În Născut în URSS, reeditată anul ăsta și care rămâne o carte la fel de alertă și infraironică pe cât era când apăruse, Vasile Ernu își propusese să facă „o arheologie a vieții de zi cu zi” în vechiul imperiu sovietic. Și deși „arheologie” aducea aminte de Foucault, cartea lui de debut venea mai mult din Barthes, cel puțin în stilistica și scurtimea însemnărilor, în ușurința nu atât teoretică, cât literară cu care plasa sexul, guma de mestecat, cărțile de copii, prezervativele, muzica, pionierii, propaganda pe harta de habitudini care formau societatea în care se născuse. Nu încerca să le integreze pe toate într-o teorie nici a dictaturii, nici a nostalgiei, nici nu-și lua toate distanțele principiale pe care le vezi în literatura memorialistică despre comunism și care transformă orice carte de genul ăsta într-un aide-memoire al caznelor istoriei totalitare. Ajuta poate și că, oricât de nedrept ar fi sistemul sub care crești, creșterea sub el te naturalizează, iar logica prieteniei, a descoperirii lumii, a maturizării rămân similare și-și generează propriile bucurii și vicisitudini indiferent dacă în rest există libertate politică sau nu.
Era o oarecare ușurătate a repovestirii în Născut în URSS care din Generația canibală a dispărut cu totul. A dispărut și pentru că mintea care primește amintirile de data aceasta o face în regim de conștiință adultă și înregistrează mult mai fidel schimbările la adevărata lor anvergură, tot așa cum le înțelege și în consecința lor socială. Altă deosebire e că de data asta i-a fost mai greu să aleagă ce să spună și ce nu, poate tocmai pentru că istoria asta nu mai e maturizării, cât a primei maturități, și mintea maturității e mai lacomă, tot așa cum îi și este mai ușor să se convingă că are dreptate. Generația canibală este în plus și o carte mai literară – în sensul că folosește mai des strategiile literarității, de la mica anecdotă, la dialogul reinventat, la mici episoade de autoficțiune, încercând în același timp să recupereze pentru noi povestea unei generații de scriitori și intelectuali încă în viață. Dar miza ei principală rămâne similară celei din prima carte a lui Ernu: recuperarea nu atât a unei biografii de gânduri, sentimente și poziții, cât a unei practici cotidiene, a substanței materiale care umple până la refuz recipientul de exploatare și inegalități care au fost anii '90, în a căror penumbră capitalistă trăim cum putem și astăzi.
În asta, reușește; în orice altceva, Generația canibală e un eșec.
Reușește să recupereze material anii '90 concentrându-se asupra obiectelor și locurilor, din când în când asupra persoanelor, care însă trăiesc sub vremi, sunt receptate ca funcții sociale (portar, vânzător, student etc.) și duc în spate povara unei sărăcii care e redată aproape baroc în detaliile ei. Am mai zis-o în aceste cronici: în contemporaneitate, bogăția reală e sobră, o bogăție de design interior cu linii neutre și transparente, lumină de fundal și culori lipsite de agresivitate care spun „proprietarul aspiră să aibă bani, dar nu personalitate”. Sărăcia în schimb e aglomerată și viața cotidiană a obiectelor are în ea ceva însăilat și divergent – așa sunt pentru Ernu anii '90, deceniu prins între sisteme ideologice, între lumi, pentru el poate cea mai mare mutație pe care a cunoscut-o istoria recentă. E imposibil să rezumi toată această panoplie de „lucruri” și nici cartea n-o face – le strânge pe toate ca într-o enciclopedie, singurul fel în care mai pot să fie recuperate în divergența lor.
Dacă ai crescut în anii '90 și le știi deja, nu e nimic care să te ia pe nepregătite; dacă ești printre adulții care au prins tranziția asta imperfectă și distructivă abia după anii 2010, atunci s-ar putea să nu înțelegi de ce cartea pune atâta patos în clasificarea atâtor obiceiuri. Mersul cu trenul, venitul la facultate, cafenelele, căminele la începutul anilor '90, mizeria lor, portarii, corupția și mai ce? Contrabanda, reșourile, sucurile de la TEC, hainele de la ajutoare, maioneza, televizoarele și cafeaua instant. Între toate aceste lucruri, semnificative pentru oameni, oamenii înșiși câștigă o oarecare obiectualitate a lor – pe de o parte pentru că-și pierd demnitatea când rămân fără speranță și fără venituri, dar și pentru că Ernu îi vede, cu excepții, ca grupuri și nu atât ca indivizi. Sunt multe anecdote interesante care pot fi scoase din aceste istorii obiectuale și câteva observații sociologice bune, dar psihologic intuițiile sunt destul de precare, lucru care se vede de obicei în dialoguri, unde se vorbește generic, ca și cum prin vocile individuale n-ar vorbi indivizii, ci mai degrabă o clasă socială. Chiar și când aduce în scenă indivizi reali, sunt văzuți de departe și fără răbdare pentru particularitățile lor și nu e poate întâmplător că Ernu preferă obiectele și categoriile sociale ca agenți ai acestor relatări.
Atâta vreme cât recuperează această materialiate, o face ca un scriitor, centrând-o în povești de atmosferă despre viața socială a anilor '90, mai ales cea de oraș universitar, pe care le cunoaște bine, că doar îi aparțin. Eșecurile încep mai degrabă când elaborează teorii ad-hoc despre aceste lucruri, când exagerează. Despre portarii căminelor spune că sunt „singura autoritate postrevoluționară”. Despre nonstopuri că sunt „cea mai importantă instituție după 1989” (dar în altă parte CFR-ul e ultima instituție națională). Altundeva, scrie că „după apariţia sucului TEC, toţi au înţeles ireversibilitatea comunismului.” Despre Fuego că este „unul dintre cei mai interesanți showmeni români din punctul de vedere al industriei muzicale”. Și nu prea poți să-l iei în serios când face afirmații din astea. Iată-l despre Oltenia:
Aici nu au prins niciodată regulile şi administraţia aşa cum sunt ele văzute în regiunile care au stat sub Imperiu: la olteni singura instituţie relevantă o constituie superstiţiile. Aici superstiţiile au funcţie de reglementare şi sunt o instituţie în sine. În rest totul e aleatoriu, negociabil. Poate şi de asta sunt comunitatea cu cea mai mare capacitate de adaptare – ei sunt gata moderni. Se adaptează repede la orice şi capătă orice formă pentru că nu au avut formă. Ei nu au moştenirea Imperiului Rus sau a Imperiului Habsburgic, cu o bogată tradiţie administrativă.
Cartea e plină de asemenea remarci (nu toate slabe) care sunt de fapt în mare o antropologie după ureche a unui autor care spune explicit despre sine că se pricepe cel mai bine la oameni. Nu-l ajută nici că ține să aibă păreri despre orice. Despre manele și de ce n-au prins în Moldova, teoria bagajelor, despre bandiți, despre religie, despre prieteni, despre materie, despre istorie și în fiecare din cazuri le spune ca și cum n-ar fi păreri, ci intuiții esențiale asupra realității lumii, nestrăine de o bine documentată muncă bibliografică, dar care nu prea iese din impresii vagi asupra a doi sau trei mari filozofi, care nu par să fi fost internalizați altfel decât în linii generale. Spun asta și pentru că regula discursului de idei rămâne totuși coerența, iar Generația canibală nu e o carte coerentă altfel decât la nivel diaristic, deși are ambiții eseistice. Există un conflict în ea între literaritate și explicație. Literaritatea este și ea imperfectă stilistic și răsfirată, dar rezistă în logica ei emotivă. Explicațiile sunt mai degrabă exerciții de varia capricioase și foarte efemere. Nu văd cu ce înțelegere autentică, pragmatică, instrumentalizabilă pleci din ea asupra anilor '90, despre care concluzia pare să fie că ne-am mâncat unii pe alții și săpat, retrași într-un individualism fără speranță și așteptând sfârșitul lumii și revanșa istoriei, dar o revanșă în sens negativ, care nu poate decât să explodeze pe cerul istoriei ca o mare și inevitabil distructivă defulare. Citez: „Avem un Război furibund în toate direcţiile. Avem un război rece, un război mixt, un război hibrid şi unul fierbinte. Avem un război care se anunţă al Foametei – al întregului sistem economic global. Şi el va veni – suntem la început. Şi vom trece prin Moarte – nu putem altfel.” Dar de ce urmează această mare resetare nu știm, așa cum nu știm din ce tolbă profetică produce Ernu asemenea prognoze.
În fine, miza cărții nu e viitorul, ci nostalgia, structurată de certitudinea morală că și povestea mizeriei contează, care este intuiția esențială a literaturii române din ultimii 25 de ani. Luată ca atare, funcționează încă. Nu e ajutată însă de repetiții (în mai multe locuri, aceleași episoade apar prezentate în același fel sau se reiau aceleași argumente), semn că autorul nu a muncit să coerentizeze toate aceste vignete biografice între ele, nu e ajutată nici de banalitatea și calitatea fabricată a dialogurilor și nici de inutila ei lungime. Ar fi avut nevoie de un redactor care să tempereze idiosincrasiile narative ale autorului, poate și pe cea în care vorbește despre sine la persoana a treia, un mic detaliu de autoimportanță narativă pentru care e greu să găsești justificări în restul însemnărilor.
Cartea poate fi citită dincolo de aceste critici, pentru că logica ei este memorialistică și literară și poate fi privită, cum am spus și la început, enciclopedic, adică căutând în ea ce te interesează. E posibil ca o lectură neliniară a ei să fie mai profitabilă decât una tradițională și ca cititorii care o parcurg mai episodic să fie mai blânzi cu confesiunile ei eratice și intuițiile sporadice decât a fost subsemnatul. Pentru recuperarea istoriei mizeriei postdecembriste face ceva, dar o fi venit vremea să ieșim dintre granițele înguste ale mizerabilismului ăstuia literar și să gândim textele sociale pe alte calapoduri, critice, da, dar și constructive, poate chiar, cine știe, încărcate solidar altfel decât pe linia lui „am suferit cu toții în același fel” și-acum iată-ne în toată splendoarea distrugerii noastre, cum ne ordonăm în sfârșit leziunile. E adevărat însă că au fost ani profund defecți și nu știu dacă se va putea găsi cineva care să dea sălbăticiei lor o coerență care să fie deopotrivă literară și sociologică, adică o clarificare cu care să se poată rezona emoțional și care să fie în același timp o explicație credibilă.
Fotografie realizată de Cristian Malide, preluată din arhiva Azopan.
