Actual

Virginia Woolf și sora lui Shakespeare

Rating Scena 9 ★★★★★☆☆☆☆☆

de Mihai Iovănel

Citește aici un fragment din O cameră doar a ei, de Virginia Woolf.


Iată o carte care a  făcut istorie și care nu și-a pierdut actualitatea, deși a apărut în urmă cu 90 de ani. O cameră doar a ei, volumașul publicat de Virginia Woolf în 1929 pe baza a două conferințe ținute la Cambridge, este probabil cea mai bună introducere în problema literaturii scrise de femei. Actualitatea sa vine în parte din faptul că această problemă a rămas deschisă. Sigur, femeile (cel puțin cele din Europa și Statele Unite) au astăzi mai multe drepturi decât cele din anii 20 al secolului trecut, când drepturile lor politice erau încă subiect de luptă; dar gândirea patriarhală încă-și mai flutură stindardele pe metereze. O cameră doar a ei este o piesă centrală nu doar pentru feminism, ci și pentru domeniul academic numit Subaltern Studies (acesta analizează raporturile de putere nu doar dpdv al genului, ci de pretutindeni unde se mențin vechile ierarhii – de pildă în fostele colonii ale imperiilor occidentale).

Celălalt motiv pentru care O cameră doar a ei și-a păstrat actualitatea privește felul în care e scrisă. Împreună cu ideile s-a păstrat stilul unei mari scriitoare. Virginia Woolf n-a produs un eseu sec, ci un text mixt, ficțional și nonficțional în același timp, care admite de la început că c-a folosit „de toate libertățile și licențele romancierului”. Construcția cărții este una mai degrabă romanescă. Înainte de a ajunge la ideile propriu-zise, scrierea înfățișează pe larg drumul care a condus-o pe autoare către ele: plimbarea pe marginea unui râu din Oxbridge; încercarea de a intra într-o bibliotecă unde este adăpostit un manuscris de John Milton (accesul fiindu-i autoarei interzis pe motiv că este femeie); participarea la un prânz somptuos la un colegiu pentru bărbați, urmat de o cină săracă la un colegiu pentru femei; în fine, reveria provocată de imaginarea unei surori a lui William Shakespeare, la fel de talentată ca dramaturgul, dar care a sfârșit într-o moarte timpurie la care a împins-o societatea din jurul lui 1600, ostilă scriitoarelor. Toate aceste par inițial anecdotice și încâlcite. Dar de fapt ele compun pasaje extraordinare de proză, care pot fi citite și recitite precum Doamna Dalloway sau Orlando. În plus, aceste pagini construiesc cadrul senzorial/emoțional/intelectual pe care va fi ridicat argumentul central al eseului.

Coperta ediției recent apărute la Black Button Books

Deși vorbește la persoana întâi singular, vocea narativă care relatează toate aceste întâmplări este una ficțională și transindividuală. „Spuneți-mi Mary Beton, Mary Seton, Mary Carmichael sau oricum vă place”, ține să-și avertizeze Virginia Woolf cititoarele/cititorii de la primele pagini. Cele trei Mary vin dintr-o baladă scoțiană tradițională: o modalitate de a sugera că problemele pe care le discută eseul nu țin doar de prezentul în care Virginia Woolf vorbește sau scrie – ele vin din trecut și se îndreaptă către viitor, acel viitor pe care-l anunță paginile de sfârșit, iar viețile care participă la această trecere a timpului nu se reduc la viața/vocea autoarei.

O cameră doar a ei are o construcție sofisticată intelectual și literar, foarte bogată intertextual: cu siguranță că ar fi prins bine niște note, fie și minimale, pentru că cititorul nespecializat se poate rătăci printre referințele și apropourile vagi risipite de autoare. De pildă, cititorul ar trebui să știe că romanul Aventura vieții, de Mary Carmichael, comentat pe larg în O cameră doar a ei, este un roman pur fictiv, inventat – împreună cu citatele și cu autoarea lui – de Virginia Woolf. „Mary Carmichael” este un ecou al baladei de care am vorbit, dar și pseudonimul aproximativ al lui Marie Stopes, militantă pentru cauza femeilor, care semna Marie Carmichael. Detaliul este cu atât mai important cu cât acel roman fictiv conține pasajul „Chloe o plăcea pe Olivia”, care îi permite Virginiei Woolf – sau, mă rog, vocii narative pe care o folosește – următorul comentariu: „Nu începeți. Nu vă rușinați. Să recunoaștem că în intimitatea societății noastre aceste lucruri se întâmplă uneori. Uneori femeilor le plac femeile.” (Virginia Woolf avea chiar atunci o relație cu scriitoarea Vita Sackville-West; deși pentru grupul social din care făcea parte VW problema relațiilor homosexuale nu era o problemă, discutarea lor în literatură era sensibil altceva.)

