Film / Festival

Scene de viață barbară | Berlinale 74

De Victor Morozov

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 26 februarie 2024

Săptămâna mare al lui Andrei Cohn, singurul film românesc prezent la Berlinale anul acesta, e un proiect ambițios. Păcat însă că ține să ne reamintească asta la fiecare cadru.


Greu de imaginat potrivire mai stranie cu actualitatea: Săptămâna mare, o dramă despre un hangiu evreu și soția lui, care suferă către finalul secolului XIX tot soiul de neplăceri de pe urma interacțiunilor cu locuitorii „neaoși” dintr-un sat de la Dunăre, se lansează în timpul atrocităților comise de Israel în Fâșia Gaza. Bună intuiție din partea lui Cohn de a propune un film mai concret decât o alegorie și mai metaforic decât un fapt divers, care astfel „deschide” către viitorul unui secol și mai bine de atrocități neîntrerupte. Filmul lucrează cu această natură umană – simțim cum stau la pândă câteva judecăți universale despre bine și rău –, dar are meritul să rămână ancorat într-un tablou de epocă singular. De fapt, aspirând să cuprindă ceea ce există între mare (un fel de mit fondator al satului) și mic (o preocupare pentru tot ceea ce, în viața oamenilor, riscă să fie îngropat de istorie), povestea lui Cohn se asigură că „face impresie”. Era de așteptat, din partea acestui cineast care a evoluat de la o comedioară minimalistă (Acasă la tata, 2015) la observarea exterminării fizice (Arest, 2019), să treacă la nivelul superior.

Săptămâna mare e cel mai ambițios film al lui Cohn. Dar, văzând încotro a apucat-o Arest – un film aproape de neprivit, născut dintr-o viziune primitivă asupra actului de a arăta pe ecran violența –, nu sunt sigur că acesta e un fapt întru totul benefic. Dată fiind inclinația cineastului către emfază, ideea de a împacheta totul între două generice – de la raportul între genuri la raportul între rase și de la film de epocă la film politic – nu se poate opera decât cu prețul unui forcing asupra spectatorului: la tot pasul, Săptămâna mare se asigură că înțelegem că e un film mare. De unde și senzația că regizorul, deși tot mai matur în arta sa, încă nu e stăpân pe mijloacele avute la dispoziție – ci simte nevoia să supra-semnalizeze mizele filmului, să epateze prin încărcătura tematică, să aresteze privirea.

Să zicem, deci, că adevăratele filme „mari” devin astfel oarecum în ciuda lor – și nu forjând o mizanscenă care vrea, prin fiecare imagine, să dea gaură în cer. Săptămâna mare e obositor de respectabil: nu există nicio falie în seriozitatea sa papală, iar gravitatea celor arătate nu primește niciun debușeu, nicio relaxare – suntem, timp de peste două ore, asaltați de teme cu majusculă, de replici decisive, de personaje care, asemenea filmului precedent, se curbează sub agresiune. Mai ales Sura, soția hangiului (interpretată frumos de Nicoleta Lefter), își petrece ultima parte a filmului tremurând ca varga, ținându-se de burtă și vegetând în așternuturi sângerii. Nimic rău a priori în aceste postúri – cu excepția sentimentului că lui Cohn îi place un pic prea mult să insiste asupra suferinței umane.

De fapt, atenția filmului pentru culoarea locală – doar limbajul modern trădează această imagine de epocă – e deopotrivă forța și limita sa. Cohn petrece mult timp fixând acest spațiu în timp: ne oferă discuții în care protagonistul Leiba (Doru Bem) se afirmă drept conștiință ceva mai luminată în mijlocul unui sat populat de români alcoolizați și rasiști, care se întrec în gogomănii misogine. Bem compune aici un personaj foarte interesant de evreu ceva mai citit, minat totuși pe dinăuntru de o frică existențială, de o neputință neexprimată, care simțim că îl trage mereu înapoi și agasează involuntar pe orișicine. (Sura, prin comparație, e mult mai dârză.) Însă tot acest context – în care vedem cum scenaristul Cohn vrea să își dea măsura talentului, elaborând schimburi de replici forțoase, care țopăie deasupra unor sentimente abisale – ajunge să semene tot mai mult cu o diversiune. Flavia Dima avea dreptate să vadă în Săptămâna mare un fel de cale de mijloc între Aferim! (Radu Jude, 2015) și R.M.N. (Cristian Mungiu): nu doar din punct de vedere al spațiului rural (proto-) românesc surprins în turnura sa gregar-obscurantistă, ci și din felul în care toate aceste filme evită să își asume politicul până la capăt și îl camuflează în peisaj și folclor tratat în cheie critică, respectiv într-un înveliș social abstract, passe-partout.

Cazul filmului de față e de departe cel mai straniu – și aduce, în ultimă instanță, cu o mare ocazie ratată. Inexplicabil, Cohn virează în a doua parte a poveștii către un studiu individual al masculinității vulnerabile, angajându-se pe urmele acestui bărbat tot mai paranoic, care vede peste tot aluzii ostile la propria persoană. Din examinare politică și colectivă a ruralului rudimentar, filmul se transformă într-un fel de Pororoca – acel pseudo-thriller gonflat, cu un bărbat care își pierde mințile și face gol în jur – pe fundal valah, în care miza nu mai e această descuamare a comunității putrede, ci indiciul greșit interpretat și suspansul care tot crește în ochii acestui protagonist mereu posac. Ca artizan al filmului de gen, Cohn plictisește, fiindcă nu aduce nimic nou: e timpul ca cinemaul românesc să abandoneze reflexul acestor personaje de bărbați care privesc în gol, se frământă cu spatele le cameră și nu oferă spectatorului nimic în plus. Această „opacitate” a acțiunii a ajuns să țină filmele românești de autor captive într-o abordare cuminte și monotonă – mai cu seamă când canibalizează pretextul filmului de gen și îl „deturnează” înspre dedramatizare călâie, considerată automat un fel de vârf al măiestriei regizorale.

Persistând într-o formulă estetică pe care o credeam condamnată – cadrul lung, timpul mort –, Săptămâna mare e un pas înainte față de multe filme românești recente. Pe de altă parte, din moment ce nu își autorizează nicio extravaganță, niciun zvâc, filmul riscă să curgă prin fața ochilor mai lin decât și-a propus. Paradox: o temă adâncă se poate actualiza astăzi, în cinema, mai curând printr-o dejucare a așteptărilor cu care vine la pachet: formalism crispat, gravitate obligatorie, absența umorului. Sunt trăsături care, în timpul vizionării, au deranjat, pentru că inevitabil le anticipam – și pentru că dezvăluie un anumit academism, o înțelegere ușor limitată a artei politice. Cât despre morala ambiguă a filmului, cea care transformă victima bună într-un agresor și mai bun, ea poate să încurajeze interpretări periculoase. Dar filmul, acolo, măcar și-a asumat un risc – iar orice risc este, până la proba contrarie, salutar.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK