Actual

Niciun om nu e o insulă

Rating Scena 9 ★★★★★☆☆☆☆☆

de Georgiana Mușat

Țara moartă, noul film al lui Radu Jude, e un documentar-experiment care încearcă să reconstituie parcursul epopeic grotesc al genocidului evreilor din România, din 1937 până în 1945, de la primele legi anti-evreiești ale guvernului Goga ce urmăreau o excludere treptată a evreilor din societate, la persecuțiile, deportările și exterminările conduse de mareșalul Ion Antonescu, ca mai apoi această urgie să ia capăt odată cu lovitura de stat din 23 august 1944.

Documentarul lui Jude e făcut în baza a trei piste: fotografiile odinioară anonime ale lui Costică Acsinte, care surprindea felii autentice de viață din Slobozia, restaurate recent de Mario-Cezar Popescu; jurnalul medicului evreu Emil Dorian, redat printr-o voce din off, și fragmente sonore din epocă sau din filme de propagandă. Singurele legături dintre cele trei sunt perioada istorică și spațiul de care aparțin. Fără a fi conectate dramaturgic, ele sunt anexate și se deturnează și/sau se chestionează reciproc.

Practic, filmul este un colaj cu viețile private ale unor oameni din Slobozia, lower/middle-class, pe chipul cărora se reflectă sau nu evenimentul: luminată artificial, o fetiță stă pe o sanie, într-un decor improvizat; niște oameni sunt strânși în jurul unei mese scunde de lemn, pregătindu-se să taie cozonacul; alți oameni conduc o rudă decedată pe ultimul drum. Uneori, simpla prezență a unei fotografii roase de timp pare să spună mai multe despre durere și suferință decât reprezentarea grafică a violenței. Iar multe dintre aceste imagini sunt rupte, transformate sau faultate de trecerea timpului, trimițând către o discuție despre o istorie care se șterge, cât și despre fulguranta trecere umană prin viață.

Foto: Colecția Costică Acsinte

Derularea continuă a acestor fotografii construiește un sentiment tot mai acut de claustrofobie: o pleiadă de figuri insolite, uneori serene, alteori tulburate, de oameni care nu mai pot spune nimic acum, care nu se mai pot apăra în niciun fel, captivi într-o fotografie ce se dezintegrează treptat. Tocmai această descompunere a peliculei face ca figurile să capete o însușire fantomatică; în timp ce voice-over-ul ne relatează visceral crime și persecuții, aceste grupuri par să fie suspendate pe o insulă a lor, departe de veștile unui masacru. Fiecare an e redat prin prisma unor rituri (tăiatul porcului, mese festive, bărbați purtând uniforme), cu atenție la un anumit tip de mizanscenă prestabilită de fotograf: indivizii (singuri sau în  mici grupuri) au mereu câte un obiect care să îi contextualizeze sau exotizeze (un pepene, un cuțit, o armă) sau chiar se fotografiau cu câte un animal, pe care-l aduceau la studio. Întregul masacru al evreilor este șters cu buretele din viețile private ale acestor oameni, deși evenimentele se întâmplau simultan.

E într-adevăr o țară moartă, pentru că fiecare imagine are potențialul de a fi înghițit cu ea timpul care i-a aparținut (și, cu el, propriul său adevăr). Nu știm cine sunt acești oameni care ne privesc dintr-un alt timp, dar îi putem acuza de ceva? Și cum am putea să-i acuzăm, în baza realității unei fotografii?

Altfel, filmul lui Jude nu caută vinovați. Parte din forța lui stă în asocierile pe care spectatorul le face singur între sunet și imagine, invitat să transforme vizionarea într-un proces reflexiv. În același timp, e un moment în care putem să contemplăm grotescul și absurdul unei societăți care a trecut în nici o decadă prin trei regimuri politice și s-a mutat dintr-o tabără în alta fără să clipească. Pauzele pe care naratorul le ia din când în când, dublate de tăcerea coloanei sonore, sunt atât de apăsătoare și relevante pentru trecut, dar și pentru o situație actuală tot mai încâlcită și îngrijorătoare, în care se desfășoară ample mișcări de resuscitare a antisemitismului la noi și-afară. Toate acestea transformă Țara Moartă în una dintre cele mai intense experiențe cinematografice din ultima vreme.

​Țara moartă a avut premiera internațională la Festivalul de Film de la Locarno. Rulează în cinematografele din România de vineri, 25 august.


 
Mai citește și:

de

  • Georgiana MușatGeorgiana Mușat

    Scrie critică de film, e licențiată în Ingmar Bergman și mereu cu mintea în altă parte.

24 August 2017 ora 09:00


Tag-uri


X Revista Scena9