Zilele acestea se fac 76 de ani de la Pogromul de la Iași. Care a pornit de la niște zvonuri. Pe lângă zvonuri, a mai existat un declanșator, mai puțin cunoscut: culoarea roșie.

În zilele războiului, ca urmare a intensei propagande anticomuniste a autorităților române, culoarea roșie era asociată mecanic, pavlovian, cu bolșevismul. Și pentru că bolșevismul era echivalat cu evreitatea (și invers), roșul era, în același timp, un semnificant al iudaității.

Roșul, cândva la modă, și-a pierdut neutralitatea și appeal-ul. Posesia de obiecte roșii a devenit incriminantă. Și nu era doar un prost obicei de gândire. Această asociere a pătruns în mințile polițienilor și militarilor. A fost cauza unor arestări abuzive și crime.

Să luăm câteva exemple.

Pe 18 noiembrie 1940, Siguranța i-a arestat la Iași pe Moișe și Haim Valdman pentru că, la o percheziție în prăvălia lor, au fost găsite două bucăți de pânză roșie care erau tivite. Probabil era vorba de niște cârpe. Dar Siguranța a presupus că bucățile de pânză erau gata pregătite pentru a fi atașate la cozi de lemn, devenind astfel un fel de steaguri. (Sursa: Arhivele Iași) Polițiștii ieșeni erau bântuiți de imaginarul verii lui 1940, când propaganda militară și civilă a lăsat impresia că, în Basarabia și nordul Bucovinei, trupele sovietice au fost întâmpinate de evrei jubilând cu steaguri roșii. În fapt, au fost doar câteva cazuri de întâmpinări cu steaguri, la care au participat evrei, dar și basarabeni și ruși atrași de comunism. În rest, Uniunea Sovietică a știut să însceneze manifestații de entuziasm, în care a fost convocată fără deosebiri etnice populația locală din teritoriile intrate sub control sovietic după notele ultimative din iunie 1940.

Pe 20 iunie 1941, cu două zile înainte de începerea războiului și cu nouă înainte de pogromul de la Iași, Siguranța raporta: „De trei zile circulă zvonul prin oraș că unii evrei au instalat becuri roșii în coșurile caselor și cari ard toată noaptea spre a fi văzute de avioanele rusești indicându-le astfel poziția orașului. De asemeni, se vorbește că în timpul bombardamentului aceste case vor fi cruțate de toate atacurile aeriene, iar evreii cari cred în victoria rusă le vor ajuta prin orice mijloace”. Au fost făcute percheziții în casele evreiești din mai multe orașe din Moldova și nu au fost găsite becuri roșii. (Sursa: CNSAS)

Zvonurile cu semnalizările au circulat insistent în zilele pogromului și continuă să circule și astăzi ca scuză pentru declanșarea masacrului. Au fost două bombardamente sovietice înainte de pogrom. Primul, de pe 24 iunie 1941, viza aerodromul, dar nu a atins nici o țintă importantă. A făcut doar câteva victime. Al doilea bombardament, de pe 26 iunie, a fost masiv (peste 30 de avioane care au aruncat, în două valuri, peste 100 de bombe explozive sau incendiare), dar imprecis (lucru relevat de toate rapoartele militare și polițienești). Avioanele sovietice au învățat să ocolească antiaeriana prin sudul orașului, dar precizia loviturilor a lăsat de dorit. Pentru că atacul a fost masiv, au fost atinse totuși mai multe clădiri, între care clădirea Telefoanelor, Palatul Administrativ, un atelier german, conducte de apă, spitale etc. Au fost câteva zeci de victime, creștini și evrei deopotrivă. Evreii au raportat 38 de morți și peste 100 de clădiri atinse. Autoritățile române și germane au raportat 77 de morți din rândul creștinilor. Apoi i-au acuzat pe evrei că au dirijat de la sol atacul.

Cel mai important de reținut este că bombardamentele sovietice au fost executate ziua. Așadar, eventualele becuri roșii de semnalizare ar fi fost inutile. Oricum, în ciuda a numeroase percheziții, nu au fost găsite cazuri concrete de semnalizare din partea evreilor. Au fost arestați, în schimb, zeci de evrei care aveau în casă haine, cârpe și obiecte roșii. Ba chiar a fost arestat cineva care se învelea cu o plapumă roșie. Când a fost arestat a fost scos din casă cu tot cu plapumă, ca să fie arătată vecinilor „dovada” incriminantă. (Sursa: CNSAS, CSIER)

Înaintea masacrelor de la Stânca și din pădurea Vulturi, creștinul Vasile Enache, care era cu vacile la păscut, a fost reținut de soldați pentru că era roșcovan și, astfel, părea evreu. Era să fie împușcat. Așa a ajuns să vadă masacrarea evreilor din pădure și din acest motiv a știut să ne arate, în 2010, locul gropii comune.

O altă serie de zvonuri au pus pe seama evreilor semnalizări cu rachete roșii. Or civilii nu se găseau în posesia unor rachete de acest fel, de uz militar, cu atât mai puțin evreii, care au fost vizați de percheziții repetate. Doar trupele române și germane dețineau instrumente de semnalizare de acest fel.

Dacă ne uităm în documentele Poliției și Armatei din acea perioadă, vedem că peste tot, mai ales în Moldova, abundă denunțurile privind semnalizările cu rachete. Nicăieri nu s-au dovedit adevărate.

La începutul lunii iulie 1941, după ce și Bucureștiul a fost cuprins de febra zvonisticii, autoritățile au ieșit în presă în încercarea de a stopa denunțurile.

Astfel, în „Curentul”, de pildă, a apărut următorul anunț: „În timpul alarmei, parte din artileria antiaeriană a întrebuințat proiectile trasoare, care lasă o dâră de lumină roșie. Aceasta a fost socotită de public că ar proveni din semnalizările de persoane rău intenționate și de aceea s-a produs enervare, îngrijorare și, în multe părți, chiar panică. Mai multă încă, din cauza deformării vizuale, datorită întunericului, publicul a avut impresia că semnalele luminoase ar porni chiar din clădirea peste acoperișul căreia zăreau aceste semnale luminoase. De aici nenumărate denunțuri telefonice, care, verificate, s-au dovedit neîntemeiate. Dacă Comandamentul Militar al Capitalei apreciază (la) justa valoare acțiunea pe care publicul o duce pentru a ajuta descoperirea infractorilor la dispozițiunile cu privire la camuflaj sau a agenților inamici ce s-ar găsi în Capitală, nu poate admite însă ca autoritățile militare și polițienești să fie în permanență alarmate prin comunicări de informații greșite”.

Directivele sau comunicatele date de autoritățile antonesciene după pogrom aveau rostul de a corecta comportamente, acțiuni care au afectat liniștea spatelui frontului. Din acestea, putem afla indirect ce a scăpat de sub control în timpul pogromului. Astfel, Antonescu a cerut poliției și armatei să nu mai facă arestări și execuții pe bază de zvonuri. S-a plâns de indisciplina din armată, de focurile de armă trase la întâmplare și semnalizările cu rachete făcute aiurea, de plecarea militarilor din unități și implicarea lor în furturi și violențe. Serviciile de informații au fost somate să transmită doar informații verificate. Civililor li s-a cerut să nu mai ia dreptatea în propriile mâini, să nu mai maltrateze și jefuiască evrei, să nu mai colporteze zvonuri și dezinformări deliberate.

Avem astfel în oglindă o imagine a ceea ce s-a întâmplat în timpul pogromului de la Iași, când militarii au tras la întâmplare împotriva „teroriștilor” imaginari, alimentând panica și zvonul că evreii trag în armată, s-au asociat cu polițiștii, jandarmii, gardienii publici, cu militarii germani, cu funcționarii și civilii pentru a aresta în masă evrei. Mulți, din toate aceste categorii, au participat la escortarea și maltratarea evreilor reținuți, la jefuirea și devastarea caselor lor, la execuțiile din Curtea Chesturii și apoi la îmbarcarea în „trenurile morții”. Unitățile militare și polițienești, române și germane, nu s-au coordonat între ele. Nici serviciile de informații. Inamicul era bănuit peste tot, deși era vorba doar de confuzie, haos și panică.

Uitându-ne la ordinele date de Ion Antonescu, de Marele Stat Major și de Ministerul de Interne vedem că, de fapt, zvonistica a făcut ravagii chiar la vârful statului român și multe dintre dezinformări au căpătat credibilitate tocmai prin validarea lor de către autoritățile centrale. Antisemitismul de stat făcea credibilă orice acuzație la adresa evreilor. În plus, știm cu certitudine că serviciile de informații pregătiseră agenți pentru a răspândi informații false despre evrei și comuniști. Responsabilii statului antonescian, fie că credeau asta cu adevărat sau nu, au transmis convingerea că la Iași s-au confruntat cu o tentativă de rebeliune evreiască și că represiunea a fost necesară.  

Propaganda antisemită a furnizat un model de atribuire cauzală care făcea ca anumite acțiuni, evenimente să fie atribuite automat evreilor. Semnalizările și focurile de armă răzlețe, deși au fost rezultatul zvonisticii, dezinformării controlate de stat, indisciplinei sau haosului, au fost atribuite mecanic, fără a fi nevoie de dovezi, evreilor.

Mai mulți evrei supraviețuitori ai pogromului au povestit după război că evreii bătuți în timpul escortării, loviți până la sânge cu bâte, la intrarea în Curtea Chesturii, răniți prin împușcare erau tratați încă și mai rău sau erau considerați vinovați cu certitudine. Știm și din istoriografia internațională a Holocaustului că suferința a avut un ciudat efect incriminant. Astfel, sângele care șiroia părea dovada că evreii au fost maltratați cu un temei. Nu mai era, de data aceasta, roșul comunist, ci roșul suferinței, dar avea același efect incriminant.

Foto main: Rabini din Anglia și Statele Unite îngroapă rămășițele a zeci de evrei într-un cimitir din Iași. 4 aprilie 2011. Foto de Bogdan Cristel/REUTERS