Carte / Comunism

Un corp care a pierdut prea mult sânge

de Mihai Iovănel

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 4 februarie 2020

Și se auzeau greierii este un roman pe cât de scurt, pe atât de intens. Pentru că tema lui privește problema avorturilor din România anilor '80, am să încep printr-o punere în context. 

Contrar a ceea ce s-ar putea crede, la nivel mondial avortul a fost legalizat prima dată în URSS în 1920. Pentru comparație, Suedia l-a legalizat abia în 1974, Franța în 1975 (nota bene, în timpul guvernului de la Vichy avortul atrăgea pedeapsa cu moartea), Olanda în 1981, iar Spania în 1985. Țările socialiste din lagărul sovietic s-au dovedit mai progresiste în această privință decât țările capitaliste (factorul religios, cu care comuniștii nu trebuiau să-și bată capul, a jucat și el un rol important). Cu excepția Albaniei, toate țările socialiste au introdus legislații pro-avort între 1955 și 1972. 

România a legalizat avortul la cerere în 1957. În anii imediat următori s-au înregistrat cifre semnificative ale întreruperilor de sarcină: 578.000 de avorturi în 1958, 1.115.000 de avorturi în 1965. În acest context, conducerea comunistă a țării (Nicolae Ceaușescu, secretar general al PCR, și Ion Gheorghe Maurer, prim-ministru) s-a arătat preocupată de problema declinului demografic. Aceasta era esențială pentru o Românie în curs de industrializare, care avea nevoie de un ritm susținut de creștere a populației. Așa că în 1966 Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România a emis un decret care interzicea avorturile și incrimina penal persoanele care participau la o întrerupere de sarcină (mame, dar și medici). A rezultat, după cum au apreciat observatori din exterior, „cea mai rigid impusă politică pronatalistă din lume”. După cum arată cercetătoarea Corina Pălășan în studiul „Caracterul restrictiv al politicii pronataliste în România comunistă (1966-1989)” (în volumul coordonat de Ruxandra Ivan „Transformarea socialistă”. Politici ale regimului comunist între ideologie și administrație, Editura Polirom, 2009; de aici am preluat toate datele), în celelalte țări socialiste „legislația privind avortul rămâne în perioada 1966-1989 mult mai permisivă decât cea din România: chiar dacă femeia nu respectă condițiile legii, inducându-și singură avortul sau consimțind la a i se induce avortul în afara condițiilor legii, fapta ei nu este criminalizată”.

Și se auzeau greierii

Corina Sabău
Humanitas
2019

În România, politica brutală de control al natalității nu doar că nu a condus la creșterea demografică dorită de conducerea Partidului Comunist, dar a produs numeroase victime și efecte sociale negative. Corina Pălășan enumeră „mortalitatea maternă deosebit de ridicată ca urmare a avorturilor ilegale cu creșterea consecutivă a numărului de orfani de mamă, având în vedere că în România marea majoritate a femeilor care avortau (ilegal) era reprezentată de femei care erau deja mame a unu-doi copii. Creșterea numărului nașterilor premature, ca și al copiilor deficienți, abandonarea tot mai multor copii în spitale și internarea lor în centre sociale, tratamentul inuman la care au fost supuși și marginalizarea lor în societate reprezintă urmările unei politici pronataliste abuzive complet neadaptate profilului demografic al populației și care încearcă să obțină rezultate spectaculoase cu investiții nesemnificative”.

Din motive evidente, problema dramelor provocate de interzicerea avorturilor a putut deveni o temă în literatura română doar după căderea comunismului în 1989. Amintesc aici două romane: Balamuc sau Pionierii spațiului (1994) de Caius Dobrescu și Fantoma din moară (2008) de Doina Ruști.

Cartea Corinei Sabău nu vine așadar pe un teren gol. Asta nu o face mai puțin impresionantă și mai puțin actuală. De fapt, ne aflăm într-un moment iliberal în care țări din UE ca Polonia reintroduc restricții împotriva avorturilor; în Statele Unite, republicanii fac presiuni pentru împingerea legislației în aceeași zonă. 

În Și se auzeau greierii mi-a plăcut foarte mult că autoarea nu reduce problema avortului la decizia politică din vârful sistemului (Ceaușescu). Cartea încearcă să recompună ceea ce Michel Foucault ar fi numit „microfizica relațiilor de putere” din societatea română a anilor 80. To start with, Corina Sabău reconstituie cu multă subtilitate universul material al epocii, prin intermediul unui stil dens, senzorial, care solicită atenția și participarea. Univers material compus din bomboane chinezești și napolitane Dănuț, din țigări BT, din bilete la băi la Căciulata, din filme indiene ca O floare și doi grădinari, din stilouri chinezești, rochii de la Fondul Plastic, genți Guban din piele de antilopă, postere cu C.C. Catch, programe distractive la Circ și la barul Melody ori din bestselleruri precum Shogun și Vraciul. În acest univers, o cutie de Nutella era un produs occidental de lux, iar sticlele de Pepsi made in Romania și salamul de Sibiu poposeau doar pe mesele celor cu relații. 

Toate aceste informații sunt necesare pentru configurarea aerului din epocă. În lipsa atmosferei originale, relațiile dintre personaje ar cădea în gol. În pofida pretențiilor sale de egalitate, societatea comunistă nu era lipsită nici de clase sociale, nici de diviziuni de gen. Romanul este scris din perspectiva unei femei care lucrează la fabrica de confecții Mătasea Populară din București. Șefă la secția Ajustaj, ea este conștientă de ascendentul material și cultural pe care îl are asupra muncitoarelor cu gusturi simple venite de la țară: „pe lumea asta există oameni care au crescut fără vase chinezești în sufragerie și ascultă Se mărită Mona mea în loc să asculte Leonard Cohen”. În pofida aparentei împliniri sociale, femeia ascunde câteva traume. Ea vine dintr-o familie săracă, cu un tată abuzator fizic. Acum însă este căsătorită cu un bărbat dintr-o familie bună, „un bărbat frumușel, pe care, judecându-l după vesta de blugi și rafturile cu viniluri, ai putea să-l crezi cel puțin RDG-ist, singurul bărbat de pe strada I.C. Frimu care știe pe dinafară versurile melodiilor lui Leonard Cohen”. El este bărbatul pe care îl visase pe când era săracă:

„Și un bărbat care să mă facă să-i uit pe bărbații din familia mea visasem, un bărbat care să fi crescut cu muzică și cărți și obiecte frumoase, știam că dacă voi întâlni un astfel de bărbat înseamnă că nu sunt chiar ultima femeie, cum să fiu de aruncat dacă voi ajunge într-o zi într-o cameră cu o bibliotecă mare cât un perete, cu volume franțuzești învelite în piele și colecții de benzi desenate aduse de la Paris, cu soldăței dichisiți și cavaleri la curtea regelui Arthur, cum să nu-mi reabiliteze trecutul un bărbat care în copilărie le cânta colegilor la pianină Chopin și le punea la pick-up viniluri cumpărate de la Muzica.”

În paragraful pe care tocmai l-am citat găsiți descrierea upper middle-class-ului comunist. S-ar putea spune că femeia și-a împlinit visul. Însă acest vis arată prea frumos pentru a fi adevărat. Relațiile de clasă dintre ea și muncitoarele de la țară se reproduc, păstrând proporțiile, și în interiorul propriei celule familiale. Bărbatul cu care s-a măritat o tratează cu o superioritate pe care nu se străduiește să o ascundă. O superioritate de clasă și de gen care o reflectă pe cea din interiorul fabricii de confecții, unde șefii bărbați fac legea, complăcându-se în abuzuri administrative și sexuale. Relația familială este una represivă emoțional și nu numai. Atunci când rămâne însărcinată, bărbatul care ascultă Cohen este cel care îi impune să renunțe la sarcină (mai aveau un copil, o fată), fără a-i oferi nici un sprijin. Așa că femeia își provoacă un avort, ajunge la spital și intră în labirintul sistemului politic: doctori obligați prin lege să notifice autoritățile în astfel de cazuri și milițieni care anchetează circumstanțele săvârșirii faptelor. În acest labirint, femeia rămâne singură, un corp care a pierdut prea mult sânge. Toată cartea este intensă, cu pasaje care împing emoțional cititorul până la punctul de rupere (mă gândesc de pildă la o scenă de violență retrospectivă domestică greu de dus până la capăt), dar sfârșitul este extrem de solicitant emoțional. Și se auzeau greierii este un mecanism sofisticat de produs empatie. Lăsați-vă preț de două-trei ore în brațele lui.


Fotografie principală de Alfredo Padrón, 1978. Via Bucureștiul meu drag.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK