Cuprins

Istorie / Holocaust

„Într-o dimineață devreme, am ajuns în acest necunoscut numit Auschwitz”

de Raul Ștef

Publicat pe 8 decembrie 2020

Vasile Nussbaum este unul dintre ultimii supraviețuitori români de la Auschwitz. Avea 15 ani în 1944, când, împreună cu familia lui, a fost deportat de la Cluj. După un an în lagăr, unde a fost prizonierul cu numărul 95736, s-a întors, de data asta singur, în același oraș. Aici și-a luat viața de la capăt și a lucrat ca economist, aici trăiește și astăzi, la 91 de ani, alături de soția sa.

L-am cunoscut pe Vasile Nussbaum prin intermediul celor doi tineri care au deschis vara asta la Cluj un muzeu de istorie a evreilor. Flavia și Dan Craioveanu au creat Muzeon pentru a spune poveștile de viață ale unor membri din familia lui Dan, care la rândul lor au cunoscut persecuțiile antisemitismului. Cei doi folosesc tehnologia și arhivele personale pentru a oferi oamenilor o privire într-o istorie pe care nici manualele, nici instituțiile nu o fac cunoscută publicului. În micul lor muzeu, afli povestea lui David Lusztig, trimis cu soția și copiii la Auschwitz, pe cea a Juliei Irányi, care a reușit să scape cu un tren deturnat de la traseul către lagăr, și pe cea a lui Paul Lusztig, bunicul lui Dan, trimis într-o tabără de muncă forțată. 

La începutul secolului trecut, în jur de 15% dintre cei care trăiau în Cluj-Napoca erau evrei. Spre finalul războiului însă, în jur de 18.000 de oameni au fost deportați din ghetoul din Cluj, ridicat în locul unei foste fabrici de cărămidă, unde se află azi mai multe clădiri de firme. Vasile Nussbaum a fost unul dintre acești oameni. 

Din cauza pandemiei, n-am putut sta de vorbă față-n față. Mi-a povestit însă la telefon, în săptămânile dinaintea alegerilor care au readus în Parlament un partid cu înclinații legionare, despre frica învățată în lagăr și felul în care deciziile politice bazate pe ura de rasă și mai apoi de clasă i-au rescris cu totul viața.

Joaca

M-am născut în anul 1929, la Turda, într-o familie mic burgheză, suficient de înstărită. Oricum, până la vârsta de 11 ani nu am auzit în convorbirile părinților de probleme materiale. Am locuit în centrul orașului, în casa bunicului din partea mamei, o casă mare, împreună cu bunicii, mătușa, frații. Aveam o curte mare cu grădină, puteam să mă joc cu frățiorul meu și cu copiii din vecini. Până în 1940, anul Dictatului de la Viena, nu am nicio amintire ieșită din comun. Cu alte cuvinte, aveam o copilărie fericită, fără griji și cu amintiri foarte plăcute. 

 

Mutarea

 


Dictatul de la Viena a fost încheiat la 30 august 1940, când România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei către Ungaria horthystă. Acest act a fost impus de Germania nazistă și Italia fascistă și nu a fost recunoscut nici de Marea Britanie, nici de SUA. Din septembrie 1940, pe teritoriul cedat, au început o serie de violențe din partea armatei ungare la adresa populației române din zeci de localități. Începând cu 15 mai 1944, evreii din Transilvania cedată au început să fie deportați la Auschwitz, unde cei mai mulți au fost executați.

Punctul distinct care mi-a și ne-a schimbat viața a fost Dictatul de la Viena. Dintr-o dată, ne-am mutat la Cluj. Tatăl meu, Eugen Nussbaum, nu a avut niciodată cetățenia română. Nu știu de ce, nu a vrut, nu a reușit s-o dobândească, habar n-am. Dar știu că după Dictat a fost sfătuit de primarul și prefectul acelei vremi să plece la Cluj. Motivul era că, fiind evreu, exista riscul expulzării, iar soția și copiii fiind cetățeni români, exista riscul ca familia să fie despărțită. Deci ne-am mutat la Cluj. Acesta a fost momentul în care ni s-a schimbat viața integral. În acești ani, 1940-1944, am trăit extraordinar de greu din cauza legilor rasiale. Spre exemplu, frățiorul meu se tot plângea că nu are niciodată nimic nou. Evident că mie mi s-au cumpărat și, cum am crescut, și hainele care mi-au rămas mici, frățiorul meu le moștenea. 

Vasile Nussbaum (dreapta) și Alexandru, fratele său mai mic

Școala

 

Era un număr redus de locuri la școlile de stat pentru copiii evrei. Pe urmă, nu au mai fost deloc. Foarte greu, după multe insistențe, s-a reușit ca directorul, un fost profesor universitar, să primească avizul că poate înființa un liceu. Dictatul de la Viena a fost la sfârșit de august, început de septembrie și deja în noiembrie s-a înființat liceul, și în 1940 au început cursurile. 

Era separat, de fete și băieți. Clădirea era, de fapt, magazia spitalului evreiesc. Au fost niște camere tip vagon, o clasă în față, o altă clasă înăuntru. Nu puteau să iasă cei dinăuntru fără să fi terminat cei din prima. Fiecare a adus de acasă ce a avut. Noi am dus niște taburete, altul masă de bucătărie etc. A fost o școală la un nivel extraordinar, având în vedere că nu numai copiii, dar și cadrele didactice din școală erau de la toate nivelele, inclusiv universitar. La un moment dat, noi aveam vreo 12-13 ani, în pantaloni scurți, intră profesorul, ne ridicăm și ni se spune - Luați loc, domnilor!. Prima dată când ni s-a spus domnilor. Acest liceu a fost singurul loc unde eu m-am simțit liber. Nicăieri nu am simțit asta, pe stradă nu. Odată m-a bătut pe stradă o ceată de copii, aproape o săptămână am stat acasă.

Totul trebuie transpus în acele vremuri. O Europă antisemită, copii creștini auzind de la părinți, școală, de peste tot numai despre antisemitism, despre ce fac jidanii. Dacă acum m-aș întâlni cu unul care m-a bătut atunci, i-aș spune că habar n-avut ce a făcut atunci și că, dacă eram în locul lui, poate și eu făceam la fel. Acesta era tonul vremii, antisemitismul. Deci nu m-am simțit niciodată mai liber ca în curtea școlii unde puteam să vorbesc orice și să pun orice întrebare.

Ghetoul

Am ajuns la 15 ani, am terminat clasa a V-a. În martie 1944, Ungaria a fost invadată de armata nazistă. Cu toții eram pregătiți de ceva, nu știam exact ce, dar ne așteptam la ceva care nu va fi plăcut. În zorii zilei de 4 mai, jandarmii au bătut la ușă, în două ore a trebuit împachetare și încolonare. Cu asta a început drumul înspre ghetoul aflat pe locul fostei fabrici de cărămidă din oraș.


Ghetoul din Cluj  a fost înființat în 1944, pe locul fostei fabrici de cărămidă din oraș.  Între 25 mai și 9 iunie 1944, de aici au plecat spre lagărul de exterminare de la Auschwitz șase transporturi de oameni încărcați în trenuri ale morții. Astfel de ghetouri au mai existat în mai multe orașe românești și din alte țări europene.

În amintirile mele, această perioadă nu a fost sumbră deloc, ci oarecum plăcută, deși condițiile au fost extraordinar de grele. Spre exemplu, erau vreo cinci sau șase robinete pentru 18000 de oameni. Era problema nu de spălat, ci să ai apă de băut. Cu toate acestea, eu nu-mi aduc aminte să fi fost însetat sau înfometat. Pentru mine, parcă am fi fost într-o excursie cu cortul. Nu aveam mai mult de șase metri pătrați de familie, cu părinți, frați, rude, cu lucruri cu tot. Eu dormeam destul de bine, aveam pătură. Nu știu dacă părinții mei mâncau sau nu, poate că erau însetați, dar copiii sunt de regulă foarte ingrați față de părinți, mai ales când sunt foarte mici, nu-și dau seama de suferințele părinților. Noi, copiii, eram liberi, nu aveam nimic de făcut. M-am sărutat cu Eva, o fetiță întâlnită acolo. Deci în cele trei săptămâni am fost bine. Urmează plecarea spre necunoscut.

 

Drumul

 

Am fost printre primele transporturi spre lagăr. Era un vagon de vite, ceea ce însemna că numai sus, la o înălțime considerabilă, era un gemuleț. Cel mai neplăcut a fost că nu era loc suficient pentru toată lumea să se așeze. Cu rândul, noi, copiii, stăteam în picioare câte 4-5 ore, după care ne așezam. A lipsit în primul rând aerul; nu era aer pentru 70-80 de persoane. Și era foarte grea lipsa apei. Nu a mâncării, a apei. Erau un butoi sau două pentru necesitățile fiziologice. Mai întâi, puteai foarte greu să ajungi acolo, trebuia să calci peste oameni ca să reușești și, chiar dacă ai ajuns, oricât de tare ai necesitatea de urinare, față de lume, ai o inhibiție, că nu poți să faci nimic. Oameni în vârstă, de 60-70 de ani, bolnavi, nu puteau să ajungă la butoaie. Drumul a fost de 3-4 zile și la un timp se mai deschideau ușile pentru câte o mică aerisire. Atunci nemții exclamau Ce jidani puturoși! Vă dați seama, oamenii aceia în vârstă făceau pe ei, normal că era putoare. 

Lagărul

Pe toată perioada în care am fost în ghetou, nu m-am gândit deloc la ce se va întâmpla cu noi, la destinul nostru. Ni s-a spus că vom fi duși pe câmpul pâinii, undeva la vest de Tisa, loc care s-a dovedit ulterior că nici nu există. 

Într-o dimineață devreme, în zori, am ajuns în acest necunoscut numit Auschwitz. Nimeni dintre noi nu auzise ceva de acest loc. Era o așezare poloneză redenumită de nemți. Deci ajungem într-o dimineață și se strigă Jos, jos, afară din vagoane! Niște deținuți în haine vărgate ne ajutau să ieșim. A fost prima dată când am văzut oameni în haine vărgate. Peste tot garduri din sârmă ghimpată, mișunau oameni. Ni s-a spus să lăsăm totul jos și să ne mișcăm. Peste câteva minute ne-au separat, bărbați și femei. Mama mea avansează cum avansam și noi, nu-mi aduc aminte să fi spus ceva. Asta este ultima amintire a mea cu mama. Eu am rămas cu tata și frățiorul, am intrat în lagăr. 

Am dormit șapte persoane la un nivel al patului; când se întorcea unul, trebuia să ne întoarcem toți. Fără pătură, fără nimic. În a treia zi, tatăl meu a fost cooptat într-un transport de muncă undeva. Ultimele cuvinte ale lui au fost să am grijă de frățiorul meu, care avea 13 ani, cu doi ani mai mic ca mine. 

În următoarea zi, un deținut polonez, probabil că era de mai mult timp acolo, s-a uitat cu milă la noi, copiii; eram tot timpul împreună cu fratele meu, Alexandru. Am prins curaj și l-am întrebat dacă mă poate ajuta să o găsesc pe mama, Ileana Nussbaum. El ridică mâna stângă și spune că acolo este mama - cu mâna stângă arăta undeva în sus. M-am uitat mai atent și am văzut fumul crematoriilor. Am sperat întotdeauna că a avut dreptate. Dacă tot nu m-am mai întâlnit cu ea, mai bine că a murit din prima decât să se fi chinuit ulterior. Așa am aflat că există crematorii și camere de gazare. 

În toată perioada cât am stat, am încercat să mă eschivez de la orice transport de muncă pe cât era posibil, fiindcă știam că fratele meu mai mic nu va fi cooptat niciodată, deci îl lăsam singur. Eram atât de îngrijorat pentru Alexandru și pentru mine, că nu m-am gândit. Adevărul este că eu nu îmi mai aduc aminte de cele șase luni pe care le-am petrecut împreună la Auschwitz. Nu îmi mai aduc aminte de nimeni cunoscut de acolo. Realmente toată preocuparea mea a fost să am grijă de fratele meu, în condițiile unei foamete cumplite… Nu m-am putut gândi la altceva. Nici la tatăl și la mama mea, la soarta lor.

Este foarte greu de vorbit despre o problemă pe care multă lume nu o poate înțelege - foamea. Dacă cineva mă întreabă ce înseamnă asta, îi spun așa: Dimineața mănâncă o felie grosuță de pâine, cu margarină, cu unt, o felie de salam. Seara, un blid cu mâncare, o supă cu cartofi, și atât. Deci cam 7-800 de calorii. În rest, nu e nevoie să muncești ca noi, doar să stai. Și așa, după o săptămână, putem vorbi despre ce înseamnă foamea. Supraviețuirea are legile sale. S-a întâmplat ca un tată să pună repede mâna pe o bucată de pâine a fiului și să o bage în gură. Foamea face să fii nebun.

Nu uitați de apeluri, care erau de două ori pe zi și erau extrem de chinuitoare. Ore întregi trebuia să stai drept, fie soare, vânt năpraznic, ploaie. Imposibil în atâta timp cineva să nu aibă necesități fizice și, dacă se întâmpla asta, erai bătut crunt. Pe lângă astea tot timpul eram cu frățiorul de 13 ani, care, vă dați seama, era firav, un copilaș… Eram răspunzător de el.      

La Auschwitz nu am muncit, acolo era un singur sens principal, moartea. Camerele de gazare trebuiau să funcționeze zi și noapte. Când sosea un nou transport, se știa că dura cam opt ore până era gata procedeul de gazare și incinerare.

Al doilea rol al lagărului era să trimită în Germania și orice parte a lumii ocupate de germani, transporturi de muncă. Muncă de sclav pentru activitatea legată de război. În fiecare zi erau și transporturi din acestea. În funcție de solicitări de la vreo fabrică, zonă bombardată unde era nevoie de cărat moloz etc.  

Al treilea sens al închisorii erau experimentele cu gemeni ale doctorului Josef Mengele. Scopul era găsirea unei soluții ca femeile să nască doar bărbați apți pentru război. Îmi aduc aminte, la sosire erau două categorii de oameni strigați. În primul rând, gemenii și dentiștii. Cei din urmă credeau că erau chemați pentru profesia lor. De fapt, dentiștii erau folosiți pentru scoaterea dinților de aur ai celor gazați. Gemenii erau folosiți la experimente.    

Vasile (stânga), alături de tatăl și de fratele său, în 1940, anul mutării la Cluj

Alegerea

 

Într-o zi, de sărbătoarea Yom Kippur, când dai socoteală lui Dumnezeu dacă merită să trăiești sau nu, atunci a făcut așa-zisul medic-șef Mengele - de fapt era măcelarul-șef din lagăr- una dintre selecțiile cele mai serioase. Știam de dimineață devreme de asta, așteptam dezbrăcați să ne vină rândul. Întotdeauna între un om îmbrăcat și unul gol există o senzație de inferioritate a celui de-al doilea, mai ales față de un ofițer SS, cum era Mengele, și care mai și cânta. Îți zvâcnea inima. Când ajungea la tine, se uita 10-15 secunde din cap până-n picioare și îți arăta dacă să mergi în dreapta sau stânga, adică viață sau moarte. Vă imaginați cum te simțeai când se apropiau secundele în care ți se spunea dacă vei trăi sau nu. Eram de aproape șase luni la Auschwitz și știam ce înseamnă crematoriile, camerele de gazare, selecțiile, nu era o noutate.

Frățiorul meu a fost selectat printre cei care urmează să fie gazați. Sute de tineri și copii au fost selectați, socotiți neapți pentru muncă. În acea perioadă, camerele de gazare și crematoriile au fost ocupate. Cei selectați trebuiau să aștepte vreo trei zile ca să ajungă la camerele de gazare. Ce urmează acum am povestit abia după vreo 20-30 de ani. O problemă de-a mea personală, care m-a marcat toată viața și până astăzi sunt în dubiu de ce am făcut.

Întâmplarea face că l-am cunoscut pe unul dintre gardieni, deținut și el, de fapt, care îi păzea pe copiii selectați și răspundea de numărul de persoane. La un moment dat, am trecut pe la el și l-am întrebat dacă nu poate să îl lase pe fratele meu, Alexandru, să plece. A spus că nu poate, pentru că răspunde pentru fiecare. După ce m-am îndepărtat vreo 30 de pași, strigă după mine că există o posibilitate. Trebuia să caut un copil, să găsesc un motiv să vină la el și atunci el îl va schimba pe fratele meu cu acel copil. Astfel, fratele ar scăpa și numărul copiilor ar rămâne.

Am reușit să găsesc un copil, care pentru o jumătate de porție de pâine în plus s-a oferit să meargă la gardian. Băiatul a plecat spre baraca cu copiii deținuți și după vreo o sută de metri am fugit după el, l-am aruncat la pământ și i-am spus că nu poate să meargă, că e prea periculos, și să păstreze pâinea. Recunosc că nu a fost niciun motiv moral pentru care l-am oprit, ci instinctiv n-am putut să-l las.

Mengele a fost Dumnezeu pentru mii de deținuți. El a spus cine trăiește și cine nu. Nu știu nici până astăzi dacă am greșit sau nu. Se poate ca Alexandru să fi trăit sau, la o nouă selecție, să fie din nou ales și atunci eu aș fi omorât pe cineva în zadar. Nu se știe niciodată care ar fi fost situația.

După moartea lui, eu am încercat cu prima ocazie să plec din Auschwitz. Oriunde, dar să scap, și chiar am reușit cu un transport. Nu cred în minuni, dar cred în hazard și noroc. Ce înseamnă asta în condiții de lagăr. Transportul era mersul la o activitate pentru statul german, adică muncă de sclav, dar o activitate. Puteai ajunge în cariere de piatră, alții au ajuns la o fabrică de cauciuc sintetic, extrem de toxic, pentru munca la ruine din diverse orașe după bombardamente. Puteai să ajungi într-o fabrică sub pământ, unde se executau rachetele V2 sau să ajungi într-un alt tip de fabrică. Al doilea hazard este că toate lagărele de concentrare naziste erau organizate cu deținuți care aveau anumite funcții. Șeful de baracă, șeful tuturor barăcilor etc. Depindea foarte mult cine erau acești șefi. Oameni normali, care în condiții normale nu ar fi reprezentat nimic deosebit, în lagăr, când au primit și putere, au devenit cu totul alții. Unii, foarte puțini, i-au ajutat pe semeni, alții au devenit niște măcelari. Dar trebuie să spun că nu se poate judeca cu mințile de aici, cu burta plină. Supraviețuirea este altceva.

Spre exemplu, ajungi șef peste zece oameni și aceștia trebuie să sape un metru cub de pământ. Tu, ca șef, primești porție dublă de mâncare și nu lucrezi, subordonații jumătate de porție și au de muncă. Dacă nu se face norma, tu, ca șef ești schimbat și ajungi în locul lor. Deci ori tu trăiești, ori altul - atunci ce faci?

Salvatorul

Am ajuns într-o fabrică de avioane. Ne-am încolonat și s-a întâmplat ceva ciudat. Un deținut a trecut pe lângă noi și mi-a spus să spun că sunt strungar și am 17 ani. Habar nu aveam cum arată un strung. Ulterior, motivul pentru care deținutul ne-a spus să afirmăm că avem o meserie oarecare era să ajungem într-o hală care era încălzită. Era un frig fantastic. Normal, erau -15, -20 de grade. Bineînțeles că hala nu era încălzită, ci, din cauza producției, era ceva mai cald, adică 3-5 grade. În cealaltă hală era un frig cumplit.

