Într-o „Neștire”, un pamflet publicat în Moineșteanul în 2013, jurnalistul relatează un eveniment care n-a avut loc, dar ar fi putut la fel de bine să se-ntâmple: un om al străzii a fost găsit dormind în ruina Cinematografului Lira.

„Din primele informații, [omul străzii] a declarat că a confundat cinematograful cu o hală părăsită și că nu se simte vinovat pentru gestul său ofensator. Mai mult decât atât, acesta a luat peste picior autoritățile locale, spunând că dacă acea clădire e o instituție de cultură, atunci el este nepotul reputatului poet dadaist Tristan Tzara.”

Dacă te uiți la Centrul Cultural „Lira” în 2018, nici nu ți-ar trece prin cap că a renăscut dintr-o ruină. La jumătatea lunii iulie, fac un tur al „Lirei”, ghidată de Viorel Costea, funcționar în Primăria Moinești, și principalul motor al renovării sălii. Costea, un domn la vreo 50 de ani, mustăcios, și cu o privire pătrunzătoare, albastră, e mândru foc de „Lira”, care s-a transformat într-un centru cultural multifuncțional. În locul vechii anexe nefolosite se află o recepție, plus două camere de oaspeți care-arată la fel de bine ca orice AirBnB occidental, pentru invitații centrului care sunt nevoiți să rămână peste noapte. Sala de spectacole are 480 de locuri, scaune roșii, plușate, și găzduiește spectacole de operă, jazz, muzică clasică și pre-clasică.

Au și-un parteneriat cu trupa Teatrului „George Bacovia” din Bacău, care aduce vreo opt-zece spectacole pe an pe scena de la „Lira”. Vin și multe trupe independente, din București, Iași, din toată țara. La spectacole sala e plină, ceea ce îmbucurător. „Ce nu e îmbucurător e cinemaul. E un pariu pe care l-am pierdut. Eu am fost convins că o să se năpustească lumea.”

În anul 2008, când autoritățile locale s-au apucat de renovarea cinematografului, „eram cu caș la gură, habar n-aveam ce-nseamnă să dai film, de unde faci rost de ele, ce-ai de plătit, cu cine trebuie să vorbești. Și-am început să dăm telefoane prin țară.” Deși nu-i atât de plină pe cât și-ar dori-o, Viorel Costea își iubește sala și nu ratează să laude niciun detaliu: boxele de sub ecran și proiectorul - 4K, full-HD, 3D „și, la momentul de față cel mai bun din țară”.

Până în 2018, „în Moinești nu s-au mai dat filme din 1995. De 22 de ani”, spune Costea. Și chiar dacă lumea încă nu se-nghesuie la cinema, o bloggeriță locală semnalează încântată redeschiderea cinematografului. Cristina Chifu povestește că a fost ultima dată la film în Moinești prin ‘88, la Liceenii. „Apoi m-am dus la filme pe la cinematografele din Iași, iar de curând,  când aveam poftă de-un film, dădeam o fuga la Bacău ori la Piatra Neamț, la Cinema City.”

Povestea cinematografului din Moinești, redeschis printr-o combinație fericită de finanțare locală și entuziasm personal, e aproape singulară în peisajul din România. Cum arată acest peisaj? Cum a reușit Viorel Costea să facă la Moinești ce nu s-a putut la București? Și de ce nu mai e cinematograful ce-a fost, în România lui 2018 - aflăm în cele ce urmează.

Cine mai are nevoie de cinematografe în România?

În 1989, RomâniaFilm deținea circa 600 de săli de cinema, din care în 2015 mai existau 145, dar mai funcționau doar 22.Restul au fost abandonate complet, transformate în cluburi, discoteci, sau „cazinouri” (adică săli de păcănele). Conform unei statistici din 2014, erau doar 3,8 săli de cinema la un milion de locuitori. Au apărut multiplexurile din mall-uri, mai întâi în București, apoi prin toate orașele mari. Cinematografele închise nu s-au mai redeschis – lupta aprigă a directorului Victor Purice de a păstra deschis cinematograful „Dacia” din Piatra Neamț a fost documentată în Cinema, mon amour, filmul lui Alexandru Belc din 2015. Purice a ajuns un fel de emblemă a morții lente și dureroase a cinematografelor care nu-s de mall, dar și a modului în care se agață cu ghearele de supraviețuire.

În București, toate cinematografele istorice care punctau bulevardul Gheorghe Magheru au fost închise în urma modificărilor legislative de după incendiul din clubul Colectiv. Patria, Scala și Studio funcționau toate în clădiri cu risc seismic. Doar CinemaPRO mai ține stindardul în centru – dar a fost, totuși, amendat pentru nereguli. Altminteri, există sala mică, dar cochetă „Elvira Popescu”, redeschisă în 2011 pe lângă Institutul francez și intimul cinematograf Glendale din Cotroceni, deschis în 1996. Singurul alt cinematograf non-multiplex deschis în capitală după 1989 este Cinematograful Țăranului Român, Sala funcționează din 2008, a apărut la inițiativa directorului de pe-atunci al Muzeului Țăranului Român, Vintilă Mihăilescu, și s-a numit inițial Noul Cinematograf al Regizorului Român. Controversele care au însoțit deschiderea cinematografului și apoi a Clubului Țăranului au condus la demisia lui Mihăilescu din funcția de director, în aprilie 2010.

Nu în cele din urmă, 2016-2018 a fost perioada mai multor tentative de redeschidere a unor cinematografe din țară. Cel mai răsunător eșec a fost investirea a peste 3 milioane de euro pentru renovarea cinematografului Gloria din cartierul bucureștean Titan. Pe 29 aprilie 2018, la nici un an de la inaugurare, o postare de pe contul de Facebook al cinematografului anunța că Gloria s-a închis definitiv. În iunie s-a redeschis Cinematograful „București” din Pitești și, tot în aceeași lună, după 10 ani de la închidere, Cinema „Flacăra” din Hunedoara. În august, după renovare și modernizare, a revenit la viață și Cinema „Arta” din Sibiu. În Aiud primăria a preluat Cinematograful „Progresul” de la RADEF, Cinema „Luna” din Caransebeș s-a redeschis în 2016, iar în Făgăraș s-a zvonit în 2017 că Cinema „Transilvania” ar fi în curs de reabilitare - dar de-atunci nu s-a mai auzit nimic despre asta.

Evreii, comuniștii și filmele

Povestea cinematografului din Moinești începe cu o mică sală de familie, a cărui director era un evreu pe nume Solomon. Închisă în ’40-’41, odată cu legile și pogromurile anti-evreiești, sala a fost redeschisă după 1947 de comuniști și denumită „Filimon Sârbu”, după unul dintre personajele mitice ale PCR – activist, ilegalist, ucis de fasciști în 1941. Numai că orașul petrolier creștea rapid, se construiau blocuri, „să dăm țării cât mai mult petrol!” În 1956, autoritățile au demolat micul cinema și au construit în locul lui o sală de ședințe a SovRom Petrol și apoi cinematograful nou, „23 August”, cu 480 de locuri. În același spațiu se produceau și brigăzile de actori amatori sau „de agitație”, cum erau numite atunci. Au făcut mare vogă cu Titanic Vals, de exemplu – dar de obicei se râdea mai mult la repetiții decât la reprezentații, își amintește Costică Vlad, 81 de ani, fostul administrator al celor trei cinematografe din zonă: „Petrolul” Zemeș, „Petrolul” Lucăcești și „23 August” Moinești.

Obiecte de artă expuse în foaierul Centrului Cultural „Lira”

E unchiul lui Viorel Costea și mare colecționar de afișe de film din perioada comunistă. Le-a păstrat și pe cele care veneau „de la centru”, dar și pe cele pe care le făcea de mână unul dintre operatorii sălii, pentru filmele care veneau fără material promoțional. Vlad era, de fapt, un fel de om bun la toate la aceste cinematografe. A lucrat 32 de ani în lumea filmului, pentru că s-a îndrăgostit de unul dintre primele lungmetraje pe care le-a văzut vreodată, sovieticul Atacul caravanelor.

Deși iubește pelicula, Vlad își amintește că înainte de ’89 avea mari probleme cu proiecțiile: veneau filmele cu rolele inversate, ciupite, incomplete – trebuie să aibă grijă să le verifice de fiecare dată. Pe vremea lui, la Moinești rulau două filme pe săptămână, 5 proiecții pe zi. Printre succesele de casă, îmi enumeră Sunetul muzicii, Cavalerii Mesei Rotunde, Dacii, Columna și Mihai Viteazul. „De Sergiu Nicolaescu mergeau toate. Și Dem Rădulescu era un comic foarte popular.” Cele mai dragi amintiri de pe-atunci sunt deplasările prin țară cu actorii, pentru proiecții de film speciale pentru muncitori. Cele mai frumoase amintiri le are de când a mers la baraj la Onești cu Draga Olteanu Matei, Marga Barbu și alți „oameni de acțiune”.

Pe la jumătatea anilor ‘90, a devenit clar că vechiul cinematograf, redenumit „Lira” după Revoluție, își trăiește ultimele zile. „Asta era o sală comunistă. A căzut în genunchi și a rămas așa. Și și-au luat toți mâinile de pe ea, pentru că nimeni nu voia să aibă de a face cu așa ceva”, explică Viorel Costea. Familia de greci, Kendros, care s-a ocupat de-a lungul timpului cu proiectarea filmelor, s-a stins. După Revoluție, „Lira” a ajuns în proprietatea companiei Petrom și s-a transformat în sală de jocuri, amenajată în fostul foaier al cinematografului. Sala de cinema a fost complet abandonată în 1995, a ajuns o ruină și se transforma periodic în squat pentru oamenii străzii.

Fostul club „Lira” în 2011. Imagini via Moineșteanul.ro
Centrul Cultural „Lira” din Moinești, fotografiat de Bogdan Dragomir în 2017, pentru Radio România Cultural

În 2008, OMV a preluat compania Petrom și, odată cu ea, și sala „Lira”, pe care a vândut-o apoi primăriei. Când au preluat-o autoritățile locale, era „dezastru. Nu cred că ar fi rezistat mai mult de un sfert de oră cineva în sală.” Jumătate dintre scaune nu mai erau și mirosea îngrozitor. Viorel ar fi vrut să păstreze pentru un viitor muzeu al patrimoniului moineștean vechiul aparat de proiecție Kodak din anii ’80 al cinematografului, care avea vreo trei metri cubi, dar ca să-l scoată, la renovare, au demolat un perete, iar proiectorul s-a făcut bucăți.

Tot în 2008 a ajuns la primărie și Viorel Costea, care-a fost inițial purtătorul de cuvânt al instituției, iar azi e șeful biroului de Cultură, Tineret, Activități Publice și Mediu de Afaceri. S-a hotărât să transforme sala „Lira” în „proiectul lui de suflet”. Înainte de închiderea sa definitivă, în 1995, „principalul punct de atracție în oraș era cinematograful”, povestește Costică Vlad. Odată ce acesta n-a mai fost, pentru oamenii din oraș n-a mai rămas nimic de făcut în timpul liber.

Centrul cultural s-a făcut fără bani europeni, într-un parteneriat între Primăria Moinești și Consiliul Județean. A costat 1,3 milioane de euro și s-a deschis în septembrie 2016, iar cinematograful în ianuarie 2018. Le-a luat mai bine de un an să obțină avizul ISU, pentru că „deveniseră mai catolici decât Papa.” Costea a ținut cu dinții de proiect, pentru că îl vedea ca parte dintr-un plan mai mare, de a face Moineștiul un oraș turistic. „Bun, și le spui turiștilor să vină la Moinești și ei vin la Moinești și ce fac?” Planul pe termen lung e construirea unui centru balnear, dar până la omologarea apelor și ce mai e nevoie, va dura cel puțin zece ani, spune Viorel Costea.

„Aveam o singură galerie de artă și aia era vai mama ei” – și-atunci s-au decis că e nevoie de cel puțin două-trei galerii, cu vernisaje și evenimente, „să-i aduci pe artiști în mijlocul poporului și să-i educi pe oameni în sensul frumosului”. Așa a apărut o tabără anuală de sculptură monumentală la Moinești, care produce lucrări de artă publică, cu care primăria mai animă un colț de peisaj.

La cinema, totuși, nu vine lumea, „deși, uite, vineri am premieră în același timp ca la New York și la București”, cu Infernul din zgârie-nori. Sunt circa treizeci de spectatori la fiecare proiecție, într-o sală de 300 de locuri. „Dar să știi că e mai bine ca la mall la Bacău!” Un proiecționist de la multiplexul din capitala de județ i-a spus lui Viorel că stau chiar bine cu numărul de spectatori – lui i se-ntâmplă să dea filmul și cu doi oameni în sală. Costea e conștient că se luptă cu comoditatea și cu accesibilitatea filmelor pe net, piratate sau de pe Netflix și HBO GO. Cu toate astea, există și cinefili în Moinești, care vin la mai toate filmele, plus „un nucleu dur de vreo 40 de doamne care nu ratează niciun spectacol. Vin gătite, frumos. Sunt fostele profesoare de la liceu.” Printre ele, și doamna Rodica Ilioaia, fostă profesoară de română și mare pasionată de teatru, dar care spune că preferă să vadă filme acasă.

Imagine de la Simpozionul Internațional „Tristan Tzara” 2018

Municipiul DADA

Cum intri în Moinești, n-ai cum să nu observi monumentul DADA, opera sculptorului german de origine română Ingo Glass, dezvelită în 1996 și care cântărește cam 120 de tone. Nu-i singura amintire a poetului în orașul lui natal. Statuia „Cavalerului Tristan Tzara”, realizată de sculptorul Giulian Dumitriu (care, printre altele, a realizat și bustul lui Lady Gaga, într-o serie de lucrări expusă la București și apoi la Berlin) a fost inaugurată în 2013 și dialoghează cu vizitatorii, livrându-le pe un ecran versuri aleatorii la nivelul ochilor, în funcție de înălțime.

Tristan Tzara, poet de origine română, creditat cu inventarea curentului avangardist DADA, a plecat în Franța în 1915 și probabil n-a apucat să vadă prea multe filme la mica sală de cinema a familiei Solomon. Însă, odată ajuns la Paris, a apucat să regizeze Le coeur à barbe (1930) și să-și joace propriul rol în Tristan Tzara (1949). Astăzi, orașul în care s-a născut face tot posibilul să-i țină memoria în viață. Marea mândrie a lui Viorel Costea, de exemplu, e Simpozionul Internațional „Tristan Tzara”, pe care-l organizează în fiecare an. „Nu știu dacă știi, dar Tristan Tzara a zis că muzica soul-jazz e opera unor dadaiști.” Așa că Viorel a adus la Moinești nume noi din jazz-ul românesc: în 2017 pe cele cinci fete de la Twisters, elevele lui Harry Tavitian, iar anul ăsta formația Soul Serenade. Actorul Alex Floroiu, tot moineștean, a jucat rolul lui Tzara la simpozionul din 2017, în spectacolul Travestiuri, după Tom Stoppard. Artiști elvețieni au ținut workshop-uri cu elevi de liceu din Moinești, care s-au încheiat cu un happening: au adunat vreascuri din tot orașul, le-au făcut bucăți, apoi au proiectat foc pe ecranele telefoanelor mobile, pe care le-au pus sub vreascuri.

Conexiunea Elveția-Moinești e încă activă, la un secol de la nașterea dadaismului la Cabaret Voltaire, în Zürich. Costea i-a scris pe net pe artistul Paul Dorm, de la teatrul din Zürich, fără să spere faptul că acesta chiar o să vină la Moinești. Până la urmă, chiar s-a întâmplat – iar Dorn le-a adus anul ăsta în orașul din Bacău pe Die DADAinen, o trupă feminină de teatru și performance art din Dortmund care joacă pe versuri de dadaiști.

Trailerul documentarului „Aliyah Dada” (2015), regizat de Oana Giurgiu

Nu doar dadaismul e din Moinești, ci și esențialismul, teoretizat și ilustrat de Pic Adrian, artist de origine evreiască. Tot din Moinești era și graficianul evreu Alphonse Sattinger, fost director artistic la The New Yorker, medaliat de Congresul Statelor Unite. Costea e extrem de conștient de ascendența evreilor asupra culturii românești – îmi spune că a fost de curând la Ein Hod, o localitate din Palestina transformată în colonie de artiști de românul de origine evreiască Marcel Iancu. Într-o anecdotă pe care i-a povestit-o ultimul evreu din Moinești, dl. Samuel Kohlenberg, rabinul și preotul au participat împreună la o procesiune împotriva secetei din 1912, ca să se roage fiecare la dumnezeul lui. „Dar, ce, tu ai impresia că sunt doi?”, ar fi glumit atunci Kohlenberg. Și tot Costea a invitat-o la Moinești pe Oana Giurgiu, regizoarea documentarului Aliyah Dada despre localitatea Rosh Pina, întemeiată în 1882 în Palestina de evrei români originari din municipiul băcăuan.

Înainte să scrie manifestul unuia dintre cele mai influente curente de avangardă, la 17 ani, când probabil compunea în micul târg moldovenesc al Moineștilor, în versurile adolescentului Samuel Rosenstock se prefigura deja atmosfera sumbră a poetului „trist în țară”:

„Vântul îţi fluieră în oase

Melodii curioase, zbârnâie frânghia

În inimă în umbra plângătoare  

Noaptea fug lupii de tine, se adună fluturii  

Şi intră în cutia ochilor ca într-o floare,

Noaptea se rupe în jurul tău ca fluturii.”

(„La marginea oraşului” 1913)

Fotografiile au fost realizate de Ioana Pelehatăi, exceptând situațiile în care se specifică altă sursă.

Imaginea principală: Monumentul DADA, de Ingo Glass