E trecut de miezul nopții și mesenii îngrămădiți în cârciuma dintr-o mansardă șubredă încearcă să se facă înțeleși prin pâcla unsuroasă a vălătucilor de fum și aburi ce vin valuri-valuri din bucătărie. Din oale se revarsă ciorbă, ardei umpluți, fripturi, sarmale și cafea turcească. Pictori, poeți, pierde-vară, sculptori, dramaturgi, activiști, judecători, dependenți, doctori, compozitori din toate neamurile își intersectează destinele în Greenwich Village, New York City, într-un secol XX abia la început. Subiectul nopții: mascarada de proces în urma căruia William Sanger primise o amendă usturătoare pentru răspândirea unui exemplar din „Limitarea familiei”. Scrisă de soția sa, Margaret Sanger, broșura de popularizare a contracepției prezenta argumente, ilustrații și metode de birth control, formulă folosită atunci pentru prima oară. O femeie zglobie, îmbrăcată în fuste multicolore, cu o țigară în colțul gurii și cu urechea pâlnie, le servește oaspeților cafele negre și fierbinți. E regina lor neîncoronată: ursitoare, psihoterapeută, vademecum, factotum, depozitară de artă: Romany Marie, Marie Marchand, născută Yuster în 1885 la Răchitoasa, un sat de undeva dintre Moldova și Muntenia.

Povestea Mariei apare ciclic în căutările mele, pe bloguri de istorie informală a cartierelor din New York City sau în publicațiile axate pe recuperarea personajelor obscure. Calchiate după aceeași recenzie a unei biografii scrise de nepotul ei, istoricul Robert Schulman, articolele surprind aceleași linii mari ale vieții ei. Am vrut să aflu mai multe despre această femeie fabuloasă, în tavernele căreia își dădeau întâlnire Isadora Duncan, Brâncuși, Buckminster Fuller, Hemingway și mai toate numele boemei newyorkeze de acum aproape un secol. Am pornit pe firul unor întâlniri, intersecții și reconstrucții, în ideea de a dezvolta un scenariu de miniserie TV inspirat de constelația Mariei Marchand. Până va ajunge pe ecran, i-am schițat portretul.

(👆 Pentru a vedea & asculta cele două colaje animate din interiorul articolului, dați clic oriunde pe pagină, la începutul textului. 👆)

„Închipuie-ți!”, începe o reclamă la taverna Romany Marie, „în zilele astea seci și triste, întregul Manhattan cască de o uriașă plictiseală. Broadway și luminile lui țipătoare? Nu! Și atunci unde e de mers, ce e de făcut? Și dacă ți-aș spune că există un loc cu atmosferă ca la țară? Un loc care-ți arată un crâmpei din romantica Românie? Un loc unde cărbunii scânteie pe grătar, unde în loc de jazz răsună ariile de jale din inima Carpaților? Unde poți sorbi cafele turcești și licori aromate? Ce zici? Te scoate din casă? Există acum un astfel de loc: Taverna Romany Marie, Greenwich Village.”

Theodore Dreiser, Isadora Duncan, Brâncuși, Diego Rivera, Buckminster Fuller, Edgar Varese, e.e.cummings, Hemingway sunt doar câțiva dintre cei care nu doar că îi calcă pragul, dar îi devin clienți fideli, prieteni, discipoli. Romany Marie face și desface amiciții, pețește soți și soții, ocrotește artiști rătăciți cu bliduri fierbinți și discursuri motivaționale. 

Din 1914 până la sfârșitul anilor ’40, nu e suflet în New York și aiurea care să nu-i rostească numele cu admirație. Tavernele sale, botezate „centre pentru cercul meu de gânditori”, ocupă de-a lungul anilor mai mult de douăsprezece poduri, demisoluri și saloane vremelnice. Când unul dintre centre se închide, o hârtie bătută în cuie pe ușă anunță: „Caravana s-a mutat în altă parte”. 

Romany e o poreclă. România, Romani, Boema - e o înlănțuire logică pentru începutul de secol în care nimeni nu lasă adevărul să stea în calea unei plăsmuiri romantice. Marie este evreică după mamă. În Lumea Veche, Esther Rosen este o forță a naturii dintr-un alt secol. E mamă, hangiță, vindecătoare, acordată la vibrația unei lumi sortite uitării. Trudește zilnic, tămăduiește cu ierburi și cântece bolnavi pe patul de moarte, îl îmblânzește pe despoticul cap al familiei, Lupu Yuster, și nu îndrăznește să viseze la zări mai prielnice. Marie crește la umbra coviltirelor șatrei de lângă Răchitoasa, absorbind totul ca pe o licoare vrăjită: obiceiurile, cântecele, jocurile, deochiurile, mâncărurile la tuci, nopțile sub cerul liber, scăldatul în pielea goală în arșița amiezii. Esther face contabilitate primară fără hârtie și creion, conservă fructe în găleți de nisip, afumă cărnuri, coace pâini, vindecă ulcere cu tincturi, țese batice din borangic. Durerile de spate sunt alinate de ursar, care bate un ritm sincopat în timp ce un urs ținut în lanțuri se plimbă pe spinarea pacientului, să-i rearanjeze vertebrele. În jurul Mariei, oamenii se ocupă cu exploatarea de păcură și sare, fac cobze, bat sumane în piuă, îndoaie cherestea la aburi, fabrică spirt. 

La 15 ani, Marie ia drumul Americii, fugind de tatăl violent și de un sat care-i rămâne mic, mult prea mic. Lupu îi reproșează că nu poartă corset și că are un mers lasciv. O prietenă din New York îi trimite biletele de vapor, iar plecarea se face în mare taină, de frica tatălui. După câteva săptămâni, ajunge în New York, cu gândul să-și aducă mama, sora și fratele, cât mai curând. 

Coase, croiește, calcă, urmând calea majorității imigrantelor de condiție similară care umplu atelierele de confecții din East Side. Primul șoc cultural: i se spune că e prea plinuță la cele 75 de kilograme. Semn de sărăcie în Europa, corpul slab este, în America începutului de veac, simbolul unei vieți sănătoase. La recomandarea colegelor, încearcă dieta cu oțet și slăbește 20 de kilograme. Altfel, toată lumea muncește pe brânci; în loc să descopere o rivală  a Vienei sau a Parisului, Marie găsește o metropolă murdară, obsedată de comerț, care pune fabricile în centrul orașului. Timp de plimbat cu tramvaiul, vizitat muzee sau ascultat fanfare în parc au doar aristocrații. În timp ce majoritatea imigranților trăiesc în condiții deplorabile, Marie pune leafa deoparte și închiriază o cămăruță. Prima piesă de mobilă e un balansoar, pentru Mama Esther.  

Damon Marchand o zărise pe Marie pentru prima oară într-un târg noroios de pe lângă Bârlad. Figura adolescentei desculțe îl bântuise ani de-a rândul pe tânărul ofițer de cavalerie. După ce a bătut lumea-n lung și-n lat, a traversat în cele din urmă Atlanticul și a ajuns să lucreze ca translator în centrul de procesare a emigranților de pe Ellis Island, cot la cot cu viitorul primar al New York-ului, Fiorello La Guardia. Pasionat de limbi străine, medicină alternativă și farmacologie, Damon ajunge curând la adunările patronate de activista Emma Goldman. Acolo o regăsește pe Marie, pe care o cere în căsătorie aproape pe loc și alături de care va rămâne până la sfârșitul vieții sale. O căsnicie banală nu putea fi mai departe de cei doi: fiecare se implică în aventuri extra-maritale mistuitoare, cărora le dau numele șugubăț de Yontiff („sărbătoare / vacanță”, în yiddish).

Marie își dorește cel mai mult două lucruri: reîntregirea familiei (fără tatăl ei, Lupu) și un cerc de prieteni „gânditori”. În loc să ia cursuri de engleză la seral, învață după ureche mergând la teatru și prelegeri nocturne. Alături de Peter Neagoe, tânăr scriitor și pictor român proaspăt debarcat, participă la seminarii electrizante ținute de vorbitori radicali, seducători, excentrici. Întâlnirea cu Emma Goldman, anarhista înfierată de presa vremii drept o teroristă isterică, este una dintre multele întâmplări fulgurante ale vieții. La conferințele ținute cu elocvență de lituaniancă, Marie aude pentru prima oară despre libertăți individuale, despre contracepție, despre drepturile femeii, libertate sexuală, lupta împotriva violenței generate de un stat monolitic. Marie își dorește un cerc de prieteni format din mințile strălucite care se adună la conferințele inițiate de Goldman. O lume nouă, pestriță, boemă.

Boema apare în lexicul cotidian în Franța secolului XIX, desemnând o comunitate identificată prin sărăcia asumată, comportamentele „deviante”, vagabondajul romantic și idealizarea artei. Din Cartierul Latin al Parisului, stilul de viață este importat în New York de personaje ca ziaristul Henry Clapp, actrița Ada Clare sau poetul Walt Whitman. Jurnaliștii mondeni descriu fapte de vitejie bahică, vicii și o relaxare totală a moravurilor, în timp ce membrii activi ai comunității explorează libertăți câștigate cu greu, filosofii ezoterice, noi moduri de expresie sau sexualitate.

În primii ani ai secolului, Mabel Dodge, o moștenitoare excentrică provenită din elita newyorkeză, organizează saloane private pentru „socialiști, anarhiști, psihanaliști, feministe, oameni ai bisericii, oameni de litere sau pur și simplu oameni” care discută despre impozitare, anticoncepționale, amor liber, sufragiu universal. Diatribele plutesc pe fluvii de alcool, o stenografă angajată să țină minuta întâlnirilor își dă demisia pentru că nu înțelege vocabularul progresist, ba chiar, cel puțin o dată, oaspeții experimentează cu peyote și vomită copios. Lecturi din Freud, dansuri „negre” sau dezbateri despre sex se lasă cu scandal, elementul care catalizează societatea newyorkeză boemă și devine un scop în sine al adunărilor.

O vreme, Marie lucrează pentru Emma Goldman și instituția ei de învățământ modern, numită Ferrer School, după gânditorul și activistul Francisco Ferrer, executat în 1909 de statul spaniol pentru trădare în urma unui proces de fațadă.  Modelată după principiul lui Ferrer de „Escuela moderna”, care urmărea să ofere o educație liberă de influența religiei și a statului și promova gândirea critică, justiția socială și libertatea individuală, instituția de învățământ tutelată de cercul anarhist newyokez se dorea anti-dogmatică, înlocuind ideea de curriculum cu seminarii, cursuri, discuții libere. Marie se ocupă, printre altele, de organizarea cursurilor de pictură ținute de Robert Henri. Curând, Marie începe să strângă un cerc de prieteni și cunoscuți amatori ai artei conversației, care se adună în micul ei apartament din Bronx. Dați pe spate de bucatele românești și de cafelele turcești pe care le pune la dispoziție, amicii o încurajează să deschidă o tavernă, ba chiar fac chetă pentru amenajarea primei locații. Poetul David Ross îi dă și porecla: Romany Marie. În fond, de ce nu, își spune ea, văzând în noul său nume posibilitatea închiderii unui cerc început în copilăria sa pe lângă șatra din Moldova. 

Balurile mai mult sau mai puțin mascate primesc denumirea de „Gypsy Dances”, multe dintre ele organizate de publicația fanion a cartierului, The Quill. La Webster Hall, sală de concerte legendară, au loc cele mai deșănțate bacanalii ale vremii. Romany Marie, supranumită „Queen of the Gypsies”, este oaspete nelipsit și pe ringul de dans, și în paginile tabloidelor cu descrieri amănunțite: „Purta o cămașă din Baluchistan peste o fustă din paie de inspirație indo-africană”. Când nu participă la balurile altora, le organizează chiar ea. 

Retroactiv, se pot spune vorbe nu foarte dulci despre acest amalgam de „împrumuturi” culturale, însă exotizarea și ambiguitatea identitară erau pe atunci menite să spargă stereotipurile patriarhale și rasiale care sufocau societatea în deceniile dinaintea primului război mondial.

Numele Mariei Yuster/ Marchand apare în știrile vremii într-unele dintre cele mai explozive situații: greve, proteste, procese ale activiștilor din cercurile așa-numit radicale. Pichetează săli de judecată alături de sindicaliști. În același timp, Marie îngroașă rândurile suporterilor mișcării de promovare a contracepției, fiind apropiată de Martha Sanger, cea care inventează expresia „birth control” și înființează American Birth Control League.

Într-o fotografie de presă din 1914, cu ocazia proceselor sindicaliștilor din Industrial Workers of the World, Romany Marie apare alături de principalele figuri ale intelighenției anarhiste din New York: Louise Berger, Hellen Harris (poreclită Hellen of Troy), Alexander Berkman, Rebecca „Becky” Edelson. În apartamentul lui Louise, editor al publicației Mother Earth, se fabrică și explodează accidental o bombă artizanală menită lui Rockefeller, drept răzbunare pentru masacrul muncitorilor de la Ludlow. Hellen Harris este o activistă proeminentă, iar în fotografie apare la brațul anarhistului Alexander Berkman. La stânga lui, Becky Edelson, eliberată din arest după o grevă a foamei și amendată cu 300$ pentru „discurs necuviincios la adresa steagului american”. În ciuda zvonurilor unor încleștări sângeroase între anarhiști și poliție, presa menționează că susținătorii sindicaliștilor mai degrabă au croșetat și au împărțit pliante. 

Mișcarea de care se lipește Marie este eterogenă și cuprinde tot spectrul progresist: de la suporteri ai sufragiului universal, ai libertății de exprimare, ai drepturilor egale, drepturilor pentru muncitori, alfabetizare, contracepție, până la sindicaliști, idealiști și romantici, care se opun unei violențe sistemice generate de guvernele lumii dinaintea primului mare război. Sărăcia este potențată de inflație, analfabetism, lipsa accesului la servicii medicale. Grevele sindicale se soldează, de fiecare dată, cu morți și răniți. Uneori, idealiștii ajung pragmatici și pun la cale atentate în speranța de a galvaniza o masă critică. Rezultatul este, cel mai adesea, o campanie furibundă în presa aservită care reușește să delegitimeze orice intenție lăudabilă. Mai târziu, Marie se va distanța public de eticheta de „anarhistă”, însă ideile progresiste îi vor rămâne pentru totdeauna în centrul discursului. 

Din 1914 până la sfârșitul anilor ‘50, Marie Marchand oferă un spațiu propice dezbaterilor de idei, poeziei, idilelor ilicite sau dansurilor pe mese. În bistrourile Romany Marie se mănâncă, se discută, se dansează, se fac și desfac mariaje. Marie îl consolează pe pionierul muzicii atonale, Edgar Varèse, când se plânge de cruzimea criticilor, și îi rămâne muză și prietenă pe viață. Celui mai bine vândut scriitor interbelic, Theodore Dreiser, îi găsește consoartă. Pe dramaturgul Eugene O’Neill îl salvează de la alcoolism cu mult borș și vorbe bune. Când renumita galeristă Edith Alpert îl aduce la un ghicit în cafea pe Nelson Rockefeller, Marie îi prezice, mucalită, că urmează să fie destul de bogat. Misticul Gourdjieff nu calcă prin New York fără să treacă pe la Romany Marie. Unui profesor universitar de culoare, prigonit pentru orientarea sexuală, îi dă titulatura de „homogeniu”. Verile, deschide un bistro în Woodstock, care devine în scurt timp tabără de creație pentru artiștii care fug de arșița orașului. Dansatoarea Isadora Duncan îl întâlnește aici pe artistul Robert Henri, iar pictorul american născut în România, DeHirsch Margules, găsește întotdeauna o tocăniță caldă în schimbul unui tablou, expunând la Romany Marie pentru prima oară. E doar o colecție infimă de instantanee care surprind atmosfera, întâmplările și întâlnirile ocazionate de Marie Marchand.

Localurile din Greenwich Village devin, în scurt timp, victime ale propriului succes și ale zvonisticii. Turiști din întreaga Americă, dar și de peste hotare, se avântă pe străzile cartierului boem în căutarea aceluiași vibe vânat în Berlin, Amsterdam sau Lisabona zilelor noastre. Legende despre frivolitatea ambelor sexe, balurile orgiastice, râurile de alcool sau stupefiantele la liber aduc hoarde de petrecăreți temerari pentru care, desigur, se amenajează localuri corespunzătoare. Cele mai multe sunt copii butaforice ale unor cârciumi autentice, asamblate rapid ca un decor de teatru: pânze de păianjen, artefacte piraterești, lumânări înfipte în sticle - Vermilion Hound, The Saraband, The Black Parrot, The Sea Maid. Pirate’s Den, cu barmani îmbrăcați în pirați și papagal care înjură clienții, se deschide chiar sub una dintre locațiile Romany Marie, 133 Washington Place, devenind una dintre țintele preferate ale raziilor până la sfârșitul Prohibiției în 1933.

În timp ce, în jurul ei, Greenwich Village devine un Disneyland pentru adulți, Romany Marie rămâne unul dintre puținele locuri agățate într-un timp nedefinit. La fiecare dintre adresele pe care le schimbă de-a lungul anilor, un element rămâne neschimbat. Colțul artiștilor, mesele rezervate gânditorilor, poeților, exilaților, cei care modifică radical cursul lucrurilor prin idei de avangardă, incomode, nebunești.

Buckminster Fuller - arhitect, inventator, teoretician, futurist, ajunge pentru prima oară la taverna Mariei în 1919, unde o privește exaltat pe Genevieve Pitot dansând goală pe mesele de lemn. Zece ani mai târziu, falimentar, depresiv și suicidar, Fuller bântuie străzile din Village, unde găsește un adăpost definitiv la Romany Marie. Alături de dramaturgul Eugene O’Neill, Romany Marie îi devine mecena și confidentă. În schimbul meselor gratuite, „Bucky” ține prelegeri și expune schițe. Niciuna dintre ideile sale nu pare prea năstrușnică, nicio viziune improbabilă pentru cei care se adună la ciorbe și cafele nocturne. Cel puțin nu pentru Marie sau pentru Isamu Noguchi, tânărul sculptor japonez-american care poposește din Paris la Romany Marie, trimis de mentorul său, Constantin Brâncuși. În scurt timp, Noguchi și Fuller devin parteneri de design, de viziune, de proiecte precum parcul Moerenuma din Sapporo sau Hart Plaza din Detroit.

Dymaxion (acronim pentru dynamism, maximum, tension) constituie principiul-nucleu la baza teoriilor lui Buckminster Fuller și descrie obținerea unui avantaj maxim cu aport minim de energie. Printre primele sale aplicații: noul interior al restaurantului Romany Marie din Minetta Street. Fuller o înduplecă pe Marie să-și dea acordul pentru o folie inginerească, un interior cu pereți din aluminiu, cu scaune și mese din aluminiu, de o luminozitate de același ordin de magnitudine cu viitorul pe care și-l închipuie cei doi designeri. Redeschiderea este un fiasco pe atât de ușor de intuit, pe cât de nedrept pentru puritatea intenției de la bază: absolut toate scaunele și mesele sucombă, fiind înlocuite în grabă cu unele mult mai prozaice, din lemn. Interiorul gândit de Fuller și Noguchi rezistă doar câteva zile, însă Marie rămâne unul dintre cei mai mari susținători ai viziunii idiosincratice ale inginerului american care va face istorie cu Dymaxion House, Dymaxion Car, prototipurile vândute armatei americane și un sistem de gândire care vor influența generații întregi de arhitecți, designeri, filosofi. Principii de arhitectură și sustenabilitate care apar, pentru prima oară, între zidurile tavernei Romany Marie.

În odăile slab luminate ale tavernei Mariei Marchand ia contur și mișcarea tehnocrată. Un ins uns cu toate alifiile, pe nume Howard Scott, devine celebru ca „inginer al boemei” și pune bazele unor organizații ca Technical Alliance și Technocratic Incorporated. Ideile de eficientizare a producției prin metode științifice și planificare centralizată, opuse risipei capitaliste, apar în nopțile albe petrecute la Romany Marie. Scott este un personaj volubil și excentric, care își arogă expertiza în orice domeniu, de la psihanaliză la paleontologie. Gurile rele spun că singurul domeniu în care se pricepe cât de cât este ceruitul industrial, cu care se ocupă compania lui Scott. În pliantele sale, Scott propune înlocuirea banilor cu „certificate de energie”, ziua de lucru de patru ore, făurirea unui tip de stat numit Technat. Mai degrabă ambiguu în politicile esențiale, Scott stăruie asupra unor detalii stranii: certificatele de energie, în culori diferite pentru bărbați și femei, nu pot cumpăra haine de sex opus, în scopul eradicării instituției favorurilor. La un moment dat prin anii ‘30-’40, organizația Technocratic Incorporated numără peste o jumătate de milion de membri, mulți dintre ei membri marcanți ai guvernului.

La începutul anilor ‘20, între Montparnasse, Village și Berlin este un du-te-vino continuu de arte, artiști, visători și îndrăzneți care profită de garsonierele ieftine și viața de noapte debordantă. Într-un fel de program Erasmus boem, Matisse ajunge primul la Romany Marie, apoi îi aduce pe Marcel Duchamp și pe Brâncuși. Cu ocazia celebrei expoziții ale lui Brâncuși organizate de Duchamp la New York în 1926, sculptorul petrece nopți în șir la tavernă cântând la chitară și stând la taclale cu misticul Gurdjieff. Marie îi întoarce vizita, într-un sejur european extins. Consemnată de editoarea americană Margaret Anderson, o noapte la Paris în compania lui Brâncuși se desfășoară cam așa: sculptorul râșnește și fierbe cafea turcească, scoate vioara și cântă melodii românești, dansează, îl pune pe Duchamp să bată o tobă, le face tuturor fotografii cu o mare seriozitate. Pe la 1 noaptea, Tzara propune ca tot grupul să ia cu asalt Opera și să înlocuiască statuile cu lucrările lui Brâncuși. Caravana petrecerii descinde în cafenele unde sculptorul dansează în mijlocul sălii, cântă, strigă; pe la 7 dimineața ajunge târâș în Bois de Boulogne, unde intenția este să prindă o rață, pe care să o gătească la cuptor. Nu e o glumă, e specialitatea lui Brâncuși, mare gurmand. Ajung sleiți înapoi la atelier unde se bat pe pui rece, salată, brânză și vin. Granițele între amiciție, amor sau simplă afinitate intelectuală sunt mult mai puțin clare în the roaring twenties.

Soțul Mariei, Damon Marchand, este o eminență tăcută, ursuză, care frizează de multe ori geniul. Poliglot, se încăpățânează să scrie meniurile fonetic: „Qaughee: bleck, white, or toorkish”. Pasionat de farmacologie, experimentează pe sine felurite preparate - nu de puține ori poțiunile sale îi sunt aproape fatale. Câteva dintre ele alină însă gastrite, amigdalite sau nervi, iar Marchand devine o mică celebritate locală, în felul său. Îi trec prin cap idei pentru o cafea instant, o cremă de epilat, o soluție chimică de remaiat ciorapi. Damon nu se dă în vânt după gastronomie, nici după artele de avangardă, fiind mai atras de domeniul ezoteric al osteopatiei. Când soția i se îmbolnăvește grav, Marchand insistă pe un diagnostic și un remediu găsite chiar de el. Marie, crescută de mama-vraci, cu ierburi, tincturi și descântece, este câmpul de luptă dintre medicina practicată de Marchand și medicina modernă. Dacă e s-o credem pe cuvânt, Marchand are dreptate și Marie scapă cu zile după ce urmează tratamentul soțului ei. Uimit, medicul de caz devine fan Marchand și încearcă (fără prea mult succes) să introducă preceptele neortodoxe în medicina acceptată. 

Încrederea oarbă în propriile capacități de diagnostic și vindecare îl duce pe Marchand lent, dar sigur către un sfârșit chinuitor. Marie renunță la ultima locație a restaurantului pentru a-i sta la căpătâi. După moartea lui Damon, Marie nu mai găsește resursele financiare și fizice pentru a o lua de la început. De altfel, implacabil, realitatea se schimbă în jurul ei. În Greenwich Village generațiile se schimbă. Boemii sunt înlocuiți de beatnici. Editorul de la The Quill, cel care obișnuia să bată tavernele cu un ukulele improvizat dintr-o cutie de trabucuri cântând versuri indecente, se pensionează. The Quill se închide, la fel cum se închid rând pe rând speak easy-urile improvizate în mansarde, artizanatele de batice „gypsy”, ceainăriile fără ceai, până când din Village rămân doar povești de adormit turiștii californieni sau bețivii longevivi din Washington Square.

 În 1939, într-un efort de crowdfunding avant-la-lettre, mai mulți foști clienți de seamă - compozitorul Edgar Varese, pictorul Yasuo Kuniyoshi, exploratorul Vilhjalmur Stefansson, anarhistul Leonard Abbott, curatoarea Edith Halpert ș.a. fac un apel la regrupare, pentru un eveniment-omagiu. O listă lungă îi menționează pe cei care au beneficiat de un blid cald, o cafea tare sau o conexiune care avea să le schimbe viața într-unul dintre localurile patronate de Romany Marie: Brâncuși, Diego Rivera, Marcel Duchamp, Prințul Bibesco, Ernest Hemingway, e. e. cummings, Harry Kemp, Muriel Draper, Theodore Dreiser, Edna St. Vincent Millay - autoarea celebrei sintagme „burning a candle at both ends”(intrată în uz ca metaforă pentru „a se face praf”), din poemul scris într-una dintre tavernele Romany Marie. 

În ultimii 20 de ani din viață, Marie Marchand trăiește din amintiri - ale ei și ale celorlalți. Nu revine în gastronomie decât ca „partener” într-un restaurant al cărui proprietar își dorește clienții boemi cu nume sonore. E de fapt un fel de influencer care-și aduce prietenii, câți au mai rămas în oraș sau în viață, pentru consumație, la schimb cu o masă caldă și câteva țigări. Modelul nu funcționează, pentru niciuna dintre părți: chiar și trecuți de a treia tinerețe, amicii Mariei ies în oraș după miezul nopții și consumă frugal, iar restaurantul se închide la 22:00.  

Marie abordează senectutea cu grația și mărinimia care au făcut-o celebră de-a lungul vieții, într-o discreție profundă. Când Romany Marie e găsită fără suflare după o boală la plămâni care o țintuise la pat, Village Voice titrează: „La Reine Est Morte - There Is No Other”. Serviciul funerar are loc într-o sală neîncăpătoare, în ritualul simplu al mișcării Baha’i, pe care Marie o frecventa din anii ’20. 

Peste numai câteva decenii, Romany Marie va intra în uitare, firească, poate, pentru un oraș în care lucrurile se schimbă de la o zi la alta într-un ritm amețitor. Poate fi năstrușnic să afli că lucruri precum egalitatea de gen, sănătatea reproductivă, muzica atonală, meditația sau poliamoria constituiau subiect de conversație deasupra unei ciorbe de perișoare în New York City acum o sută de ani. Nicio urmă fizică a localurilor acelor vremuri nu mai există în zilele noastre. Poate de aceea, fără vestigii tangibile, e greu de crezut că acești oameni au existat în realitate, că Romany Marie nu este vreun personaj fictiv, epatant, zămislit de un autor cu fascinația boemei. Și totuși, au făcut mai mult decât să existe: au rupt convenții, au petrecut eclatant și s-au evaporat din memoria colectivă în viteza splendidă cu care și-au trăit viețile exuberante. Caravana s-a mutat, definitiv, în altă parte.

Credit foto pentru portretul lui Romany Marie: Getty Images

Pe fundalul celor două colaje animate puteți asculta fragmente dintr-o piesă din 1925 a lui Ben Selvin & His Orchestra, și din „Hyperprism”, compusă de Edgar Varese chiar în perioada în care frecventa tavernele lui Romany Marie.