Carte / Relații

Băieți și câini

de Mihai Iovănel

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 26 noiembrie 2019

Kids are not OK este al doilea roman al lui Ionuț Chiva de după cartea lui de debut din 2004, intitulată provocator – cel puțin pentru standardele de atunci – 69. Între timp Chiva a mai publicat un volum de poezii și unul de povestiri. Și, deși poeziile – Instituția moartă a poștei (2011) – sunt de departe cea mai bună chestie scrisă de el, 69 a rămas până azi trademark-ul său. Nici o surpriză: 69 era unul dintre primele romane douămiiste, o carte care aspira – ca mai tot ce se publica pe atunci, de altfel – să fie „romanul generației”. Găseam acolo deambulările nihiliste a trei liceeni care trăiesc din tot soiul de expediente, iau parte la experiențe narcotico-sexuale, încearcă să intre în industria subterană a filmelor snuff și sfârșesc în închisoare, ospiciu sau sinucidere. În prefață, Mircea Martin îl numea pe Chiva „micul Burroughs”.

Kids are not OK poate fi citit ca o revizitare a materialului din romanul de debut. Este construit tot în baza a trei personaje principale: David și Sabine, un cuplu de expați români de 30+ stabilit, împreună cu fetița lor Sofia, într-un sat german de la granița cu Luxemburg; și Mihai, prietenul lor din București (el asigură și rolul de narator, cu excepția câtorva capitole plasate la început, la mijloc și la sfârșit scrise la persoana a treia) care îi vizitează în două rânduri. Cele două vizite, despărțite de câțiva ani, marchează cele două momente ale romanului. Între ele se petrece evenimentul traumatic care modifică destinul personajelor: David și Sabine sunt închiși pe baza unei acuzații pe pedofilie lansată de o persoană cu probleme psihice și susținută de fiica lor. După câțiva ani de închisoare, acuzațiile sunt retrase, dar răul nu mai poate fi reparat. Cei doi vor trebui să trăiască împreună cu fata care le-a distrus viața. Viețile lor sfârșesc prin a se rupe în diverse caligrafii, ca în 69. Koneț filma. 

Ionuț Chiva
Polirom
2019

În această coabitare bazată pe repulsia părinților față de gestul fundamental opac al fetei și față de fată însăși, se ascunde ideea cea mai interesantă a romanului, reflectată și în titlu, care poate fi tradus interpretativ prin Copiii sunt nasoi. Această idee reflectă de minune, la rândul ei, filozofia nihilistă a lui Chiva. Practic, toate cărțile lui Chiva reprezintă sinteza efortului de a scrie despre nimic. Personajele lui sunt pe low energy, concepția lor despre lume este pe low energy, naratorii sunt pe low energy, stilul este pe low energy (cu izbucniri bruște, dar nu foarte frecvente de virtuozitate: „ca într-un vis rău, în care lucrurile prietenoase au mici accese de dușmănie”). Și de aici derivă problemele. 

Prima problemă e că personajele lui Chiva sunt distruse de la început, dinainte de episodul cu acuzațiile de pedofilie. Ele sunt „ratați și fii de ratați”, care o ard în bucle de inactivitate și băiețeală. Bărbații (băieții, actually, pentru că ei sunt încă prinși în setările psihologice din liceu) par că au ca unic mobil în viață să tragă Jägermeister, să plimbe câinii și să se „ia la pulă” unul pe altul – adică să vorbească într-un cod jumate ironic, jumate liric, în care nimic nu pare serios, dar care se bazează pe o afecțiune implicită. Relațiile dintre bărbați la Chiva pot fi reductibile la ideea de bromance. Un pasaj caracteristic:

„ieșind din local, undeva, lângă Icoanei, am intrat în părculeț și ne-am învârtit în părculețul ăla ca pedofilii o oră în frig, fumând, discutând intens nici nu mai știu ce, luându-ne la pulă, și nu ne-am mai fi despărțit, Pic și Poc lăsându-și afacerile să se ducă dreq, băgându-și pula în ele de afaceri, că banii se mai fac. Ne-am dus totuși în final spre Romană, împingându-ne pe drum în femei și dându-ne șuturi în fund prin surprindere, nerași, amărâți, cum ne prinsese ziua aia metalică, cu crengile  chinuite, negre, ale copacilor din Icoanei”.

Când „se iau la pulă” (adică mai tot timpul), băieții se adresează unul altuia prin apelativul „coițe”, iar femeilor le-o retează cu „sugi”. Mă rog, ca-n viață. Problema este că toate aceste relații sunt cât se poate de statice. Prima parte a romanului, în care este expusă relația de prietenie dintre David, Sabine și Mihai, este o succesiune de episoade repetitive care nu duc nicăieri dpdv al dinamicii individuale și de relație. Cei trei beau, se plimbă, au discuții filosofice, călătoresc în Maroc – nimic nu se schimbă. Episodul acuzațiilor de pedofilie – rezolvat rapid, într-un interludiu, printr-o relatare cam de gazetă – introduce un punct de rupere în relațiile dintre personaje, dar nu o evoluție în regim dinamic. Relațiile dintre personaje rămân la fel de statice, doar că personajele sunt și mai broken decât în prima parte. Totuși, a doua parte este mai strânsă decât prima și mai interesantă pentru că aici apare ideea despre care am vorbit înainte – prăbușirea afectivă a părinților în fața unui copil din galeria The Omen

În rest, lui Chiva îi iese mai natural persoana întâi decât a treia. Episodic însă, amândouă se contaminează de stilul lui Chiva de pe Facebook, plin de elipse și de inside jokes; un stil mai potrivit pentru poezie decât pentru proză. Chiva însuși apare în roman în vreo două episoade metatextuale al căror rol nu l-am prea înțeles – în primul, cei trei prieteni găsesc o poezie în franceză în care apare el, în al doilea naratorul vorbește pe două pagini dinăuntrul identității lui Chiva ca autor al volumului Instituția moartă a poștei. Dincolo de acest fluctuații, stilul apare uneori prea încărcat cu determinanți. De-a lungul a jumătate de pagină, un personaj meditează „acru la soarta asta”, cere „aprig un humus”, apoi cere „certăreț o shaorma mare și două beri” (în „liniștea dușmănoasă din shaormerie”). 

Singurul lucru care pare să-l bucure pe Chiva în propriul roman e să scrie despre cei doi câini ai lui David. I-am neglijat până acum, dar sunt personaje mai bine conturate decât toate celelalte personaje umane. În plus, autorul, prin intermediul naratorilor, investește afectiv în mod vizibil în ei. Inclusiv prin antropomorfizare (câinii au „buze” și „frunte”) sau transfer de trăsături către oameni (într-un episod, David „latră” atunci când strigă ceva). Raportarea afectivă la câini capătă nu o dată aspecte prea manifest lirice, care dăunează și ele romanului. Dacă Ionuț Chiva ar fi măcar pe jumătate la fel de interesat de oameni pe cât este de câini, probabil că și-ar câștiga cu timpul supranumele „micul Houellebecq”; deocamdată nu este cazul. 


Fotografie principală de OVAN, via Pexels

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK