Carte / Comunism

Academicienii lui Ceașcă

de Mihai Iovănel

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 4 februarie 2019

În România, relația comunismului cu intelectualii a fost complicată. Pe de o parte, comuniștii au manifestat o neîncredere structurală în intelectuali. Sigur, i-au cumpărat în anii 40-50, uneori pe bani mulți, dar elita comunistă din acei ani nu era formată din intelectuali, dimpotrivă. Lucrețiu Pătrășcanu fusese o excepție rapid corijată. În presa literară din anii 50, intelectualismul este un păcat letal. Cam toți cei care scriu atunci încearcă să o facă într-un limbaj popular, colocvial, plin de vorbe dintr-o bucată, capabil să ajungă la muncitori și țărani. Potrivit Constituției Republicii Populare Române 1952, „Republica Populară Română este un stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate”. Intelectualii, așa cum arată proza din epocă, erau adesea elemente dubioase, „călduțe”, indecise, mic-burgheze.

Pe de altă parte, modelul ideal de lider comunist era un conducător genial, capabil nu doar să pătrundă intelectual toate problemele tehnice pe care le ridica modernizarea societății, ci și să se ridice, în înțelegerea și sintetizarea acestor probleme, deasupra „simplilor” specialiști, deasupra tehnocrației științifice sau umaniste. Originea acestei fascinații se află în opera lui Marx și Engels, cu adevărat totalizatoare în ce privește integrarea unor discipline diverse într-un sistem (de la economie la artă și de la strategie militară la epistemologie). Doar că Marx și Engels – care de altfel își împărțiseră competențele: în timp ce Marx se scufundase în cercetarea economiei,  Engels se ocupa de studiul chimiei și al fizicii etc. – trăiseră într-un secol al XIX-lea mai prietenos cu spiritele enciclopedice. În secolul al XX-lea, un enciclopedism real nu mai era posibil. Nu mai era posibil în realitate, însă acest detaliu nu i-a împiedicat pe lideri comuniști ca Stalin și apoi Nicolae Ceaușescu să revendice genialitatea necesară pentru a-i face urmașii lui Marx și Engels. (Rămășițele acestui nărav pot fi observate și astăzi în Coreea de Nord, unde liderul Kim Jong-un poate fi surprins în fotografii vizitând diverse chestii gen laboratoare de fizică atomică și dând indicații prețioase oamenilor de știință care notează slugarnic în carnețele tot ce spune marele om.)

7 noiembrie 1944. Pătrăşcanu (primul din stânga) şi tovarăşii, la Opera Română. Sursa: Fototeca online a comunismului românesc

Povestea spusă de istoricul Cosmin Popa în Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice începe în anii 60, dar cartea (palpitantă și cuprinzătoare) acoperă propriu-zis și anii 40-50, făcând incursiuni comparative și în celelalte țări comuniste. Academia de Științe Sociale și Politice (ASSP) este o instituție cheie pentru raportul regimului comunist cu intelectualii, ceea ce-i permite autorului să investigheze întregul mecanism instituțional și politic al acestui raport. Istoria ASSP explică nu doar trecutul, ci și prezentul, pe care continuă să-l influențeze.

Nicolae Ceaușescu a preluat puterea în 1965, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Politica lui a avut două axe. Prima, o industrializare accelerată a României, pe bază de credite luate din Vest. A doua, stabilirea unui curs politic relativ independent de Moscova și relativ apropiat de Occident (de unde importa tehnologie) – pe scurt a unei politici de relativă autonomie națională în parametrii comunismului. Pentru ambele linii, Ceaușescu avea nevoie de intelectuali. Pentru industrializare îi trebuia nu doar o solidă tehnocrație științifică, capabilă să facă cercetări în chimie, fizică, biologie, ci și o clasă de sociologi care să analizeze și să estimeze dinamicile sociale create de industrializare și de fenomenele asociate acestei (migrația în masă de la sat la oraș). Pentru jocul dublu practicat cu URSS (de tip „adio, dar rămân cu tine”), Ceaușescu avea nevoie de istorici suficient de competenți pentru a oferi expertiză în ce privește Transilvania (pentru a răspunde revendicărilor Ungariei) sau Basarabia (pentru a răspunde sovieticilor, care continuau să vadă în Unirea din 1918 un act imperialist al României); dar și suficient de obedienți pentru a se conforma indicațiilor venite de la Partid. Nu întâmplător, istoria este disciplina umanistă cea mai fierbinte din comunismul românesc. Ea trebuia să medieze fără întrerupere schimbările de raporturi în interiorul Partidului Comunist, dar și evoluția raporturilor internaționale ale României. De pildă, momentul 23 august 1944 dădea istoricilor bătăi de cap aproape insurmontabile. Ion Popescu-Puțuri, un ștab al sistemului, explica astfel întârzierea unei istorii a partidului:

„S-a spus: insurecția (din 23 august) a făcut-o Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe urmă a făcut-o Bodnăraș. A venit Pârvulescu, a scris trei note: cum putea să o facă Bodnăraș, când la 23 august nu era membru de partid. A intrat pentru spionaj și a fost un instrument la nostru. Apoi, la conferința județeană de la Craiova, când s-au ales delegații pentru Congresul al X-lea, tovarășul Chivu Stoica a venit și a spus că acela care a organizat insurecția a fost tovarășul Nicolae Ceaușescu”.

În fine. Din diverse motive, Ceaușescu considera vechea Academie, fondată în 1866, în curtea căreia se aflau majoritatea institutelor de cercetare, ineficientă. (Prin „vechea Academie” înțeleg ce rămăsese din ea în 1948, când fusese desființată și reînființată de baze noi: 113 de membri din vechea instituție au fost epurați, doar 55 membri reușind să supraviețuiască în noua formulă.) Explicațiile pentru fobia lui Ceaușescu sunt mai multe, începând cu cele de personalitate (Cosmin Popa sugerează că liderul comunist se simțea complexat de membrii înaltului for) și sfârșind cu cele structurale (deși căpușată politic cu tot felul de politruci obedienți, Academia nu era atât de flexibilă pe cât dorea Ceaușescu).

O ședință a Academiei de Științe Sociale și Politice, cu participarea lui Nicolae Ceaușescu. Sursa: CooperativaG.ro

În acest scop a apărut Academia de Științe Sociale și Politice, care prelua o bună parte din atribuțiunile Academiei RSR, începând cu un procent consistent din institutele de cercetare. În fruntea noului organism au fost numiți și inși competenți științific, dar în organigramă predominau politrucii. Această distribuire a rolurilor se regăsește în filozofia instituției, care urmărea să subordoneze știința ideologiei și să adapteze ideologia științei. Propaganda și știința își dădeau mâna, iar Ceaușescu controla totul.

Perioada de început a ASSP (1970-1974) a fost efervescentă. După cum arată Cosmin Popa, „modificarea formelor instituționale de subordonare ideologică a științelor umaniste s-a suprapus și pe un proces de reală modernizare a acestora. La baza modernizării a stat masiva infuzie de idei noi, în principal din Occident, la care s-a adăugat creșterea impresionantă a prezenței științifice internaționale”. În raport cu anii 60, s-a simplificat birocrația care permitea cercetătorilor să călătorească în străinătate. Sociologia, de pildă, gestionată de Henri Stahl și Miron Constantinescu, atinge un nivel de profesionalism absolut onorabil.   

Ce a mers prost ulterior? Cam totul. În primul rând, politica de industrializare a lui Ceaușescu a întârziat să aducă beneficiile scontate, producând prea puține exporturi. Scadențele creditelor contractate în Occident băteau la ușă. O serie de crize internaționale (criza petrolului etc.) petrecute în anii 70 au pus o presiune financiară mare pe România, al cărei lanț industrial era dependent de importul de materii prime: pe scurt, prin politica genială a lui Ceaușescu, România cumpăra scump materii prime pentru a avea ce să prelucreze, dar nu reușea să acopere investițiile prin desfacerea produselor rezultate pe piața externă. Obligat de sistemul ineficient pe care-l crease să taie din cheltuieli, Ceaușescu le-a tăiat de la sănătate, cultură, educație. Ca atare, cercetarea s-a trezit cu disponibilizări în serie și cu bugete care acopereau doar salariile. Pe scurt, importul de know-how și accesul la publicațiile științifice din Occident au fost retezate cu brutalitate.

În al doilea rând, naționalismul comunismului românesc a evoluat către forme din ce în ce mai grotești și mai lipsite de substanță. Ceea ce, de altfel, era o consecință structurală a deficitului de care tocmai am vorbit. Subfinanțat și nemaiputând produce cunoaștere, sistemul academic măcina în gol, băgând pleavă și scoțând pleavă. Așa se instituționalizează de pildă tracomania, care face ravagii până azi.  

Deși inventată de Ceaușescu, Academia de Științe Sociale și Politice n-a scăpat din acest proces. Ceaușescu (care acaparează complet puterea în 1974) s-a plictisit repede de creația lui. I-a tăiat bugetele, a făcut disponibilizării și în cele din urmă i-a luat institutele, trecându-le, pentru a face noi economii, în subordinea Ministerului Învățământului. Dacă în primii ani ASSP obținuse unele performanțe, în anii 80 ea sfârșește ca o simplă instituție de propagandă (între multe alte instituții similare), golită de orice substanță. Va fi desființată în 1990, după căderea comunismului.

Iar Academia RSR, „adevărata” Academie, căreia ASSP îi luase fața, a continuat s-o încaseze în anii 70-80. I se iau institutele, i se taie bugetul, i se anulează orice formă de autonomie. Trece prin umilința de a trebui să o primească pe Elena Ceaușescu în 1974 printre membrii ei, apoi în 1985 și pe Nicolae Ceaușescu ca membru și președinte onorific. De altfel, Ceaușescu controla din anii 70 toate intrările în Academie. Numărul membrilor scade dramatic, în timp ce numărul angajaților ajunge la cifra glorioasă de șapte. Pe scurt, o formă fără fond. Dar academicienii meritaseră să ajungă aici. Slugarnici, nu opuseseră cuplului Ceaușescu nici o rezistență. Dimpotrivă, în lupta pentru favoruri și privilegii personale, se întrecuseră în a-i aduce elogii din ce în ce mai deșănțate.

„Ultima prosternare a Academiei RSR în fața cuplului dictatorial înainte de căderea regimului s-a petrecut în 14 ianuarie 1989, când în fața Adunării Generale solemne, președintele Radu Voinea a citit un impresionant discurs dedicat aniversării zilei de naștere a Elenei Ceaușescu. Chemați să presteze un nou omagiu, academicienii au fost forțați să asculte un lung șir de ode și plăsmuiri despre rolul jucat în politică, știință și cultură de Elena Ceaușescu. Organizatoare a demonstrației antifasciste din 1 mai 1939, a ieșirii României din războiul împotriva URSS, devenită apoi conducătoare a României și studentă eminentă, Elena Ceaușescu depășea cu mult meritele științifice ale academicienilor, contribuind «genial» la «propășirea» României socialiste, la dezvoltarea științei universale, neuitând să participe și la marile bătălii politice ale lumii”.

Ei bine, această formă fără fond, compusă din propagandiști și savanți obedienți a avut de gestionat după 1989 cercetarea din România. După ce și-a redobândit institutele pierdute, dar și proprietățile, autonomia, galoanele, indemnizațiile, Academia Română a trebuit să resincronizeze discipline ca sociologia, istoria, antropologia etc. cu standardele de competență și performanță academică occidentale. A trebuit să se curețe de naționalism, de ceaușism, de dacopați, de plagiatori, de instinctele de slugărnicie politică, de impostori, de turnători, de securiști, de reacționari – pentru a recapitaliza și reconstrui cercetarea din România. A fost greu, dar a reușit. Haha.


Cosmin Popa, Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice (1970-1089), Editura Litera, 2018, 352 p.

Fotografie principală via Revista 22

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK