Oricine are un cont în rețelele sociale poate deveni ținta unui val de furie colectivă sau, dimpotrivă, agresor în numele dreptății. Acest lucru este și mai vizibil în pandemie, care a intensificat tensiunile dintre indivizi și grupuri sociale. Cum s-au simțit câțiva dintre cei care au fost hărțuiți și umiliți online în ultimul an? Și unde ar trebui să căutăm soluții împotriva violenței digitale banalizate?

Acest articol a fost publicat inițial în numărul trei al revistei Scena9 pe hârtie, în care câteva zeci de autori și autoare explorează întrebări importante despre viitorul nostru împreună. Ultimele exemplare din revistă le poți găsi în magazinul nostru și în librăriile Cărturești. 

Wanda Hutira își închisese notificările încă de dimineață, ca să lucreze în liniște. De când începuse carantina, se retrăsese la curte, într-un oraș de munte, să nu stea izolată în apartamentul din București. Nu știa că, în timp ce se concentra la desenele ei, pe contul de Facebook primea sute de mesaje de la necunoscuți care o numeau, printre altele, nebună, nenorocită, proastă, psihopată, satanistă. Niște prieteni au anunțat-o că o postare despre câteva lucrări ale ei se transformase într-un festival al urii, dar nu își imagina nici cât de multe, nici cât de violente erau mesajele și comentariile care se adunau. 

Ilustratoare și pe atunci art director la agenția de publicitate McCann, Wanda Hutira (35 de ani) făcuse de curând o serie de ilustrații pentru o campanie a agenției, prin care aceasta le mulțumea medicilor din prima linie pentru eforturile lor pe timp de pandemie. Lucrări de-ale ei apăruseră, în ultimii ani, în presă, în publicitate și pe pereții unor clădiri din București și Alexandria. Wanda le desenase doctorilor aure, după imaginea unor sfinți și zeități importante din diverse comunități religioase: medicii din toată lumea duceau aceeași luptă aproape supraomenească. Terminase într-o noapte și jumătate cele șase desene, care au ajuns, în aprilie, pe panouri publicitare din București și alte câteva orașe românești. Și pe internet. După ce echipa în care lucra a decis să expună portretele în stradă, Wanda se aștepta la niște ură pe Facebook. Poate câteva reacții pe wall. 

Wanda a văzut sutele de comentarii și mesaje abia spre sfârșitul zilei. Cele mai multe erau acuzații de blasfemie și satanism, jigniri și amenințări. „M-am speriat când mi-au zis că-mi otrăvesc câinii”, îmi povestește peste câteva luni ilustratoarea. Suntem în sufrageria ei, alături de cei doi câini adoptați care-și ronțăie urechile în joacă. Wanda răspunde când la telefoanele legate de muncă, când la întrebările mele, și are grijă să avem suficientă apă pe masă, că e toropeală. „Am primit și mesaje cu bătut și cu violat”, își amintește. „Au fost și vreo două comment-uri despre viol, dar le-au șters. Mi-au spus că îmi dau foc, dar am zis atunci că nu face nimeni din astea, că exagerează.” 

Până a apucat să citească toate comentariile de pe Facebook, prietenii ei raportaseră deja multe pentru violență. Alții, revoltați de valurile de agresiune sau oponenți declarați ai credincioșilor care săriseră la atac, au intrat și ei în joc. În câteva ore, postarea despre recunoștința față de medici era un război ideologic. 

versus

Totuși, ceva aveau în comun cele două profiluri de Facebook: multe poze cu pisici.

Timp de vreo săptămână, ilustratoarea a primit întruna mesaje și comentarii violente. Deși se baza pe starea de izolare și pe faptul că se mutase temporar, Wanda s-a temut la un moment dat că ar putea să o găsească vreunul dintre oamenii care au înjurat-o și amenințat-o. „Devenise un subiect care simțeam că îmi era băgat în viață, era peste tot,” își amintește ea. „Am dormit mai greu, aveam gânduri-parazit, nu mai puteam să mă concentrez să lucrez, îmi mai aduceam aminte câte o replică.” N-a vrut să meargă la poliție, fiindcă n-avea încredere că o va ajuta și crede că s-ar fi enervat și mai tare. Încet-încet, comentariile s-au rărit, până s-au oprit. 

L-am întrebat pe Emilian Mihailov, director executiv al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, cum crede că pot ajunge la agresiune verbală oameni sau grupuri care susțin iubirea de aproape, precum creștinii, sau respectul față de alte opinii, cum ar fi liberalii. „Nu ne naștem nici creștini, nici liberali,” e de părere Mihailov. „Ne naștem ființe biologico-sociale cu o anumită structură psihologică. Iubirea de semeni și toleranța față de alte opinii sunt greu de achiziționat. Ele presupun o educație constantă de lungă durată a minții și a sensibilității”. Cercetătorul spune că ne vine ușor să căutăm opinii și dovezi care ne confirmă credințele și că social media accentuează aceste predispoziții. În felul ăsta, „dialogul cu oameni foarte diferiți devine extrem de dificil. Ne formăm propria bulă în care se desfășoară festivalul confirmărilor reciproce”. În interiorul acestor bule, oamenii pot intra instant în pielea unor eroi care, cred ei, luptă prin cuvinte împotriva a ceea ce percep drept afront sau nedreptate.  

Mihailov recunoaște că presiunea publică online poate fi o formă eficientă de a atrage atenția asupra abuzurilor și de a cere justiție socială. Uneori, poate chiar singura. „Anterior avântului social media, jurnaliștii și formatorii de opinie dețineau un cvasimonopol asupra revoltei morale, asupra demascării nedreptăților. Rețelele de socializare le oferă oamenilor obișnuiți și maselor o vizibilitate pe care doar elitele o aveau”. Nedreptățile însă nu se rezolvă pe loc, crede cercetătorul, iar umilirea online nu-i va reforma moral pe oameni. „Dimpotrivă, are toate șansele să-i facă ostili”. Mai mult, felul cum sunt percepute nedreptățile sau afronturile care pun în mișcare ostilitatea online diferă radical de la o comunitate la alta. Războiul, însă, e la fel pentru toți: în căutarea țapilor ispășitori, vecinii de rețea socială stigmatizează, insultă, intimidează, dezumanizează, amenință.   

În 2019, Organizația Națiunilor Unite (ONU) a lansat către guverne și companiile de tehnologie un apel de combatere a discursurilor care incită la ură pe internet, în condițiile în care, de ani buni, intoleranța și agresiunea tot câștigă teren în rețelele sociale. „Ura online nu este mai puțin dăunătoare pentru că se manifestă online. Dimpotrivă, date fiind viteza și amplitudinea diseminării, ura online poate provoca daune grave în viața offline,” arăta apelul care îndemna companiile să adopte în politicile lor principiile care garantează respectarea drepturilor omului. 

Statele încearcă să improvizeze legi prin care să facă ordine în încrengătura online, să găsească mecanisme ca să-i pedepsească pe cei care instigă la ură și să le ajute pe victime în fața agresorilor de la tastaturi. În mai toate cazurile însă, presiunea merge mai departe, către marile companii de tehnologie. Mai nou, Germania le impune platformelor să trimită direct către poliția națională mesajele raportate de utilizatori pentru violență. Austria pregătește o lege prin care vrea să-i oblige pe uriașii Facebook și Google să șteargă între 24 de ore și șapte zile mesajele agresive raportate de utilizatori, în funcție de gravitate. În caz contrar, amenda ar putea ajunge chiar și la 10 milioane de euro. Astfel de inițiative sunt criticate pentru că ar externaliza și privatiza cenzura către corporații, și așa lipsite de transparență. Iar în absența unor reguli clare, limitele dintre pedepsirea agresiunii online și atacul asupra libertății de expresie sunt foarte volatile. De altfel, noua lege prin care Franța încerca să reglementeze instigarea la ură pe net și care prevedea amenzi de până la 12 milioane de euro pentru deținătorii rețelelor sociale a fost declarată neconstituțională tocmai pentru că ar fi deschis ușa cenzurii.     

De la începuturile pandemiei de COVID-19, de când timpul petrecut pe net a crescut odată cu anxietățile, declarațiile de ură au împânzit pe repede înainte rețelele sociale. La începutul verii, ONU vorbea despre „un tsunami de ură”, iar CNN titra: „În timpul pandemiei, umilirea online a devenit o ocupație la ordinea zilei.”

În ziua aceea din aprilie, când și-a postat pe Facebook și Instagram o fotografie în care purta uniformă de polițistă și mască de protecție, Larisa Iordache habar nu avea ce urma să declanșeze. La 24 de ani, Larisa e una dintre cele mai apreciate și premiate gimnaste tinere de la noi; în 2012, a fost printre câștigătoarele medaliei de bronz pentru gimnastică artistică la proba pe echipe de la Jocurile Olimpice. Membră a Clubului Dinamo, subordonat Ministerului Afacerilor Interne (MAI), tânăra a primit, ca toți sportivii de la Dinamo necalificați la Jocurile Olimpice de anul ăsta, un mesaj prin care MAI le cerea ca pe timpul stării de urgență să îi ajute pe polițiști în birouri și pe teren. Așa se face că, la începutul carantinei, Larisa a îmbrăcat uniforma și a ieșit să patruleze alături de colegii ei. Lângă poza pe care a distribuit-o, sportiva scrisese un mesaj în care sfătuia lumea să rămână acasă și să se protejeze. 

În doar câteva ore, Larisa s-a trezit într-o poziție la care nu s-ar fi așteptat: victima multora dintre zecile de mii de oameni care o urmăresc și o admiră, deveniți brusc agresori. 

Comentariile lor o tulburau. La trei luni după maratonul de violență, Larisa îmi povestește într-o seară, după antrenament, că se obișnuise cu multe reacții pozitive la postările ei. „Noaptea aia a fost pentru mine cruntă. Voiam să înțeleg de ce oamenii comentează astfel. Voiam să explic, însă știam că nu îi sunt datoare nimănui cu explicații,” povestește gimnasta. Când vorbește, desenează prin aer mișcări largi cu mâinile. N-a încercat să discute direct cu cei care au jignit-o, de teamă că ar fi avut o deziluzie și mai mare. „Având în vedere că mulți oameni au rămas fără loc muncă, probabil au încercat să-și verse supărarea în comentarii”, crede ea. 

Unii și-au vărsat-o, însă, și în mesaje private, prin care au amenințat-o cu moartea. A fost prima dată când a trecut prin asta și i-a fost frică. „Erau și multe conturi false, îmi comentau mie pe profil, nepoțelului și fratelui meu, cumnatei. Primeam amenințări și eu, și mama,” își amintește gimnasta. A liniștit-o familia, spunându-i că e în siguranță, pentru că nu iese cu necunoscuți și e mai mereu la antrenament sau acasă. 

Ca să potolească apele, sportiva a decis, până la urmă, să posteze un al doilea mesaj pe Facebook, prin care îi ruga pe oameni să nu-i mai scrie comentarii ofensatoare: „Este urât să jigniți și să faceți un om în toate felurile,” a scris Larisa. Umilirile au continuat aproape o săptămână.

Dacă în cazul Wandei avalanșa de ură a pornit de la un grup care și-a simțit atacate valorile religioase, în cazul Larisei a contat nemulțumirea cetățenilor față de poliție și de autorități, intensificată în vremea stării de urgență. Pe mulți dintre comentatori i-au animat și frustrările legate de „eșecul” sportivilor români. Când a pierdut, de pildă, șansa să evolueze în finala pe echipe la Campionatul Mondial de Gimnastică de la Glasgow din 2015, Larisa ține minte că mulți au înjurat-o. La toate astea se adaugă o doză tare de misoginie: multe dintre comentariile agresive sugerau că tânăra n-ar fi pregătită pentru competiții sau că ar fi căpătat uniforma prin servicii sexuale. 

Corina Dobre, psihoterapeut cognitiv-comportamental, consideră că pe internet, dar și în afara lui, oamenii se simt protejați de grup. Online însă, grupurile se creează instantaneu. Iar dacă opiniile sunt similare cu ale altora, crește nevoia de a reacționa. „În grupuri de public shaming pot să intre și oameni cumsecade în viața de zi cu zi, pentru că se lasă duși de val. Nu se mai văd pe ei ca pe niște oameni separați de grup. Celălalt devine dușmanul, pentru că e diferit”, explică Dobre. „Umilirea pe Facebook e ușor de făcut, pentru că nu mă uit în ochii omului. Empatia e ingredientul lipsă.” 

Alexandra Cucu, de asemenea psihoterapeută, crede că pe internet oamenii își exprimă și empatia, și repulsia, dar că aceste emoții pot fi superficiale: „Online sunt prezente prea multe informații și nu este cu putință ca toate să aibă un ecou profund în cugetul nostru.” 

Pe ilustratoarea Wanda Hutira au ajutat-o să-și revină, după episodul de umilire online, ședințele săptămânale de psihoterapie, dar și sfaturile prietenilor și ale persoanelor care au trăit situații asemănătoare. A ales să ignore injuriile, să nu le răspundă agresorilor și să-și verifice mesajele doar o oră pe zi. Crede că toate astea au salvat-o de o cădere în depresie.  

„Umilirea înseamnă să faci pe cineva să se simtă inferior,” explică psihoterapeuta Corina Dobre. „Îți sparge universul, îți pune sub semnul întrebării propria persoană, modul în care te raportezi la lume și la cât de în siguranță ești. Un adult care înțelege că realitatea nu e asta de pe social media poate să ignore, dar îi lasă un gust amar.” După părerea psihoterapeutei, ajută să te întorci în cercul de oameni reali în care ai încredere. Și mai e nevoie să accepți durerea pe care ți-o provoacă un astfel de eveniment  – suferința cauzată de violența verbală este reală, chiar dacă e „doar” pe Facebook.    

Gimnasta Larisa Iordache și-a blocat o perioadă contul de Facebook și a vorbit mult cu familia.. „Am învățat din gimnastică să mă ridic. Trei-patru zile m-am simțit foarte rău, nu știu dacă «nefolositoare» e cuvântul potrivit”, spune ea. 

Într-un studiu despre relația dintre anonimitate și comportamente toxice online, doi cercetători de la Universitatea din Haifa, Israel, spun că, în interacțiunile online, lipsa contactului vizual este, poate, „principalul factor care contribuie la efectele negative ale dezinhibării online”. Cu alte cuvinte, faptul că nu ne privim când ne vorbim în bulele de comentarii și în ferestrele de chat ne face mai ostili. Pentru că internetul e în mare parte construit pentru fiecare prin ceea ce psihologul John Suler numește „imaginație disociativă” – credința că spațiul virtual nu este totuna cu „lumea reală” –, ne face să nu-i vedem întotdeauna pe interlocutorii noștri ca pe „oameni reali”. Iar cum agresiunile online sunt rareori pedepsite, într-un sistem social, legal și tehnologic complicat, care bâjbâie în căutarea unor soluții, rafalele de jigniri și de amenințări devin comportamente banalizate.  

În pandemie, ura a înflorit în spațiul public digital. Țintele ei au fost, pe rând, românii din diaspora, romii, vârstnicii, purtătorii de mască sau, dimpotrivă, cei care refuză masca și pun astfel în pericol sănătatea celorlalți. Criza provocată de coronavirus a atras „narațiuni ale urii și teorii ale conspirației care au antagonizat diferite grupuri ale societății românești,” arată Ionuț Codreanu în raportul „Criza COVID-19 și incitarea la ură”. Din cauza mesajelor oficiale contradictorii și incoerente, spune activistul de la organizația Active Watch, dar și a presei, care a acoperit excesiv cazuri ale celor care încălcau regulile, agresivitatea și-a găsit climatul perfect. „Această criză de urgență sanitară a reactivat vechi frici, stereotipuri și prejudecăți despre anumite categorii de oameni, dar a scos la iveală și narațiuni noi, îndreptate împotriva unor noi țapi ispășitori care, până acum, n-au fost vizați de instigare la ură și discriminare.” Vehemența oamenilor s-a extins treptat chiar și asupra unora dintre cei pe care, până nu demult, îi numărau printre idolii lor.

Smiley, artist pop cu milioane de fani și hituri la activ, a promovat la începutul pandemiei pe conturile lui de social media o piesă despre spălatul pe mâini lansată de casa lui de producție. Lumea a apreciat atunci îndemnul la respectarea regulilor de igienă. În vară, însă, un vârtej de comentarii ostile a înghițit o altă postare prin care Smiley încuraja oamenii să se ferească de COVID. Mulți se săturaseră de virus. 

„Poate putem, totuși, prin declarația Andreei Esca, să învățăm să avem mai multă grijă de noi și să ne ferim de boală. Din păcate, nu e singura mea cunoștință personală care a avut COVID,” scria artistul în vară pe pagina lui de Facebook. Hotărâse să-și facă publică părerea după ce prezentatoarea TV Andreea Esca dezvăluise că ea și familia luaseră virusul. Comentatorii violenți o acuzau, printre altele, că ar fi fost plătită să mintă că există coronavirusul. În finalul postării lui, Smiley anunța că va șterge comentariile defăimătoare și instigatoare la ură și încheia  cu un emoji: o inimă roșie. Acela a fost începutul furiei. 

Astea sunt doar câteva dintre reacțiile negative care au supraviețuit sub postare, într-un șir nesfârșit de mesaje amestecate. „Unele erau extrem de dure, altele extrem de laudative, semn că subiectul nu numai că era fierbinte, ci era în plin proces de «tranșare publică»,” spune Smiley. Printre ele, se pierd și grijile oamenilor cu vieți diferite de cele ale vedetelor. 

Comentariile încărcate cu ură nu mai există, fiindcă, spune artistul, nu voia ca pagina lui să fie o „o scenă pentru ele”. Își dorea să-i protejeze în primul rând pe copii și pe adolescenți de acest „linșaj” început din senin. „În comunitatea mea nu este loc de ură. Pentru că așa am decis eu. Este o decizie pe care o poate lua orice utilizator de social media care are un cont”, crede Smiley. Nu obișnuiește să cenzureze comentariile, spune el, însă, în acest caz, a vrut să pună capăt luptei dintre taberele formate, care foloseau drept arme „vorbe grele”, fără legătură cu principiile lui. Așa că i-a făcut „pe «luptători» să își mute arena în altă parte”.  

L-am mai întrebat pe Smiley (37 de ani), star pop cu două decenii de carieră muzicală în spate, ce l-a făcut să scrie acea postare pe Facebook. N-am reușit să ne vedem față-n față, dar până la urmă artistul a găsit un pic de timp și mi-a răspuns în scris prin intermediul celor din echipa lui de comunicare. „Eu nu sunt o persoană care să se joace cu opiniile pe social media, nu îmi expun comunitatea la puncte de vedere controversate, din simplul motiv că este esențial ca fiecare om să își facă propriile evaluări în urma procesului de informare”, explică el. „Dar sunt situații generale, care ne privesc pe toți și nu depind de o analiză, ci sunt strict reguli care trebuie respectate. Pentru sănătatea fiecăruia și a tuturor, de exemplu”. De aceea i-a îndemnat pe oameni la responsabilitate.

La fel ca Larisa Iordache, Smiley a revenit către cei care-l urmăreau cu o nouă postare publică: „Cum ar fi ca textul pe care l-am scris ieri să fie doar din grijă pentru noi toți? Cum ar fi să-mi asum, dinainte, să fiu înjurat, batjocorit, acuzat, luat la mișto, doar pentru că am îndemnat oamenii să aibă grijă de ei? Cum te-ai simți să urezi sănătate și să fii înjurat înapoi?”, îi întreba el pe urmăritori. „Am citit și am șters cu greutate și mâhnire zeci de comentarii lipsite de orice formă de respect”, a mai explicat în a doua postare, la care au reacționat 63.000 de persoane. 

Smiley spune că, mai ales într-o vreme marcată de pandemie, care a proiectat în spațiul public dezbateri încinse despre subiecte importante, trebuie să fii responsabil în fața publicului. I se pare necesar ca toți cei care, la fel ca el, au creat în jurul lor comunități mari, să-și păstreze principiile chiar și când partenerii de dialog devin ostili. „Există opinii care ne dau o direcție, unele chiar schimbă lumea. Libertatea de exprimare este o valoare imensă a umanității”, crede Smiley. „Ideea este să o folosim decent, într-un limbaj curat, și să gândim înainte să vorbim sau să scriem.”

Furia mulțimilor online nu ține cont de statutul social al celor asupra cărora se năpustește. Ținta poate fi un star pop, un politician sau un angajat anonim. Ce diferă, însă, sunt cauzele care o pun în mișcare: deseori, ciocniri între convingeri diferite și dorința de a sancționa o nedreptate. Deși mobilizările online sunt, în unele cazuri, singura modalitate prin care se pot semnala abuzurile celor puternici, se întâmplă frecvent ca, sub pretextul căutării dreptății, să fie umiliți oameni ca mine și ca tine. Drumul de la activism la hărțuire durează uneori o fracțiune de secundă. Iar pentru ca demnitatea cuiva să fie distrusă online în timp-record, poate fi de ajuns un video.

În ultimii ani, presa a preluat din zbor din ce în ce mai multe cazuri în care, în special profesoare, dar și câțiva profesori, au trecut prin experiențe de umilire publică din partea elevilor. Se întâmplă în școli generale, licee și facultăți, în orașe mari sau localități uitate, cum ar fi Poroschia, o comună cu vreo 4.000 de locuitori din Teleorman. În toamna lui 2017, un elev de clasa a VIII-a de la școala de acolo și-a lovit de mai multe ori peste fund una dintre profesoare. În acest timp, un alt elev filma, un al treilea bloca ușa, iar restul colegilor priveau sau chiar întrețineau abuzul. Filmarea a fost postată pe rețelele de socializare, unde a devenit virală, iar apoi a ajuns în presă, care a difuzat în buclă materialul fără a ascunde chipul femeii. 

Tiparul se repetă, de când elevii au transformat tehnologia într-o armă de buzunar cu care scot la suprafață abuzurile profesorilor sau pur și simplu îi umilesc, într-o dinamică prin care sunt inversate relațiile de putere. 

În 2019, o elevă de la Liceul Tehnologic „Victor Jinga” din Săcele, județul Brașov, lansa un alt video viral, în care îi cânta unei profesoare, în timp ce o filma îndeaproape: Nebuna mea, hai la cimitir, să te îngrop puțin. Erau cu toții în clasă, la ore, când fata a făcut clipul, inspirat de un trend de pe rețeaua TikTok, în care mai mulți adolescenți cântau versuri similare printre morminte sau cu lopeți în mână. Și de data asta presa a preluat filmarea, iar identitatea profesoarei a rămas neprotejată pe multe site-uri. Ca-n majoritatea cazurilor de umilire online, urmele pot rămâne la nesfârșit în spațiul public online, iar ștergerea lor este extrem de dificilă. 

Profesoara de la Săcele refuză să vorbească astăzi despre trauma la care a fost supusă, iar directorii școlilor evită să comenteze public despre aceste cazuri, așa cum se întâmplă în mai toate situațiile de violență dintre elevi și profesori. Rușinea viralizată a unui individ ajunge să planeze deasupra întregii instituții.  

„A fost o întâmplare nefericită pentru școală, pentru doamna profesoară și pentru elevi, care au fost pedepsiți. Consider cazul încheiat,” spune directoarea școlii din Poroschia, care ne-a rugat să nu-i menționăm nici măcar numele. „Probabil copiii sunt dornici să iasă în evidență și nu știu cum.” Tehnologia, adaugă ea, are multe părți pozitive, dar elevii ar trebui ghidați să o folosească. „Noi, adulții, ar trebui să îi învățăm să nu intre în probleme care le pot face rău și să nu le facă rău nici celorlalți”. Educația media lipsește, însă, din aproape toate școlile din România.    

Florin Bilan, directorul liceului din Săcele, numește faptele elevilor „acte de vitejie” și crede că adolescenta care și-a pus profesoara pe TikTok „a vrut să se facă remarcată”. Ca s-o pedepsească, a exmatriculat-o trei luni și i-a scăzut nota la purtare la 4.    

Silvia Guță, psiholog cu experiență în lucrul cu adolescenți și copii, crede că „probabil în fiecare școală există câte un eveniment, oricât ar încerca autoritățile să normalizeze, să le păstreze departe de atenția publicului”. E de părere că, în bună parte, comportamentul elevilor este un rezultat al lipsei de educație cu privire la abuzuri. 

Nevoia adolescenților de-a ieși în evidență, țapul ispășitor invocat de directori pentru a justifica acțiunile elevilor, nu e singura explicație, spune psihologul. „Pe lângă asta, ei încearcă să câștige o poziție de putere. Un elev va expune un profesor pe internet ca să-l umilească poate ca o formă de răzbunare sau ca o formă de revoltă generalizată. Poate că nu profesorul ăla i-a făcut ceva rău, poate că altcineva i-a făcut o mare nedreptate”, explică Silvia Guță. 

În mai, anul acesta, Gabriela Niculescu (51 de ani), profesoară la Universitatea Politehnica din București, a devenit protagonistă în „viralul zilei”, cum l-a numit presa. Pe când vorbea la un curs online despre posibile metode de verificare în timpul unui examen la distanță, în pandemie, unul dintre studenții ei a filmat-o pe ascuns. A prins și momentul în care profesoara i-a spus unui student să-și agațe telefonul de gât, să se asigure că nu copiază. „Am făcut o glumă,” îmi spune profesoara la telefon. „El a luat-o în serios.”   

Un montaj video cu fragmente din această discuție, în care se aude vocea profesoarei și se vede doar studentul revoltat, față de care ar fi glumit, a fost urcat pe rețelele de socializare. Nu s-a aflat care dintre studenți a filmat-o de fapt. 

Odată ce videoul a ajuns la știri, lumea a început îndată să o critice pe net pentru modul în care încerca să verifice de la distanță dacă studenții ei copiază sau nu la examen.

După ce i-au ascultat vocea, alți comentatori au construit un profil al profesoarei de la Politehnică: 

Pentru câteva zile, pe profesoară au afectat-o reacțiile pe care le-a primit. I se părea nedrept că, după un clip de doar șase minute cu vocea ei, oameni necunoscuți îi puneau sub semnul întrebării calitățile umane și îi demolau abilitățile de predare. „Voiam să îmi spun punctul de vedere. Din comentarii mi-am dat seama că multă lume nu știe despre ce e vorba, dar își dă cu părerea”, îmi mai spune Gabriela Niculescu. 

Psihologul Silvia Guță vede în expunerea greșelilor sub privirea comunității o formă de educație: „Se făcea și în Evul Mediu. Acum ne-am mutat pe net, unde nu se varsă atât de mult sânge. Mai avem nevoie de mecanisme prin care să ne reglăm comportamentul în societate”. Ea crede că sancționarea online a afirmațiilor și comportamentelor considerate greșite sau transgresive ar putea deveni o normalitate în viitor, la fel ca pedepsele împărțite cândva în piața publică. Important e să analizăm situațiile și să nu reacționăm după prima emoție pe care o simțim.  

Odată misiunea dreptății sociale ajunsă în tastaturi, drumul de la sancționarea justificată a abuzurilor la reacțiile violente față de ceea ce contravine valorilor personale și de grup devine din ce în ce mai scurt și imprevizibil. În ultimii câțiva ani, s-a conturat tot mai bine așa-numita cancel culture – retragerea sprijinului pentru persoane publice sau companii care au comis acte ofensatoare și abuzive. Cu alte cuvinte, ștergerea de pe internet și, pe cât posibil, diminuarea privilegiilor. Treptat, însă, această umbrelă a cancel culture s-a extins și asupra altora fără statut, oameni obișnuiți care au încălcat norme pe care alte grupuri le consideră importante. Emilian Mihailov, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, spune că, mai întâi, această tendință de a-i reduce la tăcere pe cei considerați vinovați „se bazează pe indignare morală îndreptățită”. Apoi, „se extinde și asupra a ceea ce este doar dezagreabil. Nu doar comportamentele imorale nasc indignare, ci și ceea ce nu se conformează propriilor preferințe sociale. Acest lucru duce la radicalizarea atitudinii critice față de ceea ce este diferit de noi. Vrem să anulăm ceva doar pentru că nu ne place”. Mihailov, ca mulți alți cercetători ai noilor comportamente din rețea, pune acest fenomen pe seama radicalizării produse de social media. Marile companii care-și împart internetul cultivă și monetizează engagement-ul publicului; indiferent că o postare pe Facebook atrage like-uri sau mostre de violență verbală, important e că generează activitate. Adică bani. 

În România, legea prevede pedepse pentru insulte, inclusiv pe internet. Articolele 71 și 72 din Codul civil reglementează dreptul la viață privată, respectiv dreptul la demnitate. Dacă cineva se simte lezat din cauza unor mesaje primite online, îl poate chema în judecată pe autorul lor și îi poate cere despăgubiri morale. 

Iar Codul penal reglementează hărțuirea și amenințarea. În cazul hărțuirii, pedepsele variază de la amendă, la închisoare între o lună și trei luni. „Mesajele repetate umilitoare și intimidante transmise online pot constitui infracțiunea de hărțuire,” spune avocata Lucia Alexe. „Comunicările nu trebuie să aibă un conținut amenințător, ci pur și simplu să creeze o stare de temere, neplăcere, unei persoane prin faptul că acele comunicări au loc împotriva voinței sale.” Amenințarea se pedepsește cu amendă sau închisoare între trei luni și un an; mesaje online ca „Îți dau foc”, „Îți otrăvesc câinii”, „Dacă te prind, te omor” pot fi dovezi, arată avocata, iar persoana care le primește are trei luni de la citirea lor să facă plângere penală.   

Și în procesul civil, și în cel penal, dovezile aduse pot fi capturi de ecran sau poze cu mesajele. „Dacă cel care a trimis mesajul este un necunoscut, în sensul că nu i se poate stabili identitatea pe baza numelui de utilizator, fie pentru că folosește un pseudonim, fie un nume incomplet, situația devine mai complicată,” spune Lucia Alexe. Atâta vreme cât nu poate fi stabilită identitatea unei persoane, ea nu poate fi chemată în judecată. 

Mai sunt și alte ambiguități care fac ca legile actuale să le răspundă inadecvat și greoi celor invadați de hărțuire și ură online. În vara lui 2020, Parlamentul României a adoptat un proiect de lege care pedepsește violența cibernetică, ceea ce părea un prim pas important către reglementarea mai limpede a acestui fenomen în creștere. Dar noua reglementare este deocamdată doar o completare a legii care combate violența în familie. Deci, dacă agresorul nu îți este rudă, această nouă unealtă nu îți folosește. Cei agresați online de mulțimi de necunoscuți rămân fără o protecție legală certă.   

Soluțiile pentru limitarea valurilor de ură de pe internet sunt, în primul rând, în mâinile utilizatorilor, crede Cristina Voinea, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, specializată în filosofia noilor tehnologii. Una dintre ele ar fi reducerea timpului petrecut pe platformele sociale. „Doar că oamenii au o voință limitată sau slabă, de aceea e atât de greu să ne lăsăm de vicii. Dacă, totuși, nu ne putem abține, putem adopta o etică a discursului”, explică cercetătoarea. „Mai ales când vine vorba de discuții politice sau morale, este bine să recunoaștem că problemele sunt complicate și nu au o rezolvare imediată. Interlocutorii noștri trebuie tratați cu respect, de pe poziții egale. La fel de important este să încercăm să construim argumente.”  

La rândul lor, platformele sociale ar putea lăsa algoritmii de ierarhizare a informației din newsfeed să afișeze cronologic postările persoanelor și ale instituțiilor pe care le urmărim, nu în ordinea popularității, mai spune Cristina Voinea. În felul acesta, nu ar mai fi favorizate postările cu cele mai încinse discuții. În plus, „companiile ar putea să nu mai folosească datele noastre pentru a ne personaliza experiența în intermediul ecosistemului lor”. Voinea este de părere că sunt mici șanse ca propunerile eticienilor și ale activiștilor pentru drepturi digitale să fie luate în considerare de marile companii de tehnologie, pentru că „asta ar presupune să aleagă bunăstarea utilizatorilor în detrimentul profiturilor și a consolidării poziției pe piață.”

În același timp, gândirea „soluționistă” adoptată de unele platforme sociale și state ar trebui evitată, mai spune cercetătoarea. „Nicio reglementare și niciun algoritm nu ne pot face să fim mai empatici sau atenți față de nevoile și sentimentele celorlalți. Problema urii online nu este una strict tehnologică sau legislativă, ci una eminamente umană”.

***

După scandalul creat în jurul portretelor de medici-sfinți, Wanda Hutira a aflat din presă, nu de la agenția de publicitate McCann, unde lucra, că ilustrațiile ei vor fi retrase din cele mai multe orașe. Până la urmă, Wanda a demisionat de la McCann, pentru că a simțit că nu a primit suficient sprijin de la agenție, care, spune ea, nici nu și-a asumat clar campania care a generat controverse. 

Oamenii care au dat buzna cu violență pe contul de Facebook al Wandei și au pus în mișcare acest domino aveau profiluri foarte diferite. Un profil cu nume de bărbat și poză cu liderul nord-coreean Kim Jong-un era unul dintre cei mai agresivi atacatori și incita continuu la ură. Dar, dincolo de trolii însetați de sânge virtual, erau și conturi de femei tinere, de bunici, mame și tați. „Pe un domn care avea o familie la poze l-am întrebat ce părere au despre asta soția și copiii,” își amintește Wanda. „A venit un șir de înjurături și am zis că nu are rost să mai vorbesc”.

I-am întrebat pe câțiva dintre comentatori ce i-a făcut să se lanseze brutal asupra unei necunoscute. O femeie îi scrisese: 

Ești dereglată, fetiță! Ce prayers în toate limbile? Este blasfemie pentru toate religiile, nesimțito! Iar gunoaiele care au finanțat și aprobat asemenea mizerii ar  trebui să fie amendați!

Într-un mesaj pe care mi l-a trimis, autoarea acestor rânduri spune că, deși nu merge săptămânal la biserică, își arată credința prin comportamentul față de ceilalți și de animale. „Știm toți că sistemul medical este bolnav. În această țară, dacă nu ai bani, riști să mori, pentru că medicii nu se uită la tine dacă nu le bagi [bani] în buzunar”, îmi explică femeia pe Facebook. „Asta este realitatea și nu putem pretinde că nu este adevărat. Faptul că au ridicat medicii la rangul de sfinți mi s-a părut deplasat, e o mare jignire la adresa religiei noastre”. Chiar dacă față de Wanda fusese virulentă, în discuția de acum e convinsă că „violența verbală nu este o soluție” pentru rezolvarea unor astfel de conflicte sociale. „Am un copil de cinci ani și vă spun sincer că iau în considerare plecarea într-o țară europeană civilizată. Îmi iubesc țara nespus, însă îmi este frică de viitor”.     

Un bărbat care-i comentase Wandei că batjocorește credința creștină mi-a spus simplu: Nu mai știu despre ce este vorba.

Memoria celor care devin agresori pe net e scurtă, la fel ca a tuturor celor care trăim prea mult în ecrane. Deasupra oamenilor care au cunoscut însă furia mulțimilor digitale, norul încă plutește.