Carte / Comunism

Comunismul este o țară străină

de Mihai Iovănel

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 30 august 2021

Sâmbăta în care totul s-a schimbat a fost publicat în engleză în 2018 sub titlul Bottled Goods, iar în anul următor avea să apară pe lista lungă la Women’s Prize for Fiction. Romanul – care poate fi citit în cel mult două ore – mi-a atras atenția în primul rând prin faptul că are ca subiect România comunistă. Ulterior aveam să aflu că autoarea Sophie Van Llewyn vine chiar din România, țară din care a emigrat în Germania la începutul anilor 2010 după ce absolvise o școală medicală. Deci, deși pe de o partea cunoaște bine România, pe de alta, fiind născută în jurul lui 1990, nu a prins prea mult din comunismul real.

Lucrul ăsta se vede în prima parte a romanului, care acoperă cam 70% din carte. Sub forma unor capitole scurte (câteva publicate inițial ca flash fiction), scrise la persoana întâi sau a treia din perspectiva unei tinere pe nume Alina Mungiu (!), această parte urmărește pe sărite viața personajului între 1967 și 1975. De la anii de școală se trece prin elipse la experiența de ghid turistic pe malul Mării Negre și apoi la viața de profesoară într-o școală din provincie (viață presărată cu tot felul de nemulțumiri  familiale și politice și cu fantezii legate de emigrare). 

Paginile sunt presărate cu informații de o natură explicativă (dar nu întotdeauna reale) adresate cititorului neromân:

„În Republica Socialistă România a anului 1967, maşina aceasta este un privilegiu al notabilităţilor Partidului”;

„Religia nu este chiar interzisă, dar este ceva ce nu se practică în public şi despre care nici nu se vorbeşte. Exact la fel ca şi sexul”;

„În medie, românii aşteaptă opt ani pentru o maşină nouă”;

„Maria întoarce ochii înroşiţi şi priveşte rugător spre portretul Iubitului Conducător care atârnă deasupra tablei. Douăzeci de ani mai târziu, acolo va fi o icoană a Mântuitorului, dar în 1975 copiii trebuie să venereze portretul lui Ceauşescu”.

Sâmbăta în care totul s-a schimbat

Sophie Van Llewyn, traducere de Anca Irina Ionescu
Editura Litera
2021

Impresia este însă că autoarea se simte la fel de străină în comunismul românesc al anilor ʼ70 ca publicul de limbă engleză căruia i se adresează. Ea reduce lumea descrisă la niște clișee distopice destul de aproximative. Astfel, perioada în care este plasat romanul a fost cea mai prosperă și liberă din perimetrul comunismului românesc. Însă atmosfera descrisă de roman este una kafkiană fără prea multe nuanțe: se stă la cozi pentru mâncare ca-n anii ʼ80; după ce fratele lui rămâne în Franța, soțul Alinei este torturat în beciurile Securității ca în anii ʼ50; Alina însăși este urmărită și abuzată de Securitate după ce o elevă aduce la școală „revista Pif et Hercule, articol de contrabandă interzis de guvern” (revista se numea în realitate Pif Gadget și nu doar că nu era „interzisă de guvern”, ci se găsea cu ușurință în România, fiind editată sub egida Partidului Comunist Francez). 

Una dintre cele mai bizare scene se petrece atunci când Alina merge împreună cu mătușa Theresa, care se trage dintr-un neam de boieri, în satul unde strămoșii lor își avuseseră conacul. Motivul? Este secetă, iar țăranii superstițioși se întorc la vechile lor ritualuri și apelează în acest sens la urmașa boierilor. Așa că... cele două femei se dezbracă și execută dansul Paparudei. Trei observații scurte: 1. în comunism, pământul era al CAP-ului, deci pe țărani îi durea în sapă de secetă; comuniștii construiseră o rețea extinsă de sisteme de irigații, deci problema secetei se rezolva mult mai pragmatic; Paparuda nu era oricum jucată de boieri.

Din fericire, după această primă parte (cam două treimi din carte) în care romanul bate câmpii în fel și chip, autoarea face o mișcare inteligentă: schimbă regulile jocului. Și nu mă refer la regulile Paparudei (pe astea le schimbase deja), ci la cele ale cărții. Până în acel punct, romanul se prezentase ca o scriere în linii mari realistă, cu accente de parabolă kafkiană. Din acel punct până la sfârșit, romanul își schimbă pielea și transformă realismul în realism magic. Dacă până atunci funcționarea personajelor ascultase de o gravitație realistă, din acel punct de fractură personajele încep să decoleze după legile unui fantastic de inspirație folclorică: strigoii care apăruseră en passant ca simple fabulații capătă realitate, prin păduri încep să bântuie sânzienele, iar oamenii pot fi micșorați pentru a încăpea într-o sticluță. Nu este o întorsătură care cade chiar din senin – semne în acest sens fuseseră presărate și până atunci, începând chiar cu primul capitol. Doar că ele putuseră fi puse pe seama celorlalte bizarerii, ținând de informația aparent precară a autoarei sau de întorsăturile aparent neverosimile ale narațiunii. Însă acum capătă o formă sistematică și, în genul ei, satisfăcătoare. Romanul trebuie recitit, fie și pe sărite, pentru a integra toate indiciile plasate de-a lungul său. Nu dau mai multe detalii pentru a nu strica efectele construite prin această întorsătură a cărții. Mai spun doar că în urma ei romanul chiar se schimbă cu totul: devine sensibil mai bun, mai inteligent și mai emoționant decât promisese, în mod parșiv, până atunci.


Fotografie principală via Azopan (Tulcea, 1978, autor necunoscut)

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK