Dacă am face un update al mitologiei, Hercule ar primi o misiune mai grea decât uciderea hidrei sau capturarea câinelui care păzește infernul: să reînvie stațiunea din România care-i poartă numele, ruinată în jaful privatizărilor de după Revoluție. Până atunci, în loc să aștepte supereroi ori să asculte de legenda care spune că statul e dator să-și salveze patrimoniul, mai mulți tineri de 20-30 de ani s-au pus deja pe treabă.
„Aici, fiecare zi înseamnă distrugere. Locul ăsta nu e ca pomul, că-l mai lași un pic, crește și se face mai frumos. E fix invers,” spune dl. Iancu, în timp ce meșterește un set de brelocuri cu amintiri din Herculane. Magazinul lui de suvenire, chiar lângă statuia lui Hercule cu ghioaga pe umeri, e singurul deschis din centrul-fantomă al celei mai vechi stațiuni balneoclimaterice din România. În urmă cu cinci ani, și-a închiriat împreună cu familia trei camere la Apollo, hotelul unde împărăteasa Sissi a Austriei venea la all-inclusive acum vreo 200 de ani. Azi, hotelul e, ca tot patrimoniul istoric din Herculane, o ruină înțepenită în haos juridic și legislativ. Dl. Iancu și soția lui locuiesc aici pe timpul verii, când mai reușesc să scoată un ban de la turiștii din ce în ce mai puțini care bântuie nedumeriți prin centrul părăsit. Nu au apă la robinet, dar dedesubtul clădirii, unde se întinde o rețea subterană de canale și foste băi, izvoarele termale continuă să curgă pe apa sâmbetei. La unul dintre acestea, bărbatul și-a improvizat o mică baie, dar cum încăperea are o deschizătură spre stradă, în fiecare zi găsește acolo doze, cuie, peturi, pamperși. „Toată lumea aruncă aici gunoaie. Mereu aud poc, poc. La început, când ne-am mutat, am scos 10 rabe de gunoi. Și pe stradă fac curat. Mătur în fiecare zi centrul vechi,” spune dl. Iancu.
Spre străzile astea julite și goale privește soția lui, atunci când spune cu nostalgie: „Pe vremea lui Ceaușescu, aici era paradisul. Nu crede nimeni ce era odată la Băile Herculane. Veneam la băi, la liniște, erau cluburi de noapte unde serveau frappe, Pepsi-Cola cu paiul. Cum mulți erau străini, nu te stresa nimeni cu buletinul. Atâta că nu mă băgam unde nu trebuia, la ruletă sau altele. Pe aici chiar nu aveai loc să treci. Acum e un sat părăsit.”
Zeci de hoteluri, restaurante, sanatorii, băi și izvoare termale au fost privatizate, trecând printr-un lung șir de vânzări (multe dintre ele ilegale), schimburi și combinații. Un Monopoly încâlcit, care s-a lăsat, printre altele, cu închisoare pentru Iosif Armaș, fost deputat și afacerist, acuzat că a devalizat stațiunea, și arestul la domiciliu al fostului primar, PSD-istul Nicușor Vasilescu. Astăzi, clădirile de patrimoniu din Herculane, au, în mare parte, statut juridic incert. La unele dintre ele, presupusele șantiere sunt de ani buni în stand-by. Legislația din jurul patrimoniului e, la rândul ei, complicată și ineficientă.
În orașul ăsta pus pe picioare de romani și reconstruit opulent de habsburgi - împăratul Francisc al Austriei zicea pe la 1850 că ar fi cea mai frumoasă stațiune de pe continent -, paragina a început să-și facă loc după Revoluția din 1989.
Încet-încet, bucăți din clădirile baroce au început să cadă, apa s-a infiltrat în pereți și le-a scorojit culorile, vitraliile au fost sparte și tot ce se putea fura a fost furat. Oaza de lux de la Băile Imperiale Austriece Neptun a devenit toaletă publică, subsolurile hotelurilor abandonate au devenit gropi de gunoi. Izvoarele la care s-au tratat deopotrivă soldați romani, regi & regine de la Viena, și clasa muncitoare a Republicii Socialiste România, au fost dezafectate.
Odată cu turiștii, de la Herculane au plecat și locuitorii. Din populația de 5.000 de oameni, cât a consemnat recensământul din 2011, cei rămași spun azi că nu-s mai mult de 3.000. Majoritatea celor care n-au plecat din țară au migrat din zona istorică spre cea rezidențială, cu blocuri comuniste și case modeste, unde mai toți au câte-o cameră de închiriat ori și-au făcut pensiuni cu nume mitologice: Diana, Afrodita, Hera, Adonis, Geta. Aici e un Herculane paralel, un oraș-sat, cu vitrine prăfuite și multe case de pariuri, cu balcoane încolăcite în viță de vie și tufe de trandafir, peste care se ridică mirosul sulfuros al apei. Noul centru turistic, care se animă seara cu familii venite în vacanță, arată ca un accident - învălmășit și zgomotos. Două terase rivalizează cu muzică populară live: un „hop, hop” cam apatic versus un „haide, haide, n-o lăsa!” energic, scăldat în orga de lumini.
Blocurile astea pitice, cu grămezi de lemne de foc stivuite la intrare, sunt ultimul loc unde te-ai aștepta să vezi un street artist la lucru. Și cu toate astea, într-una din ultimele zile de vară, îl găsești acolo pe IRLO, unul dintre cei mai curajoși și psihedelici artiști de stradă din România.
Stă cocoțat pe schelă și pictează primele cadre din muncile lui Hercule. Cu fiecare gest, fațada scorojită a blocului cu patru etaje schimbă puțin tonusul cartierului, iar locatarii se opresc din drumul lor să se minuneze. Mulți și-ar dori ca toate blocurile din zonă să fie pictate, dar pe IRLO nu-l surprinde asta, fiindcă, spune el, în mai toate cartierele unde a pictat pereți, oamenii duc dorul culorii.
La câteva minute de mers, pe calcanul Liceului Hercules, Obie Platon face ultimele retușuri la pictura în care zeul VIP al stațiunii duce la bun sfârșit misiuni mai ceva ca-n benzile desenate de la Marvel. La lucrarea asta a pictat și ziua și noaptea, iar acum peretele liceului deschis în 1974 e un soi de halucinație mitologică, în care creaturile pe care le are de hăcuit Hercule par extratereștri evadați din Predator.
IRLO Are la activ sute de picturi murale, dintre care cel puțin două au fost șterse când nici nu se uscase bine culoarea, din motive delicios de absurde. În 2010, pictura de pe calcanul Galeriei de Artă Contemporană Brukenthal din Sibiu a fost văruită în 24 de ore pentru că ar fi conținut simboluri masonice, iar în 2015, lupta Sfântului Gheorghe cu Balaurul a dispărut de pe zid după o poveste complicată pe bază de (auto)cenzură. În 2018, se împlinesc 10 ani de la controversata expoziție Freedom for Lazy People, la care IRLO a fost unul dintre artiștii invitați. În urma acestei expoziții, organizată la ICR New York, a bubuit în presă „cazul poneiului roz”.
Obie Platon e unul dintre cei mai spectaculoși street artiști români. Dacă ai trecut acum doi ani pe Strada Verona din București, n-ai cum să nu-l fi ținut minte pe Don Quijote-le lui, iar dacă ai drum pe la Vaslui, musai să treci prin fața penitenciarului unde, împreună cu crew-ul NOM, a reinterpretat Statuia Libertății. În 2017, a lucrat mult în China, unde a pictat și pereți din Shanghai, și pânze în galeria de la ICR Beijing. Arta lui e de văzut aici, dar mai ales pe viu.
Kero e street artist cu vechime și personalitate, iar Ocu, una dintre extrem de puținele femei din street art-ul românesc. Împreună, au fondat la Cluj Asociația Launloc, prin care tot scot arta din galerii și-o duc în spațiul public. Timp de doi ani, au pictat tramvaie care au străbătul Clujul ca niște galerii în mișcare. În același oraș, au pus în mișcare un festival care să ducă arta urbană în curtea școlii, iar în casa-atelier-galerie pe care au deschis-o se creează mai mereu ceva nou.
Ion Barbu e un fel de laborator în mișcare. A lucrat în mină ca inginer, a făcut caricaturi & satiră prin ziare, iar de ani buni, încearcă (și reușește) să arate că artele pot să scoată din amorțeală chiar și un oraș minier, rămas fără mine, cum e Petrila. Pictează poezie pe blocuri și pe magazine, deschide muzee și face expoziții, scoate performance-uri din piatră seacă. Îl poți cunoaște mai bine din vizita pe care colegii mei i-au făcut-o acasă, ori din documentarul Planeta Petrila.
Un pic mai jos, în fața grădiniței „Floare de colț”, se opresc două doamne: „Uite ce frumos, le-o pus inimă și culoare la copii!” De pe scările metalice înalte, Kero Zen și Ocu își finisează lucrarea prin care peretele a devenit o iluzie optică - ca și cum Escher ar fi întâlnit psilocibele. Într-un relief abstract, în tonuri de verde pe care le împrumută de la munții din jur, șerpuiesc izvoare colorate, gata să explodeze într-un curcubeu.
Într-o bandă desenată de artistul Ion Barbu pe marginea șoselei care urcă de la gară spre centrul orașului, vezi cum lui Sisi îi dispare câte-un rid pentru fiecare zi petrecută la Băi. E, de altfel, singura imagine a superstarului istoric pe care-o poți vedea azi la Herculane. În rest, amintirea ei bântuie ca o fantomă clădirile părăsite: Aici și acolo, Sisi a făcut și a dres.
Cele patru murale sunt parte din prima ediție a Băilor Culturale Herculane - un fel de „respirație gură la gură” pentru stațiunea asta. Asociația Culturală pentru Intervenție Artistică e cea care a pus pe picioare proiectul, în parteneriat cu alte câteva ONG-uri tinere, care împărtășesc cel puțin două mize. Să reînsuflețească, puțin câte puțin, locuri căzute în uitare, și să scoată artele & cultura din circuitul marilor orașe privilegiate, pentru a o aduce în comunități de unde lipsește aproape cu totul. Asociația Locus derulează Herculane Project, proiect prin care se îngrijește de soarta patrimoniului de la Băi. Asociația Launloc face ca street art-ul să ajungă cât mai des unde-i e locul, adică în spațiul public. Deja de câțiva ani, Cinemobilul lui Tudor Baciu - singurul cinematograf mobil din România - duce filmul acolo unde n-a rulat de mult sau poate niciodată.
Vara asta, Băile Culturale Herculane au însemnat o săptămână în care orașul a arătat cum ar putea să fie, dacă ar reveni la viață. Printre blocurile îmbătrânite n-au apărut doar picturi, ci și un „paviliOM” - un fel de cuib uriaș, din lemn împletit, unde vecinii să se-adune la un pic de odihnă și umbră. Lumea s-a strâns la concert sau la film în aer liber, chiar lângă fostul cinematograf, ori s-a oprit în Parcul Central la discuții relaxate cu Ion Barbu, Corina Șuteu și Dan Perjovschi. „Îmi place tot ce începe,” spune Dan Perjovschi într-o seară, în foișorul din parc. „De-asta sunt aici. În sfârșit, la aproape 60 de ani, am ajuns să cânt în locul fanfarei”, râde artistul care-a desenat nu doar unele dintre cele mai importante muzee și galerii ale lumii, ci și un buncăr atomic din Bosnia, uzina de apă din Suceava, stații de tramvai din Arad & multe altele. „Ce mă interesează pe mine e o politică socială. Nu vreau să înfrumusețez un oraș, ci să îi pun întrebări.”
„Am vrut să atragem atenția asupra patrimoniului lăsat în dărăpănare, dar oferind oamenilor ceva: o pictură murală, un pavilion, o conferință. Pentru noi a fost foarte important ca ei să aibă acces direct, mai ales că sunt activități cu care oamenii de aici nu sunt foarte obișnuiți,” explică Andreea Sărăran, de la care a pornit scânteia Băilor Culturale. Anul trecut, după ce-a ajuns la Herculane, Andreea și-a dat seama că ăsta e locul din care vrea să înceapă un drum nou. Așa că a renunțat la jobul ei de birou, a creat o asociație și, împreună cu colegii ei, a reușit să găsească bani. A mers pentru prima oară într-un consiliu local și i-a convins pe cei de la primărie că o săptămână de arte i-ar prinde bine lui Hercule. Chiar dacă n-a primit de la autorități decât sprijin logistic, a fost de-ajuns că pot începe să lucreze cu orașul. „Pe de o parte, i-am invitat mai departe pe acești oameni din domenii foarte diferite ale artei, ca să dea mai departe experiențe valoroase, iar pe de alta să și stea unii cu alții, să facă schimb. M-am și întrebat: va înțelege comunitatea locală ce vrem să facem? Până acum, toți cei cu care am vorbit au fost foarte receptivi, ne-au mulțumit că am venit și ne-au primit cu căldură,” spune Andreea, care deja se gândește cum vor arăta Băile Culturale vara viitoare.
La 16 ani, Karina Spătaru, care învață și locuiește în oraș, e unul dintre adolescenții care au făcut voluntariat în proiect. Stațiunea are mare nevoie de lucruri care să se întâmple, spune Karina, fiindcă ocupația principală a tinerilor de-aici este „telefonul”. Karina e membră în Asociația Tinerilor din Herculane, singura care mai încearcă să scoată oamenii din case. „Problema e că aici nu prea există evenimente la care noi să nu fim și organizatori, și participanți. Anul acesta, am mers la un singur eveniment la care am fost doar simplu participant: teatru cu Vasile Muraru și Valetina Fătu. Și deși acesta a fost singurul spectacol, m-am întristat că au venit doar patru localnici. Restul, turiști.”
La Herculane, nu doar hotelurile, băile și restaurantele au fost închise. Odată cu ele, au dispărut și singurele spații unde se puteau întâmpla schimburi de cunoaștere. „Proiectele derulate de administraţia locală din Băile Herculane în parteneriat cu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului sunt tot mai aproape de concretizare. Printre acestea se numără şi reabilitarea Cinematografului Hercules, care se va transforma într-un centru multicultural modern,” scria în 2012 un ziar local. După 8 ani, cinemaul, oarecum renovat între timp, zace închis și plin de praf, înconjurat de hârtii igienice folosite. Odată cu vânzarea Vilei Sisi, unde venea în vacanță împărăteasa austriacă, casa de cultură a fost desființată, iar biblioteca publică, înghesuită în două cămăruțe - cărțile care n-au încăput au rămas până azi în saci. După vânzarea Cazinoului (primul cazino din Europa de Est), Muzeul de Istorie „Nicolae Cena” (primul muzeu din România deschis într-o stațiune balneo) a fost închis, iar colecția răvășită. Câteva exponate, printre care un altar votiv foarte valoros din anul 153 d.Hr., care atestă localitatea, au fost exilate la un centru de informare turistică. A existat, însă, un supraviețuitor.
Librăria „Sabin Opreanu” e deschisă, complet improbabil, 6 zile din 7, pe o străduță din centrul Băilor Herculane. Și citatele scrise de mână din vitrină, și bilețelele lipite la intrare, ori pe pereți, și muzica în surdină, dau de înțeles că aici, locuiește cineva. Iar de la Mirela Opreanu, pe care o găsesc printre rafturile și mesele copleșite de cărți, aflu că asta e a doua ei casă. „Librăria, în familia mea, e de peste 40 de ani. Tatăl meu a fost directorul librăriei înainte de ‘90. Eu lucrez în librărie de la vârsta de 9 ani,” spune Mirela, o femeie delicată, dar care ține în priză singurul loc din Herculane de unde-ți poți cumpăra o carte.
Imediat după revoluție, tatăl ei, căreia librăria îi poartă azi numele, a fost anunțat că Centrul de Librării Severin se desființează. Cu mari sacrificii - printre care vinderea bibliotecii și a celor câtorva tablouri pe care le avea -, familia a reușit să cumpere librăria. N-a fost deloc ușor la început, povestește Mirela, fiindcă banii erau puțini, în primul an de libertate nu prea aveau ce pune pe rafturi, dar au rămas pe linia de plutire. Turiștii, care odată se înșirau la cozi lungi, să cumpere legenda lui Hercule și cine știe câte alte titluri, au început și ei să se rarefieze. Cu toate astea, și azi, când ajung la stațiune foarte puțini, tot ei sunt principalii cumpărători. „Eu vând carte două luni pe an, atunci când vin turiștii. Apoi, rămân cu vreo 3.000 de locuitori, care nu citesc și care vin să ia cel mai ieftin ghid de conversație român-german, ca să plece la muncă,” spune Mirela. Deși fratele ei a plecat acum câțiva ani în Irlanda, ea a știut că aici vrea să se întoarcă după ce a făcut filologie la Timișoara, apoi limbi clasice la București. Un reminder al acelei perioade e că în librăia ei găsești un volum de poezii ale lui Eminescu traduse în bengali de Amita Bhosai, cea care în facultate i-a predat Mirelei sanscrită.
Librăria s-a mutat în locul de acum în urmă cu 7 ani, când a fost nevoită să plece din spațiul unde funcționase mai bine de 30 de ani, în apropierea Cazinoului. Noul proprietar al clădirii, povestește Mirela, i-a spus într-o zi să facă o librărie modernă. „Să dispară cartea. Evident că știam despre ce vorbea: librăriile tip mall, cu cafeluță, cu ceiuț ș.a.m.d. I-am spus că, dacă o să vreau să vând cafea, o să-mi fac o cafenea. Eu cartea nu pot s-o amestec cu altceva, indiferent de situație. Cum vezi, nu vând nici măcar jucării,” spune cu foarte mare convingere Mirela. Apoi, într-o iarnă, după ce la librărie a fost tăiat curentul, a strâns cărțile în frig și s-a mutat la casă nouă. De atunci, e a one-woman-bookshop: „Eu nu am bani de soft pe calculator și încă fac inventarul la raft, carte cu carte. Actele tot eu le fac. Comenzile tot eu le fac. Eu mă duc la poștă, după colete, eu mă duc la bancă, eu fac curat.” O mai ajută din când în când mama și fiica ei, studentă.
Muncește de cele mai multe ori până la epuizare, dar încearcă să-și amintească cât mai des de ce. „Ce fac eu aici e, chiar dacă sună cum sună, rezistență prin cultură. Da, băi! Te pui împotriva unui sistem, faci ce crezi că trebuie să faci, și uite că se poate. Eu îți arăt ție, sistemule, că, dacă tu ești semi-analfabet, eu încă vând carte și aduc lumină în întunericul pe care tu încerci să-l arunci peste noi!”
Când studenții de la Herculane Project descuie ușile de termopan de Băile Neptun, și în față se deschide cel mai tulburător spectacol al distrugerii - sala uriașă de primire în fostele băi imperiale -, cei mai mulți vizitatori spun că le dau lacrimile. Proporțiile dezastrului (și frumusețea lui) vin ca un șoc. Tencuiala mucegăită și plină de igrasie a căpătat culori turbate. Pe un perete albastru, cineva a scris cu sprayul „Welcome to hell”. Podeaua e plină de moloz și cioburi de vitralii, iar din acoperiș lipsesc hălci întregi. În băile unde țâșneau odată izvoare fierbinți direct din pământ, au rămas doar țevile ruginite și au răsărit plante. Din vârful fântânii de faianță italiană, pe care sunt pictate păsări și pești, cineva a furat statuia lui Cupidon.
Clădirea asta, pe care acum e agățată o plăcuță cu „VĂ RUGĂM OCOLIȚI PERICOL DE ACCIDENTARE”, este, poate, cea mai fidelă întruchipare a privatizărilor feroce din România proaspăt capitalistă. A fost deschisă în 1896 și dezafectată treptat după ‘90. În ultimul an, grupul de studenți de la Herculane Project s-a zbătut până când a fost catalogată drept pericol public. E o strategie de urgență, prin care se pot face câteva reparații de bază, care să prevină degradarea hiper-accelerată. Și, deși primăria a reușit să găsească cei 100.000 de euro necesari, permisiunea de intervenție de la Ministerul Culturii întârzie de câteva luni. Asta pentru că, deși clădirea aparține statului, terenul are proprietar privat, care nu vrea să-și dea acordul pentru reparații.
„Justiția ar putea să descâlcească probleme acestea, dacă s-ar mișca mai eficient și mai repede, în primul rând pentru patrimoniu. Pentru că, din păcate, patrimoniul nu mai are timp în România. Timp de procese care se întind pe nu știu câți ani,” explică Patricia Blidariu, unul dintre cei care țin în priză Herculane Project. E, de altfel, unul dintre cei câțiva studenți la arhitectură care vara trecută, după câteva câteva zile la pescuit pe Dunăre, au ajuns pentru prima oară la Herculane, și-au rămas șocați de starea dezastruoasă a clădirilor. „Faptul că era scandalos ne-a făcut să ne unim și să vrem să acționăm.”
Într-un an, și-au făcut o asociație care a ajuns la 30 de membri, au început curățarea Băilor Neptun, unde prin mormoanele de gunoaie creșteau deja familii de șerpi și salamandre, au organizat evenimente în clădirile abandonate. Și-au suflecat mâinile pentru a înțelege ce înseamnă să revitalizezi o zonă, dar mai ales ce înseamnă să te rătăcești în legislație, birocrație și paradoxuri juridice. De curând, asociația lor a început să primească sprijin din partea platformei România 100. Și tot de curând, au început să lucreze la o strategie prin care să convingă Ministerul Culturii că toate monumentele distruse de la Herculane își au locul în Patrimoniul UNESCO. Deși e un proces greu, ar mult mai simplu decât dacă ar conta pe instituțiile noastre.
„Cauza principală pentru ce s-a întâmplat la Herculane e privatizarea deficitară, care s-a făcut peste tot în România. Tipul de oameni care au fost implicați în privatizări după ‘90 nu căutau o dezvoltare de lungă durată, ci doar un câștig de moment. Privatizarea le-a deschis ușile către o mafie imobiliară, nu către un tip de afaceri profitabile, din care să câștigăm toți: atât ei, ca investitori, cât și noi, ca cetățeni,” e de părere Patricia. „Apoi, România a început să aibă probleme în alte sectoare - sănătate, educație etc. -, și ele au devenit priorități mai mare decât patrimoniul arhitectural sau cultură, care au fost lăsate complet în urmă.”
Foto main: Flavius Neamciuc / Herculane Project. Foto 2: Petru Cojocaru
Dacă sunteți curioși care mai e viața culturală și în alte orașe mici din România:
Arta modernă virusează stațiunea
Trei zile la Petrila cu artistul Ion Barbu
