Teatru / Mediu

Un spectacol care se scufundă încet

de Alex Mircioi, fotografii de Adi Bulboacă

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 13 decembrie 2017

În 2009, guvernanții Insulelor Maldive, echipați în costume de scafandru şi hârtie impermeabilă, s-au întrunit la 9 metri sub nivelul mării. A fost un gest extravagant prin care încercau să atragă atenţia asupra încălzirii globale şi a efectului pe care-l va avea asupra Pământului şi, în special, asupra Insulelor Maldive. Povestea e mişto şi merge foarte bine ca premisă a unei piese. Aşa m-am gândit când am citit caietul program de la Kepler 438b, aşa se gândise cu câţiva ani înainte şi dramaturgul Guillem Clua; din păcate, nu i-a ieșit.

Pe scurt, în piesa lui Clua, Insulele Maldive sunt transformate în Republica Malvati (care e comparată & confundată la tot pasul cu referentul ei, să nu cumva să ratăm ideea), un arhipelag de prin Oceanul Indian care – într-un viitor îndepărtat - îşi pierde 19 insule din 20 după ce încălzirea globală face ca apele să crească şi să le înghită. Guvernanții încearcă să facă rost de un nou teritoriu de la una dintre ţările membre ONU pentru cei 30.000 de malvatieni înghesuiţi toţi pe o insuliţă gata să se scufunde şi ea. Preşedintele Vincent Shawen, fiica sa Christine, responsabilă cu relaţiile internaţionale, şi Kavi Altaff, ministrul afacerilor externe, formează delegaţia care trebuie să obțină teritoriul. Hârtoapelor politice li se adaugă un subtrat melodramatic, căci Christine și Kavi sunt iubiţi în secret şi, mai mult, viitori părinţi.

Textul îşi pierde mult din energie între aceşti doi poli – viaţa politică şi cea personală. Când zic „viaţă politică” mă refer, de fapt, la nişte întâlniri miştocare între reprezentanţi ai diverselor ţări (Canada, Grecia, Spania şi, într-un final glorios, SUA) şi disperaţii reprezentanţi malvatieni. Zona asta tematică se bazează pe un comic speculativ despre cum vor ajunge ţările în viitor – inofensiva Canada va ieşi învingătoare dintr-un război cu Rusia pentru controlul asupra Oceanului Arctic (după ce încălzirea globală va fi înghițit Antarctica) și va deveni o super putere, SUA va ajunge o ţară puternic religioasă, Finlanda, una plină de insule cu climat tropical etc. Toate informațiile astea sunt introduse sub forma unor explicații pe formula „Dar nu ştii că Veneţia s-a scufundat şi nimeni n-a făcut nimic?” Când zic „viaţă personală”, zic tot „viaţă politică” – căci relaţia dintre ministrul Kavi şi președintele Vincent este îmbibată de tensiuni politice, iar asta face ca relaţia dintre Kavi şi Christine să fie afectată, la rândul ei, de conflictele dintre cei doi bărbaţi. Singurul nealterat de tuşe prea personale rămâne duoul Vincent & Christine - they’re all business, all the time.

Pentru că textul era șubred, regia lui Bobi Pricop şi colaborarea cu echipa creativă n-au făcut mult ca să-l salveze de la înec. Marele schepsis e că spectacolul se joacă în două spaţii – pe scenă şi în foaierul Teatrului Odeon, iar ceea ce se întâmplă în cel de-al doilea este transmis live pe o reţea de ecrane din primul. Proiecţiile live nu au cum să fie confundate cu materiale înregistrate, căci uşa de la sală este lăsată deschisă – să te tragă şi curentul, să auzi şi în ecou, şi să auzi şi actorii alergând între cele două spaţii. Bine, asta cu alergatul nu e rău, de fapt. Căci cât stau pe scenă, întreaga lor mişcare este doi paşi la stânga, doi paşi la dreapta în faţa ecranelor pe care rulează videoclipuri la ralanti cu actorii scufundându-se în apa verde-distrugătoare din poeziile lui Bacovia. Toată atmosfera asta statică afectează şi jocul actorilor, care-şi trăiesc toţi micuţul adevăr fără prea mare relaţie între ei, rulând la infinit discuţii expozitive. Mai tot ce se întâmplă în piesă (şi în spectacol) sunt discuții despre lucruri din afara acţiunii, iar oamenii care ştiu deja de ele trebuie să-şi vorbească la modul „ştii şi tu că...”, „dar nu ştii că...” etc. Show, don’t tell nu înseamnă prea mult pentru Clua.

Practic, tot ce rămâne mişto din spectacol este începutul – premisa şi un discurs pe care îl ţine Preşedintele, în costum de scafandru, în faţa unui green screen care ne face atenţi la problemele încălzirii globale şi ale eradicării Republicii Malavati. De acolo, orice sens se evaporă.

 

Kepler 438b

Teatrul Odeon – Sala Studio
Regia: Bobi Pricop
Traducerea: Florin Galiș și Iunia Mircescu
Scenografia: Velica Panduru
Sound design: Eduard Gabia
Imagine şi montaj: Tania Cucoreanu
Instalație multimedia: Mizdan, Dan Andrei Ionescu, Luca Achim
 
Distribuţia:
Vincent Shawen - Dan Aștilean
Kavi Altaff - Mihai Smarandache
Christine Shawen - Ioana Anastasia Anton
Malvati, un funcționar, mai mulți delegați ai ONU - Cezar Antal / Alexandru Potocean

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK