Timp de 120 de ani, Câmpina a crescut în jurul unui colos industrial prin venele căruia curgea petrol. Acum, când conductele s-au golit, iar orașul s-a moleșit, niște oameni vor să vadă ce și cum poate fi salvat. 

Nu trebuie să ieși din centrul de oraș cuminte al Câmpinei, umbrit de stejari, decorat cu panseluțe, desfătat de cofetării, ca să dai de gardul lung și înalt al rafinăriei. Dincolo de el se văd coșuri de fum și muchii de clădiri, siluete dure, fiecare cu rostul ei neștiut și cândva important. Pe unul dintre rezervoare scrie „Steaua Română”, cu litere galbene scorojite. 

Rafinăria a fost mereu inima Câmpinei. Matei Sumbasacu, inginer și fondator al Asociației Re:Rise, a copilărit în Câmpina și a trăit, ca toată lumea, sub semnul rafinăriei. Când se schimbau turele de muncitori, sirena rafinăriei se auzea în jumătate de oraș: la 3 după-amiaza, la 11 noaptea, la 7 dimineața. Pentru cei care lucrau înăuntru, o treime din zi petrecută acolo însemna că lăsau acolo o parte din viața lor, spune fostul lider sindical Gheorghe Sandu. Între 1897 și 2020, generații de câmpineni au făcut parte din industria asta care a dominat lumea. 

Șuvoaiele de petrol au adus orașului bani și deschidere culturală, dar și războaie. În 1943 și 1944, „Steaua Română” și alte rafinării prahovene au fost bombardate de către englezi și americani, pentru a seca de puteri mașinăria de război germană. Iar când rafinăria din Câmpina — prea mare și prea veche — nu și-a mai găsit locul în economia capitalistă, nimeni n-a știut ce să facă cu mastodontul din fier și beton ce nu mai dădea ora exactă. 

Ziua de astăzi ar putea fi un restart. După mai bine de-un an de muncă, grupul de inițiativă „Rafinăria la prezent” a convins noii proprietari să-i deschidă porțile pentru un weekend. E prima dată în istoria locului când se întâmplă asta. 

La intrare e un cort sub care o fanfară cântă o melodie duioasă, într-o căldură încremenită ce anunță ploaie. Aștept să se formeze un grup de vreo 10-15 persoane, după care un ghid ne va plimba prin decorul ăsta diesel punk: clădiri de cărămidă roșie pe care urcă acum verdeața, conducte ce unesc rezervoare, turnuri argintii și hale, tehnologii din diferite epoci ale petrolului. 

La fiecare pas sunt panouri cu explicații. Aflăm, printre altele, că stația de încărcare-descărcare „este locul unde țițeiul brut era descărcat din vagoane în vederea prelucrării, precum și locul în care produsele finite erau încărcate”. Puteau fi descărcate 1.000 de tone pe zi, iar rafinăria a ajuns să aibă un parc de 1.085 de vagoane în perioada interbelică. 

Sunt mulți termeni tehnici și nu înțelegem tot, dar e destul să vedem. Ne oprim și pozăm această lume necunoscută, care pare din viitor, deși aparține trecutului; un loc care nu pare să aibă nevoie de oameni, deși era croit fix pentru a ține omenirea în mișcare. În jurul meu sunt părinți cu copii și oameni în vârstă, bucureșteni și câmpineni, și părem cu toții la fel de fascinați. 

Sunt oameni care au trăit o viață vizavi de gardul rafinăriei și n-au văzut niciodată ce-i dincolo. Spre final, când ajungem în dreptul unei construcții cubice vopsite în verde deschis, ghidul ne spune că acela e răcitorul. Între noi, un câmpinean — care trebuie să fi trecut de nenumărate ori printr-o intersecție cunoscută drept „la răcitor”, după care a fost botezată și stația de autobuz din apropiere — are o revelație: „N-am știut niciodată ce-i răcitorul”. 

Primim la urmă câte un pliant pe a cărui ultimă foaie putem bifa ce ne dorim să se întâmple cu rafinăria: să fie acolo parcuri și spații de recreere? muzee, spații de expoziții, galerii de artă? spații pentru evenimente sportive? spații comerciale? locuințe? birouri? școli? Paginile astea vor fi centralizate la finalul celor două zile de porți deschise. 

Am ajuns în Câmpina cu un tren ce-a plecat din Gara de Nord, plin de turiști ce mergeau să vadă Brașovul și Branul. Oraș atipic pentru Valea Prahovei, Câmpina nu e tăiată în două de DN1 și e ferită astfel de nebunia traficului de weekend. 

Trenul face 50 de minute, cam cât îți ia să traversezi Bucureștiul la ore mai aglomerate. Gara e la câțiva kilometri de centru și sunt destule taxiuri care să te ducă acolo, dar e o plimbare plăcută pentru o sâmbătă de mai. Drumul traversează un părculeț, iar în iarbă e așezată, cine știe de ce, o bucată de conductă. Mai încolo, în dreptul stadionului, sunt înșirate busturi cioplite în lemn, ce reprezintă domnitori și regi cu ochi strâmbi și apropiați. Pe Burebista îl recunoști totuși după cușmă, iar pe Ștefan cel Mare — după mustață. 

Dincolo de podul peste Prahova e șoseaua ce urcă spre oraș, pe lângă curți din care se aude o muzică populară și se ridică fum de grătar. Pe partea cealaltă e un mic lac, iar pe mal sunt aparate de fitness: un bătrân exersează, altul se uită. Acuși se face prânzul și nicăieri sfârșitul de săptămână nu e mai liniștit. 

La un moment dat fac dreapta și sunt într-un centru universal de oraș de talie mijlocie: blocuri cu patru etaje și acoperiș, magazine cu manechine scoase afară, biserici și scheletul strâmb al unui bloc-turn ce zace de decenii așa și nu poate fi nici terminat, nici demolat. A devenit în schimb un simbol al orașului în tranziție. 

Sabina Sârbu se ocupă de contul de Instagram „Îmi place Câmpina”, prin care încearcă să-i facă pe cei care au plecat și cei care au rămas să cunoască și să recunoască bucăți din oraș și să se bucure de ele. Sunt fotografii din oraș și ilustrații cu simboluri și repere ale Câmpinei, cum ar fi ceasul din centru, Dealul Muscel, Monumentul eroilor câmpineni, sonda; recomandări de locuri cu mâncare, cum ar fi „pizza de la Oscar”, „gogoșile de la Romal”, „covrigii de la Matei”; cool facts, cum ar fi că între primele documente despre Câmpina, numele era scris „Kympena”. 

„Câmpina a căzut în ultimii ani foarte mult în mood-ul ăsta de plictiseală: «Cine mai stă aici?», «Cine mai vrea să mai vină aici?». Am urmărit mereu să adăugăm factorul ăla de feel good între oameni. Pentru că în momentul în care văd niște lucruri care arată bine, în momentul în care văd niște chestii care se mișcă, oameni care își împărtășesc simboluri, ajung să se bucure că sunt acolo”. 

După ce a plecat să studieze event management în Coventry, Anglia, Sabina era sigură că va rămâne acolo. Însă cu timpul i s-a făcut dor de orașul ei și de fiecare dată când ajungea acasă făcea multe fotografii. Inițial a vrut să le arhiveze într-un cont online, dar până la urmă s-a gândit că ar funcționa un cont de Instagram. Atunci mi-a venit ideea numelui «Îmi place Câmpina». Nu îmi plac chestiile bombastice: «I love it», «it's the best». Nu. Îmi place Câmpina, cred în ea, ăsta voiam să fie mood-ul.” 

La început, contul a fost o distracție, mai degrabă de uz personal. Apoi, când a venit pandemia și a petrecut mai mult timp acasă, a descoperit în biblioteca părinților multe cărți despre oraș, în care găsea informații despre locuri prin care trecuse de mii de ore în copilărie și adolescență. „Unele m-au amuzat, altele m-au intrigat, și mă gândeam «Doamne, de ce nu face cineva cu ceva cu chestiile astea?»”. S-a gândit că ar fi interesante și pentru alții, așa că le-a pus tot pe Instagram. Iar de-acolo totul a fost organic: sunt acum 1.700 de oameni care urmăresc contul, mulți dintre ei tineri cu vârste între 18 și 30 și ceva de ani, unii dintre ei plecați din oraș. Ea vrea să se întoarcă la un moment dat. „Pentru mine Câmpina e liniște. În momentul în care toate lucrurile se liniștesc în jurul meu și e locul meu de reîncărcat bateriile”. 

Prima atestare documentară a Câmpinei e din 1503, când apare în documentele negustorilor brașoveni ce treceau prin Valea Prahovei. 90 de ani mai târziu, localitatea e menționată ca punct vamal între Țara Românească și Transilvania, aflat la jumătatea distanței dintre București și Brașov. După o lungă lâncezeală istorică, importanța Câmpinei crește în secolul al XIX-lea, odată cu începutul exploatării țițeiului și inaugurarea căii ferate dintre Ploiești și Predeal. Rafinăria deschisă în 1897 — una dintre cele mai mari și mai moderne din Europa la acea vreme — aduce în oraș oameni cu bani, inclusiv petroliști nemți, olandezi, americani, italieni sau englezi, iar aerul locului se schimbă, devine cosmopolit. Apar case desenate de arhitecți celebri, un cazinou, o biserică romano-catolică, o sinagogă, o capelă în stil beaux-arts sau un liceu mixt ce va deveni prestigios. „Câmpina, orașul modern, s-a dezvoltat în jurul rafinăriei”, povestește Gheorghe Sandu. „Mai mult decât atât, a înghițit rafinăria: era la marginea orașului și a devenit o unitate economică în mijlocul orașului.” Pe lângă unitatea de rafinare, Steaua Română avea schelă petrolieră de extracție, o secție chimică și unități de reparații. În oraș creștea o întreagă industrie pe orizontală, cu miros de petrol și fără. 
 

La un moment dat, orașul avea 38.000 de locuitori și 41.000 de locuri de muncă, spune Sandu. Așa că de prosperitatea rafinăriei nu beneficia doar Câmpina, ci și comunele din preajmă: în localitățile măricele din jur, mai toată lumea făcea naveta pentru a lucra aici.  

Gheorghe Sandu s-a angajat la rafinărie în 1973, după ce a făcut școala profesională în Câmpina. Fusese repartizat inițial în altă parte, dar juca fotbal în echipa rafinăriei, care i-a preluat contractul. Când s-a angajat el, rafinăria avea aproape 1.000 de angajați. Numărul lor avea să crească până prin 1982-1983, până la vreo 1.200 de oameni. 

La început, Sandu a lucrat la atelierul de aparatură de măsură și control, apoi în zona de metrologie și automatizări. Erau tehnologii învechite, pentru că statul român nu investise destul în modernizare. Norocul a fost că instalațiile din rafinărie fuseseră concepute, proiectate și construite cu tehnologii germane sau americane foarte bune. „Erau instalații vechi, dar care au funcționat până bine după anul 1990”, explică el.  

Rafinăria a rezistat multă vreme și pentru că avea un rol strategic: fusese concepută astfel încât să furnizeze carburant pentru industria militară în sistem insularizat; asta înseamnă că, atâta vreme cât avea materie primă în rezervoare, putea funcționa bine-mersi, pentru că își producea singură energia electrică de care avea nevoie, cu ajutorul a trei generatoare. În timpul războiului, unul dintre aceste generatoare a fost mutat într-un loc secret, pentru a putea fi adus și pus în funcțiune în cazul în care rafinăria era atacată. Acest rol strategic a scăzut în importanță, pe măsură ce pericolul unui război a părut tot mai departe. 

A contat și faptul că lucrau acolo oameni bine pregătiți, pentru că în atâtea decenii s-a legat o tradiție, iar meseria se transmitea atât pe căi formale — exista inclusiv un liceu specializat pentru formarea viitorilor angajați —, cât și din generație în generație, la locul de muncă. „Eu simt că am primit o anumită educație de la colegii mei mai în vârstă de-acolo”, spune Sandu. 

În primii ani de după Revoluție, a fost tot mai greu pentru „Steaua Română” să țină pasul cu piața. Folosea în continuare pompe cu abur, o tehnologie depășită încă din anii ‘50, consumul de energie era foarte mare, iar asta însemna costuri de producție mari. În plus, economia centralizată făcea ca prețurile produselor să fie decise politic și să ascundă realitatea economică dintr-o întreprindere, spune Sandu, care în acei primi ani de democrație a devenit lider de sindicat la „Steaua Română”: „Prețurile erau dimensionate în așa fel încât să nu afecteze carburantul necesar pentru agricultură, să nu afecteze prețul gigacaloriei pentru încălzirea locuințelor. Și atunci multe rafinării erau nevoite să vândă la niște prețuri subdimensionate și nu-și realizau profitul necesar ca să se dezvolte”. 

O vreme totuși a fost bine, pentru că a venit embargoul impus fostei Iugoslavii, iar încasările rafinăriei au explodat, la fel și salariile. Deodată erau bani pentru dezvoltare, dar au fost folosiți prost, explică Sandu. Capitalismul cerea dinamism, însă prin birourile de la București și în consiliul de administrație al rafinăriei erau niște „crocodili și elefanți cu o mentalitate veche”, care nu puteau ține pasul cu transformările din jur. „Ei înțelegeau doar ce era până în momentul ăla. Nici nu le trecea prin cap că România va intra într-o competiție economică, într-o piață comună. Ei credeau că o să fie totul în stand-by. Și s-au făcut niște investiții total greșite.” O parte din tehnologiile cumpărate la Câmpina — cum ar fi un cazan imens de producere a aburului, proiectat prin anii ‘70, ori o instalație de recuperare a produselor petroliere din reziduuri — n-au funcționat niciodată și au fost abandonate. Iar greșelile din anii ‘90 aveau să se răzbune mai târziu.

„Steaua Română” a fost privatizată în 1997, iar situația pe care o descrie Sandu după acest moment pare asemănătoare cu a altor locuri: acționarii majoritari de după privatizare nu păreau să aibă intenția de a investi, ci de a duce rafinăria în lichidare și a valorifica tot ce se putea pentru un profit imediat. 

În plus, legislația s-a schimbat, tehnologiile nu respectau noile norme de mediu, iar bucăți din rafinărie au început să fie oprite și au intrat în conservare: s-a întâmplat asta cu instalația de producere a uleiurilor, care folosea acid sulfuric, sau cu cea care producea bitum și care elimina gaze toxice în mijlocul orașului. 

Iar lovitura de grație a aplicat-o în 2008 chiar statul român. La acea vreme, o mare parte din produse mergeau la export, ceea ce presupunea ca rafinăria să primească TVA-ul înapoi. Însă sumele adunate din TVA, adică 12 milioane de euro, erau blocate la București de un an și jumătate, iar furnizorii nu puteau fi plătiți. După ce 500 de muncitori au protestat în fața Guvernului, statul a deblocat banii, însă aceștia au mers direct în contul unei datorii și nu pentru a cumpăra țiței. În anii următori rafinăria a continuat să funcționeze din stocuri, cu angajați mai puțini, dar se întrevedea tot mai clar falimentul. 

În 2014, când Gheorghe Sandu a ieșit la pensie pentru a-și crește nepoții, rafinăria se afla deja în insolvență. Mai avea vreo 200 de angajați și producea doar combustibil pentru centrale termice și ceva parafină. Sandu se mai întâlnește cu un grup de colegi de la rafinărie joia după-amiaza, pentru un grătar și o discuție. Sunt „oameni destupați” care au vrut să salveze rafinăria în epoca privatizărilor eșuate, dar n-a fost să fie. 

Rafinăria a fost cumpărată acum doi ani de o companie din București, TDR Energy, iar câteva luni mai târziu a intrat oficial în faliment. La finalul anului trecut, o parte din cele 17 hectare de teren ale rafinăriei au fost cumpărate de Ecogen Power, o firmă producătoare de materiale de construcții. Între timp a apărut și inițiativa „Rafinăria la prezent”, care a strâns oameni legați de Câmpina, fie că au locuit sau locuiesc în continuare acolo. Matei Sumbasacu, care a fost printre inițiatorii grupului, crede că, dacă vrei să miște ceva în societate, în special în provincie, trebuie să faci un pic de vâlvă. „Dacă nu-i pasă societății largi de cauza ta poți să fii tu și bun pe legi și să-i iei pe toți, toți zic că da și nimeni nu face. Și să vezi că imediat ce faci un gest public, în 24-48 de ore toată lumea e în mișcare”.

În mai 2021, aceștia au semnat o scrisoare deschisă în care pledau pentru „soluții prin care memoria și moștenirea Rafinăriei să fie păstrate și puse în valoare”: „Trebuie să realizăm cu toții șansa pe care o are Câmpina, aceea de a-și conserva în chiar inima țesutului urban o rafinărie care a făcut istorie mondială. Trebuie să profităm de această șansă lucrând împreună — proprietari, comunitate și autorități. Din fericire, încă nu este prea târziu pentru a acționa”. 

Separat de demersul lor, o asociație din Ploiești, „Suntem România”, a cerut clasarea rafinăriei ca monument istoric, după ce obținuse o decizie similară pentru calea ferată Câmpina-Câmpinița-Telega. La sfârșitul anului trecut, Ministerul Culturii, prin Direcţia Judeţeană de Cultură Prahova, a declanșat procedura de clasare pentru rafinărie. Asta obligă compania să obțină un aviz pentru a putea interveni în perimetrul rafinăriei. Noul proprietar a pierdut procesul prin care a contestat decizia, dar a deschis unul nou, pentru care următorul termen de judecată este programat abia pentru octombrie. 

„Rafinăria la prezent” a avut o altă strategie, una care implică menținerea dialogului atât cu autoritățile locale, cât și cu proprietarii. Așa au reușit să-i convingă să deschidă porțile rafinăriei pentru public. 

Peste 3.000 de oameni au vizitat rafinăria în cele două zile. Dintre ei, 1.770 au completat corect chestionarele primite la finalul turului și au descris ce-ar vedea să se întâmple acolo. Astfel, cei mai mulți, aproape 14%, au bifat că vor parcuri și spații de recreere, apoi muzee, spații expoziționale și galerii de artă, și cam tot atâția — spații pentru universități. Mai puțini au scris că vor spații pentru birouri 9,6% — spații pentru activități sportive, 9% — creșe, grădinițe, școli, licee, 7,5% — spații comerciale mici, 6,8% — spații de birouri pentru întreprinderi mici și startup-uri, 6,6% — case și blocuri, 6,3% — supermarket sau mall. Mai puțini vizitatori vor acolo case (5,81%), spații de birouri pentru firme mari (5,73%) și blocuri de apartamente (5,36%). 

Faptul că o parte dintre participanții la tur au descoperit valoarea de patrimoniu industrial a locului l-a făcut pe un jurnalist de la publicația Campineanul.ro să-și dea ochii peste cap: „Dacă timp de aproape 15 ani nimeni nu s-a gândit să facă ceva concret în acest spațiu imens de vestigii tehnologice inutile, achiziția ei de către un grup de firme câmpinean, cu resursele, know how-ul și dorința să construiască pe termen lung ceva util pentru comunitate, a pus pe jar numeroase voci și luptători pentru dreptate, care într-un cântec de lebădă fals încearcă să îl învie pe Lazăr din mormânt fără divinitate.”  

Pentru membrii grupului „Rafinăria la prezent”, ordinea opțiunilor vizitatorilor arată că spațiul poate deveni unul public doar prin amenajarea unor obiective care să-i strângă pe oameni acolo, pentru a se întâlni și a discuta. „Iar weekend-ul trecut am arătat faptul că rafinăria poate deveni un astfel de spațiu.”

Cele două opțiuni preferate de vizitatori — spații verzi / parcuri și spații expoziționale / muzee / galerii — „dau un semnal puternic: oamenii văd aici oportunitatea amenajării unui spațiu public, verde și pietonal, în care să fie integrate elementele de patrimoniu și de memorie colectivă care, iată, au acest potențial de a genera atât interes la nivel național”, a fost una dintre concluziile postate de ei. 

Din perspectiva lor, procesul trebuie să continue și să se ajungă la deschiderea spațiului către oameni. „E nevoie de un plan foarte bine pus la punct pentru o decontaminare etapizată și pentru deschiderea cât mai rapidă a unor părți din rafinărie”, au mai scris ei. 

Aproape fiecare frază din astfel de scrisori deschise a fost dezbătută pe grupul de Whatsapp intitulat „Rafinuții”, spațiul în care mișcarea „Rafinăria la prezent” s-a coagulat, din primăvara lui 2021 încoace. Curg acolo mii de mesaje cu vești despre soarta rafinăriei, documente istorice, tot pe grup au fost pregătite întâlnirile cu autoritățile locale și, desigur, evenimentul porților deschise din mai. În grupul cu 27 de membri, inginerul Matei Sumbasacu și expertul în turism local Mădălin Focșa au fost motoarele discuțiilor. Sumbasacu locuiește acum în București, iar Focșa s-a întors în Câmpina după studii. Focșa e de părere că trebuie conservat ceea ce se încadrează în criteriile de patrimoniu și vede acolo un mare potențial pentru reconversii funcționale ale clădirilor. Iar Sumbasacu crede că trebuie găsit un compromis între interesele unui investitor și păstrarea unei identități a locului. 

Acum vreo 10 ani, Mihail Neagu — originar din Câmpina și la acea vreme student la Arhitectură — a decis să-și facă lucrarea de diplomă pe reutilizarea unor spații ale rafinăriei. Era atras de lumile industriale, „de fierătanii” și avea nevoie de un loc pe care să îl cunoască. A căpătat acces la arhiva rafinăriei și i s-a părut fascinant să descopere acolo planuri vechi de peste 100 de ani și să urmărească evoluția rafinăriei în diferite perioade. 

Lucrarea lui se concentrează pe un proiect de reutilizare a unei hale din cărămidă roșie de peste 2.300 de metri pătrați din inima rafinăriei, reconstruită în 1925, pe fundația uneia din 1904. „Este un obiect care care caracterizează spațiul, care îi dă identitate. Și a fost acolo dintotdeauna”, explică el. 

Din punctul său de vedere, hala e una dintre puținele clădiri ce trebuie neapărat păstrate: unele obiective valoroase au dispărut acum vreo 20 de ani pentru a face loc unor instalații ce n-au apucat însă nici măcar să fie puse în funcțiune. Prioritate trebuie să aibă construcțiile vechi și cele care au valoare de reper pentru oamenii din zonă, așa cum e răcitorul.

Ideea de patrimoniu industrial e una destul de recentă. Preocuparea pentru conservarea unor construcții de acest tip — fabrici, mine, ateliere, rafinării — a apărut în a doua jumătate a secolului XX. În 2003, Comitetul Internațional pentru Conservarea Patrimoniului Industrial a adoptat o Cartă, care descria asemenea obiective drept „dovezi ale unor activități care au avut și continuă să aibă consecințe istorice profunde”. Valoarea socială a acestor locuri e dată de faptul că ele „consemnează viețile bărbaților și femeilor de rând și, ca atare, oferă un important sentiment de identitate”, arată documentul. Dincolo de asta, patrimoniul industrial e valoros pentru că arată evoluția unor tehnologii. Există și o valoare estetică acolo, deși ea poate fi înțeleasă cu adevărat doar de „niște oameni care au trecut prin viață, care își dau seama că nu există locuri perfecte”, spune Mihail Neagu. 

Propunerea sa pentru hală „era ceva la limita între muzeu, spațiu de evenimente și o zonă de restaurant și bar”. Îmi arată câteva randări ale spațiului: „Toată zona asta centrală se poate transforma într-o scenă, să fie un fel de zonă de spectacol. Și la intrare, care avea anumite echipamente care se păstrau, era o zonă de restaurant. Și mai aveai o pasarelă care te plimba pe lângă perete, să percepi un pic valoarea spațiului”. 

Problema unui oraș precum Câmpina e că viața socială e la pământ, spune arhitectul: „Dacă stai în centrul Câmpinei o zi întreagă nu vezi același număr de persoane pe care îl vedem într-o oră de sâmbătă acum 16 ani.” Iar un proiect de revitalizare a spațiului trebuie să țină seama de nevoia asta, spune el. 

De la planșe la realitate e însă cale lungă, spune el. Un proiect de revitalizare a zonei rafinăriei are nevoie de 30-40 de ani, pentru că înainte de toate terenul trebuie ecologizat, și numai asta durează vreo 5 ani. Primăria, care ar cumpăra terenul și clădirile, ar trebui să facă înainte de toate un plan urbanistic zonal (PUZ), care să traseze niște străzi, să stabilească cum ar fi utilizate unele zone și să ceară păstrarea anumitor clădiri. Apoi, autoritățile locale ar putea să pună spațiul o vreme la dispoziție unei mari companii, cu condiția ca aceasta să-l folosească într-un mod creativ, dar și să facă bani de pe urma sa. „Întotdeauna trebuie să fie cineva care să vrea să scoată profit, că dacă nu scoate profit doar vorbim. Din păcate, totul se rezumă la bani”, spune arhitectul. Industriile creative trebuie să crească în acest timp atractivitatea zonei și abia apoi se poate ajunge la locuire sau alte funcții. 

Matei Sumbasacu e de părere că locul poate învia însă mai repede, dacă procesul e gândit gradual. Ideea e să deschizi unele spații cât de repede poți, ca să cresti interesul, să prindă viață curtea. Asta poate fi făcut după o ecologizare rapidă, adică excavezi pământul și pui altul la loc, apoi gradual, după ecologizare, reconstrucție/modernizare/consolidare, etc., deschizi din ce în ce mai mult, ajungând să acoperi toată zona în câteva zeci de ani.”

Toate discuțiile cu potențiali investitori pe care le-a avut până acum Matei Sumbasacu s-au oprit după întrebarea acestora despre contaminarea zonei. Procedura de ecologizare cere timp și bani, însă chiar în oraș există exemple de reușită. Rafinăria a avut 17 batale, gropi de depozitare a reziduurilor după prelucrare. Dintr-o greșeală contabilă, unul dintre ele nu a fost inclus în patrimoniul rafinăriei și a rămas în administrarea primăriei. Batalul de 8.000 de metri pătrați fost ecologizat cu 2,2 milioane de euro, bani europeni. Restul de 16 batale au ajuns în 2020 la o firmă de construcții din Breaza, după ce au fost vândute cu 3 euro. Noul proprietar a preluat și obligațiile de mediu pe care le avea rafinăria, ce includ dezafectarea și ecologizarea suprafețelor; până în prezent nu s-a întâmplat nimic. 

În cazul rafinăriei, unde se pune problema păstrării unor construcții, discuția despre ecologizare e și mai complicată. În Strategia de dezvoltare locală 2021-2027, Primăria Câmpina a inclus printre obiectivele strategice „reconversia funcțională a unităților industriale degradate și crearea unui program pilot de tratare a terenurilor contaminate prin vegetație”, ce ar costa 50 de milioane de euro și ar fi realizată printr-un parteneriat public-privat. Ar fi, de departe, cea mai mare cheltuială prevăzută de autoritățile locale în planul pentru următorii ani, însă nici în această privință nu s-a mișcat nimic până acum.

***

În funcție de cum are timp, Matei Sumbasacu ajunge la Câmpina între o dată și de trei ori pe lună, și visează să se mute înapoi într-o zi. Primul gând mai serios l-a avut acum vreo cinci ani, după câteva zile petrecute la un fel de petrecere care se ține în fiecare an lângă Câmpina, într-un loc în care nu se ajunge cu mașina. În anul acela s-a întors într-un București cu ploaie. Era 7 dimineața, trebuia să ajungă la serviciu, pe stradă erau bălți, iar o mașină l-a stropit din cap până-n picioare. „Încă eram cu capul în munți, unde e ușor și frumoș. Și mă gândeam: Ce fac aici, aici mă enervez de când ies pe ușă? Nu se poate să îmi fac una ca asta.”  

De vreo 10 ani, de când lucrează ca inginer constructor în București, Matei Sumbasacu interacționează cu dezvoltatori imobiliari care vor să înceapă un proiect și stabilesc împreună ce e fezabil, ce soluții tehnice se potrivesc, cât ar costa. „Și de când am intrat în contact cu lumea asta de oameni cu bani care fac construcții, am încercat să conving lumea: «Uite, e o rafinărie în Câmpina, te așteaptă acolo.”  

I se pare că orașul are un potențial extraordinar, dat mai ales de apropierea de București. E unul dintre puținele orașe în care ajungi mai repede din capitală cu trenul decât cu mașina, în condiții civilizate. Peste calea ferată nefolosită care leagă gara de rafinărie ar vedea amenajată o pistă de biciclete, nu-s lucruri imposibile. „Și mi se pare că acum e oportunitatea Câmpinei. De ce? Pentru că avem creșterea asta a sectorului IT în mai multe centre urbane. Iar IT-iștii din anii trecuți au început să nu mai fie chiar cei mai tineri, au început să aibă bani mai mulți, au mai pus bani deoparte, au început să mai aibă câte un copil și nu mai vor să stea chiar în centrul orașului. Ar vrea să stea și ei undeva unde să își rezolve toate lucrurile astea administrative cu un drum la pas prin oraș, de exemplu. Sau să nu trebuiască să își ducă copilul cu mașina la școală neapărat, să poată se ducă el pe jos și să fie safe. Lucruri dintr-astea”. Câmpina are șansa să atragă o parte din oamenii ăștia, să le dea ce au nevoie, spune Matei Sumbasacu. „Mă gândesc să transformăm Câmpina într-un orășel în care să vrei să trăiești și să-ți fie bine.”

Iar nucleul ar fi format din câmpineni care să fie dispuși să întoarcă acasă. Înainte de toate, oamenii nu trebuie să uite de acasă, iar pentru asta a făcut de-a lungul timpului mai multe grupuri de Facebook, cu nume precum „Câmpinenii”, „Câmpinenii se întorc” sau „Revenirea”. Crede într-o mișcare care să schimbe orașul, iar rafinăria e esențială în ecuația asta. 

Îi mulțumim istoricului Andrei Răzvan Voinea, câmpinean și el, care ne-a fost ghid prin oraș. Cele mai recente cărți ale sale sunt Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină și Locuințe pentru muncitori și funcționari: Casa Construcțiilor și Parcelarea Vatra Luminoasă (1930-1949).