Dar, în fine, teza centrală din O cameră doar a ei poate fi înțeleasă și fără aparat explicativ. Este o teză de factură materialistă și sună pe scurt așa:

„e necesar să ai 500 de lire pe an și o cameră a cărei ușă se încuie dacă vrei să scrii ficțiune sau proză”.

Altfel zis, femeile au nevoie de independență de-a lungul unei perioade consistente de timp (adică vreme de mai multe generații) pentru a produce performant – și nu doar cu caracter de excepție, precum Jane Austen sau surorile Brontë – acest bun de lux care este literatura. Independență financiară și independență spațială-locativă. Spațiul în care trăiau femeile din clasa lui Jane Austen, amintește eseul Virginiei Woolf, era o sufragerie în care locuia toată familia, un spațiu fără nici un fel de intimitate, asociat unei petreceri a timpului în permanență fragmentat de dispoziția și dorințele celorlalți. Cele 500 de lire sterline din 1929 ar însemna azi aproximativ 31.500 de lire sau 36.000 de euro. Deci nu o avere pentru standardele de azi din UK, dar o sumă importantă.

În lipsa acestor condiții, orice discuție despre „esența” literaturii scrise de femei în comparație cu cea scrisă de bărbați este simplă metafizică. Condițiile materiale reglează, în fond, totul. Condiții de această natură au retezat orice șanse femeilor în timpul feudalismului. Ele au permis femeilor să înceapă să scrie sistematic, la începuturile capitalismului – în jurul lui 1800, odată cu ieftinirea accesului la tipărituri, literatura începe să devină profitabilă, o sursă auxiliară de venituri potențiale pentru o familie, deci femeile încep atunci, ca o formă de muncă suplimentară, să scrie romanțuri sentimentale vandabile. Și doar ele, astfel de condiții materiale, reglate prin lupta politică dusă de-a lungul secolelor XIX și XX, au putut permite femeilor să devină independente.  

Simplitatea acestui argument este extraordinar orchestrată de-a lungul eseului, atingând punctul culminant în ultimele pagini, în care Virginia Woolf anunță apariția viitoare – de data aceasta în realitate – a acelei surori a lui Shakespeare care va face dreptate tuturor femeilor moarte în anonimitate, tuturor femeilor în care potențialul de scriitoare s-a uscat în întuneric și nefericire, tuturor femeilor care au luptat pentru drepturile femeilor, tuturor femeilor care au luptat pentru dreptul de a nu fi desconsiderate ca ființe inferioare; tuturor femeilor care de-a lungul istoriei n-au avut șanse egale cu bărbații, tuturor femeilor a căror voce s-a pierdut odată cu fumul din cămin. Sigur, s-ar putea spune, dar oare însăși imaginea aceasta mesianică a surorii lui Shakespeare nu păstrează în chiar interiorul ei referința Marelui Bărbat (Shakespeare însuși, scriitorul nepereche al literaturii engleze)? Nu cumva este, din acest motiv, o metaforă otrăvită, una care promite femeilor un viitor croit după aceeași măsură cu care bărbații își măsoară trecutul, impunătorul lor trecut construit din cavourile majestuoase ale atâtor Mari Bărbați? Ba da, desigur. Dar este vorba de o metaforă justificată tactic. La urma urmei, de câte ori n-ați auzit că femeile n-au dat un Michelangelo, că femeile n-au dat un Beethoven, că femeile n-au dat un Shakespeare, că femeile n-au dat un Einstein? Cartea – cărticica – Virginiei Woolf este cel mai bun răspuns la acest întrebări. Chiar dacă păstrează, inevitabil, o parte din întrebare (prezența lui Shakespeare în imaginea surorii imaginare a lui Shakespeare), răspunsul Virginiei Woolf este mai mult decât un răspuns: este un contraatac. Inițiat în trecut, el continuă în prezent și va continua și în viitor.


Virginia Woolf, „O cameră doar a ei”, traducere de Anca Dumitrescu și Elena Marcu, Black Button Books, 2018, 120 p.

X Revista Scena9