucrurile pe care le consideră esențiale pentru un om care să reprezinte omenirea într-un viitor parlament global.

Scria acolo, între altele, despre:

Binefacerile eugeniei: „Ori de câte ori adversarii eugeniei subliniază greșelile programelor anterioare, acest lucru dovedește doar că aceste programe nu au fost elaborate corect, nu că eugenia în sine încalcă voința lui Dumnezeu”, consideră Oberth. „În stabilirea unor astfel de programe, ar trebui să acordăm o atenție deosebită următoarelor abilități, talente și virtuți: longevitatea, capacitatea de învățare și vigilența mentală până la bătrânețe.”

Înființarea de colonii pentru „paria ai societății”. „Având în vedere numărul mare de candidați [cu trecut criminal] aici, pe Pământ, ar fi recomandabil să se înființeze mai multe astfel de colonii, clasificând criminalii în funcție de natura și gravitatea crimelor lor. Ar trebui să creăm, de asemenea, colonii similare pentru ceilalți paria ai societății noastre. În multe regiuni ale Europei, de exemplu, mamele necăsătorite și copiii lor, precum și dependenții de droguri și alcoolicii, sunt adesea supuși la tot felul de umilințe. În astfel de colonii, aceștia ar putea evolua liber, și noi măsuri sociale ar putea fi, de asemenea, testate acolo.”

Eutanasierea copiilor cu dizabilități: „Medicii ar trebui să fie obligați să informeze tatăl și bunicii la nașterea unui copil cu dizabilități, pentru a-i împuternici să lase această mică creatură neviabilă să moară, pe baza unei decizii familiale.”

Defectele romilor: „Vinurile transilvănene și maghiare, de exemplu, erau cândva faimoase. Maghiarii aveau un instinct pentru îngrijirea podgoriilor, dar românii le-au confiscat și le-au dat țiganilor. Câțiva ani mai târziu, aceste podgorii erau, desigur, fără valoare! La fel s-a întâmplat și cu alte terenuri
care fuseseră transferate țiganilor.”

Legătura dintre marxism și evrei: „Sprijinul evreilor influenți, fie din motive umanitare, fie din considerații politice, a fost deosebit de avantajos pentru ei [marxiști], dar la fel a fost și sprijinul evreilor săraci care se temeau să fie înrobiți și care discutau aceste lucruri cu alți muncitori.”

Calitățile lui Hitler: „Hitler (...) voia o persoană ale cărei principale trăsături de caracter erau curajul, altruismul și fidelitatea față de propriile convingeri. El a promovat familia germană și a acordat Crucea pentru Serviciul Mamei femeilor germane valoroase din punct de vedere rasial, care născuseră patru sau mai mulți copii. El a încercat să prevină o generație cu boli congenitale prin iluminarea oamenilor, studierea strămoșilor și examinarea și consilierea medicală a cuplurilor care doreau să se căsătorească. (...) Când Hitler a fost învins, anti-nazismul a preluat controlul și a interzis toate învățăturile lui Hitler, chiar și ideea de simț de responsabilitate al unui individ în ceea ce privește sănătatea genetică și urmașii.” De asemenea, subliniază Oberth într-un alt pasaj, „încercarea lui Hitler de a introduce onestitatea și integritatea în politică a câștigat, fără îndoială, sprijinul poporului.” Cea mai mare laudă pe care i-o poate aduce cineva lui Hitler? „A făcut posibil ceea ce era evident!”

Cea mai mare greșeală a lui Hitler? „Nerăbdarea sa nemărginită”, scrie Oberth. Liderul Germaniei naziste ar fi trebuit să aștepte până când suficienți oameni din alte țări ajung să susțină o anumită măsură. „Dacă s-ar fi făcut acest lucru, opinia publică din alte țări nu s-ar fi confruntat cu ceva de neînțeles și, prin urmare, înfricoșător.”

Cartea nu a fost tradusă în limba română, însă coperta ediției în limba germană este expusă în casa memorială din Mediaș. Când i-am semnalat muzeografului aspectele problematice ale lucrării, s-a arătat surprins, ne-a spus că nu avea cunoștință de lucrurile astea pentru că nu există o ediție în limba română și a schimbat repede subiectul. „Vă propun să mergem și în cealaltă încăpere”, și ne-a condus cu ospitalitate mai departe. 

Până la finalul vieții sale, în decembrie 1989, Oberth avea să primească numeroase onoruri, inclusiv în România ceaușistă. A fost recuperat astfel nu doar de către americani, ci și de către regimul comunist românesc. 

Azi, dăm de Oberth în multe colțuri ale Universului. De exemplu, un crater aflat pe fața ascunsă a Lunii a fost numit Hermann Oberth. Asteroidul 9253 Oberth orbitează pe centura dintre Marte și Jupiter. O clasă de nave din universul Star Trek, folosită mai ales în scop științific, a fost botezată Oberth.

Înființat în 1971, Muzeul Spațial Hermann Oberth din Feucht (Germania) este cea mai veche instituție de acest fel din Europa. Potrivit site-ului instituției, muzeul arată dezvoltarea călătoriilor spațiale, de la ficțiunile lui Jules Verne la teoriile lui Hermann Oberth, până la dezvoltarea primelor rachete cu combustibil lichid în anii 1920. Însă muzeul pune în discuție și controversele din jurul lui Oberth. Prima problemă pusă pe tapet în secțiunea de întrebări frecvente este: „A fost Oberth nazist?”. Răspunsul muzeului sună așa: „Oberth nu a fost niciodată membru al Partidului Nazist sau al vreuneia dintre suborganizațiile sale. După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost capturat de Aliați, dar a fost eliberat din captivitate în august 1945. În timpul procesului de denazificare, a fost clasificat drept «neafectat»”. 

Alte întrebări de acolo sunt legate de activitatea sa politică din România sau de sprijinul său pentru extrema dreaptă germană, în anii ‘60. Deși răspunsurile conțin circumstanțe atenuante pentru Oberth sau par să minimizeze controversele din jurul său, instituția recunoaște că informațiile nu sunt definitive și că încearcă să afle cât mai multe despre viața acestuia: „Muzeul Spațial Hermann Oberth consideră că este una dintre sarcinile sale să investigheze, să examineze critic și să prezinte stadiul actual al cercetărilor, pe lângă explorarea istoriei zborurilor spațiale.”

În România, autoritățile locale și centrale l-au transformat de-a lungul ultimelor decenii într-o icoană locală a științei, fără să aducă la lumină vreo controversă din jurul său.

Muzeul din Mediaș a fost înființat în 1994, la 100 de ani de la nașterea cercetătorului. Funcționează ca secție externă a Muzeului Aviației Române din București, ce aparține de Statul Major al Forțelor Aeriene.

Muzeul nu explică în mod coerent relația lui Oberth cu regimul nazist, și preferă să vorbească doar despre realizările sale tehnice. Sunt multe fotografii cu Oberth vorbind la câte o tribună, timbre și coperți, din care înțelegem doar că avem de-a face cu un personaj important care a construit rachete.

În 1991, Oberth a fost ales membru post-mortem al Academiei Române. Oberth are busturi în Sibiu, Sighișoara și Mediaș. Numele lui Oberth este scris pe plăcuțe cu nume de străzi sau piețe din București, Sibiu, Cluj-Napoca, Mediaș sau Sighișoara. 

În Sighișoara, Piața Hermann Oberth se află la poalele Cetății. Locul a primit numele cercetătorului în 1990, după ce trecuse prin mai botezuri succesive ce ilustrau fidel transformările politice ale vremii: până în primele decenii ale secolului 20, în perioada Imperiului Austro-Ungar, fusese Piaţa Mare (Marktplatz), locul în care se desfășurau târgurile din fiecare miercuri şi cele anuale. În 1924, după ce Transilvania a intrat în componența României, a devenit Piaţa Unirii, iar în 1948 — Piaţa Lenin. Ca un amănunt, strada Octavian Goga — poet și politician antisemit — se află în continuarea actualei Piețe Hermann Oberth. 
 

O stradă din București, aflată în zona Pieței Domenii, a primit numele Hermann Oberth imediat după 1990, în perioada în care și actualul Colegiu German Goethe a început să poarte numele acestuia. Instituția de învățământ a trecut la numele de azi în 2002.    

În numeroase articole în limba română despre viața lui Oberth, rolul său în timpul celui de-al Doilea Război Mondial este expediat în câte-o frază sau două, care lasă povestea în coadă de pește: „În 1938 se mută cu familia în Peenemünde și se angajează la un colegiu tehnic, sub un nume fals, Fritz Hann.” (StirileProTV.ro). Sau: „În timpul șederii sale la Peenemünde, a avut relații conflictuale cu Gestapo-ul, motiv pentru care a vrut să se întoarcă în România.” (SibiuCity.ro). Sau: „Hermann Oberth a vrut să se întoarcă în România în mai 1941, dar, pentru a preveni acest fapt, autoritățile germane l-au naturalizat și l-au încadrat în armată la Peenemünde.” (Wikipedia.org) S-ar putea înțelege din asemenea formulări că Oberth era asuprit de regimul nazist, când de fapt el era nemulțumit că nu primea un rol mai important. Se mai poate crede că și-a luat un nume fals pentru a se feri de naziști, când de fapt regimul lui Hitler i-a dat un nume fals pentru a-l proteja. 

„Meritele științifice nu pot duce la trecerea cu vederea a ideilor politice sau a colaborării cu regimul nazist. (...) O casă memorială ar trebui categoric să menționeze și asta, nu doar activitatea științifică. Cât despre busturi sau nume de străzi, cum ar putea fi justificate? Cu o explicație: «om de știință, nazist»? Nu prea da bine la colțul străzii.” — Raul Cârstocea, istoric

L-am întrebat pe Raul Cârstocea, istoric al fascismului și al Holocaustului,  lector universitar la Universitatea Maynooth din Irlanda, cum ar trebui să procedăm cu memoria unui personaj ca Hermann Oberth. „E interesant că mă întrebați de Hermann Oberth”, mi-a răspuns el. În 2012, la prima sa experiență postdoctorală, la Wiesenthal Institute for Holocaust Studies vwi.ac.at, a fost întâmpinat cu aceeași întrebare. Institutul primise o scrisoare din partea autorităților române cu privire la o idee de a numi aeroportul de acolo «Hermann Oberth» și erau întrebați dacă li se pare acceptabil. „Le-am spus că nu mi se pare acceptabil, ceea ce credeau și ei oricum, după o minimă cercetare a personajului — de exemplu, ei nu știau de activitatea de după război (...) și care este atât de importantă pentru o mai bună înțelegere a personajului”. Aeroportul din Sibiu n-a căpătat numele lui Oberth. În schimb, Aeroclubul Teritorial Sibiu (instituție publică) se numește azi „Hermann Oberth".

Răspunsul lui Cârstocea este același de atunci: „Meritele științifice nu pot duce la trecerea cu vederea a ideilor politice sau a colaborării cu regimul nazist. (...) O casă memorială ar trebui categoric să menționeze și asta, nu doar activitatea științifică. Cât despre busturi sau nume de străzi, cum ar putea fi justificate? Cu o explicație: «om de știință, nazist»? Nu prea dă bine la colțul străzii.”

Cazul lui Hermann Oberth reprezintă un exemplu perfect de dedublare memorială: celebrarea publică a savantului pentru realizările sale științifice, concomitent cu ascunderea în uitare a activității sale politice, explică sociologul Mihai S. Rusu, autor al cărții „Locuri ale memoriei. Politicile simbolice ale spațiului public într-un oraș memorial”.

Am putea face o analogie între fizicianul filonazist Hermann Oberth și poetul hitlerist Octavian Goga, spune Rusu. „În privința poetului transilvănean, memoria publică a poetului se încearcă a fi decuplată de activitatea antisemită a omului de stat ajuns în funcția de prim-ministru prin ceea ce am numit a fi «teoria celor doi Goga»: Goga «poetul pătimirii noastre» este «adevăratul Goga» — insistă acest argument —, în timp ce Goga politicianul antisemit ar fi o regretabilă rătăcire. În mod evident, argumentul acesta nu rezistă în cazul lui Goga, din simplul motiv că între opera poetică a scriitorului naționalist și cariera politică a omului de stat filonazist există o organicitate constitutivă. Argumentul nu rezistă nici în cazul «teoriei celor doi Oberth»: fizicianul Oberth și-a pus munca științifică în slujba regimului nazist, iar după prăbușirea celui de-al Treilea Reich a devenit membru al unui partid neonazist și apologet al politicilor lui Hitler.”

L-am întrebat pe Rusu ce ar trebui făcut cu astfel de personalități celebrate în spațiul public prin monumente, nume de străzi și instituții. În viziunea sa, se deschid trei posibilități.

O primă opțiune ar fi păstrarea ca atare a acestor denumiri, „caz în care autoritățile publice își asumă inclusiv activitățile politice și ideologiile promovate de către acestea, ceea ce s-ar putea să intre sub incidența legislației care interzice promovarea ideilor naziste și de extremă dreapta”.

A doua opțiune ar fi înlăturarea monumentelor din spațiul public și, eventual, plasarea acestora în colecțiile unor muzee, în paralel cu schimbarea numelor de străzi. Însă, o dată cu evacuarea acestor personalități din memoria publică, ar fi ascunse și episoadele complicate din istoria recentă. „Un spațiu public fără statuile lui Goga și Oberth ar însemna tăgăduirea unei realități violente a extremismului de dreapta din România și ar prezenta o istorie curatoriată, din care lipsesc cu prisosință elementele negative precum și asumarea critică a trecutului”, spune sociologul.

În fine, cea de-a treia opțiune — cea pentru care Rusu pledează — ar consta în păstrarea acestor statui în locurile în care sunt amplasate, însă numai după o recontextualizare semantică prin care să le fie schimbată semnificația. Lucrul acesta s-ar putea face în mai multe feluri, explică Rusu.  O soluție este amplasarea unor „contra-monumente”, care să confrunte în mod direct monumentul inițial și semnificația sa. De exemplu, o lucrare care să evidențieze activitatea politică a lui Oberth ar putea intra în discuție cu un bust care celebrează geniul științific al acestuia.

Într-o variantă mai agresivă, monumentul inițial ar putea trece prin intervenții artistice care să-i submineze radical semnificația. „În acest sens, mă gândesc chiar la forme de «vandalizare creativă» prin mijloace artistice, care pot varia de la inscripții subversive până la alterarea fizică a monumentului”, propune Rusu. Asemenea intervenții ar putea „activa” artefactul, l-ar putea transforma dintr-un obiect cu rol de decor într-unul al memoriei. Iar spațiul respectiv devine unul al dialogului critic despre aspecte ce țin de istorie și identitate națională. În 2018, administrația Barcelonei a eliminat un monument dedicat unui negustor de sclavi, ce ocupase timp de peste un secol centrul unei piețe din oraș, și a lăsat din el doar soclul. Piața a primit numele Idrissa Diallo, în memoria unei tinere din Guineea care a murit în detenție în 2011, după ce încercase să treacă granița dintre Maroc și orașul spaniol autonom Melilla.

Camera „Război și pace”

În seara zilei de 7 martie 2026, la vreo jumătate de oră după apus, în timp ce conduceam dinspre Mediaș spre Sighișoara, planetele Venus și Saturn străluceau împreună pe bucata de cer din spatele nostru. Venus avea o lumină puternică și albă, iar Saturn — una mai slabă, gălbuie și fragilă, la un deget în stânga celeilalte planete și un pic mai sus. Apropierea asta se numește conjuncție, se întâmplă cam o dată la un an, un an și jumătate, și poate fi văzută cu ochiul liber, dacă cerul e curat. Un spectacol cosmic, cum se zice la știri.

În aceeași noapte, în timp ce dormeam într-o cameră de hotel din centrul Sighișoarei, Israelul folosea rachete balistice pentru a distruge depozitele de petrol din preajma Teheranului, iar locuitorii de-acolo aveau să se trezească a doua zi într-o prelungire ciudată a nopții, un întuneric compus din nori toxici, cu miros de țiței, la începutul unui nou război.

Iată două lucruri fără nicio legătură, o alăturare între un eveniment cosmic și o știre externă.

M-am gândit totuși la cerul luminat de planete și la cerul întunecat de țiței ars, apoi la una dintre camerele casei lui Hermann Oberth, pe care muzeograful Dan Ramf ne-o prezentase drept camera „Război și pace”. Într-un colț se afla o machetă a rachetei V-2, cu care germanii bombardaseră civili din orașele inamice, iar mai încolo detalii despre misiunea Apollo 11, care a dus primii oameni spre Lună. În iulie 1969, Oberth fusese invitat de onoare la lansare, alături de soția sa. von Braun avea să-l omagieze drept „steaua călăuzitoare” a eforturilor sale.  

Potrivit istoriografiei tradiționale, conturată de von Braun și adepții săi, cei care au lucrat la programul balistic german erau entuziaști apolitici interesați doar de zborul spațial. Aceștia ar fi făcut un simplu „ocol” prin programul militar german pentru a-și croi mai departe drum către stele. Oberth însă era departe de a fi apolitic: era un ultra-naționalist german care și-a oferit serviciile lui Hitler în timp ce acesta din urmă pregătea al doilea război mondial. Era, în același timp, un pionier al științei.

Mintea umană vrea însă ca totul să fie simplu. În funcție de nevoile ideologice, discursul politic inventează eroi, oameni geniali și oameni curajoși, prototipuri ale lumii pe care vor să o construiască pentru noi. Istoria se supune și păstrează versiunea convenabilă a biografiei, în timp ce acoperă sau simplifică părțile întunecate. Obișnuiți să privim trecutul astfel, tresărim stingheriți de orice ar putea fi negru sau măcar gri în biografia unui om ca Hermann Oberth.

Desigur, busturile și străzile cu numele lui Oberth vin din intenția de a omagia un savant și realizările sale. Însă atâta vreme cât extragem cu grijă din biografia lui doar activitatea științifică — și nici pe aceea n-o tratăm prea serios —, fără să punem măcar în discuție celelalte bucăți din viața sa, busturile, plăcuțele cu nume de străzi și craterele de pe fața nevăzută a Lunii ascund o minciună. E ca și cum am spune că oamenii au inventat rachetele doar pentru a duce viață pe Lună, nu și pentru a aduce moartea, frica și întunericul pe Pământ.

 

SURSE:

Pentru a reconstrui biografia lui Hermann Oberth și în special pentru a înțelege rolul său în istoria științei, dar și viziunile sale politice, am folosit următoarele surse:

• Hans Barth, „Hermann Oberth. Titanul navigației spațiale”, Editura Kriterion, 1979
• Michael J. Neufeld, „The Excluded: Hermann Oberth and Rudolf Nebel in the Third Reich”, articol prezentat în cadrul celui de-al 29-lea Simpozion de Istorie al Academiei Internaționale de Astronautică, Oslo, Norvegia, 1995
• Michael J. Neufeld, „Weimar Culture and Futuristic Technology: The Rocketry and Spaceflight Fad in Germany, 1923-1933”, articol publicat în revista „Tehnology and Culture” (octombrie 1990)
• Boris Rauschenbach, „Hermann Oberth: The Father of Space Flight” (1894–1989), West-Art, 1994
• Frank Winter și Martin Harwit — interviu cu Hermann Oberth pentru Departamentul de Istorie Spațială al National Air and Space Museum (NASM) din Washington D.C., 14 și 15 noiembrie 1987
• Dennis Piszkiewicz, „Wernher von Braun: The Man Who Sold the Moon”, Praeger, 1998
• Hermann Oberth, „Ways to Spaceflight”, traducere din 1970 în limba engleză a cărții „Wege zur Raumschiffahrt", R. Oldenbourg Verlag, 1929
• Hermann Oberth, „Primer for those who would govern… in a World Parliament”, West-Art, 1987