Conducătorul deținut al acestui lagăr unde am fost eu a fost un comunist german, Otto Hermann. A fost arestat de Gestapo în 1939, deci era în al șaselea an. Avea o poziție bună datorită faptului că era german. Contau foarte mult gradațiile rasiale. Acest Otto Hermann a fost un salvator în general, pentru toată lumea și pentru mine. A salvat sute de oameni. Îmi aduc aminte că unul dintre chinurile cele mai mari erau apelurile, dimineața și seara pe orice vreme. Unul dintre cele mai grave lucruri întâmplate în acest lagăr a fost sabotajul avioanelor făcut de deținuții ruși. Au fabricat avioane Junker de vânătoare, ei au lucrat la instalația electrică și la multe au tăiat sârmele de comandă. Obiceiul era că se anunță lagărul-mamă, adică Buchenwald în cazul nostru, vine Gestapo și toți care au făcut sabotajul sunt spânzurați. Au trecut o zi, două și nu s-a întâmplat nimic. Am aflat că Otto Hermann a vorbit cu conducerea SS din lagăr și le-a spus că și ei o vor păți dacă se află de lipsa de vigilență. Așa că nu s-a aflat nimic. 

La o încolonare nu am stat bine în rând. Un soldat SS a luat pușca și m-a lovit peste picior - am și azi cicatricea -, după care a vrut să mă lovească cu toată puterea cu patul puștii. În clipa aceea, Otto Hermann s-a aruncat peste mine și mi-a dat o bătaie cruntă, eram plin de sânge. Dar am mers la lucru. Seara, vine un curier la mine și mă duce la Hermann, nu știam ce vrea. Am mers la cămăruța lui, unde am auzit niște cuvinte nefirești - Intră, copile! Așează-te. Și-a cerut scuze că m-a bătut, dar a spus că altfel eram mort. M-ar fi lovit de mi-ar fi rupt piciorul. El m-a zgâriat ca să curgă sângele și să-i potolească. A și vorbit cu medicul dispensarului să-mi dea câteva zile libere. Deci este vorba de un deținut german care mi-a salvat viața. Am rămas acolo la muncă până când s-au auzit bubuieli la vreo 20-30 km. Asta era la sfârșit de martie 1945, astfel încât pe 1 aprilie, dimineață la ora 4-5 s-au auzit strigăte să ne sculăm din paturi. Ne-au împărțit câte o pâine întreagă, adică 4-5 porții. Ne încolonăm și părăsim lagărul, urmând marșul morții. 

Vasile Nussbaum (dreapta), alături de alți prizonieri, la Buchenwald, în aprilie 1945. „Cu vreo 20 de ani în urmă am fost la un prieten în SUA,” povestește Vasile Nussbaum. „La un moment dat i-am însoțit pe el și pe familia lui într-o vizită la niște prieteni neevrei. Am ajuns, m-a prezentat ca ruda lor din România, că am fost deportat, eliberat din lagărul de la Buchenwald. La care tipul spune că și el a fost la Buchenwald, ca soldat american. Și îmi arată dovada, o fotografie de acolo. Era o imagine cu foști deținuți cu haine vărgate. Unul eram eu.”

Lagărul-mamă, Buchenwald, pentru noi era la o distanță de vreo 130-140 km. A fost o diferență foarte mare între Auschwitz și Buchenwald. La Auschwitz au fost deținuți de drept comun cam 90%, de la tâlhari la criminali. Pe când în Buchenwald au fost comuniști, deci deținuți politici. În Buchenwald era aproape dublă porția de mâncare, nu se fura ca la Auschwitz.

Am pornit în marș cu soldații SS de o parte și alta a coloanei, astfel că, dacă cineva se așeza pentru că nu putea să mai continue drumul, era împușcat. Era ceva obișnuit, coloana nu se oprea pentru nimeni. Până la urmă am ajuns la o jumătate de zi distanță de lagăr. Otto Hermann, conducătorul lagărului nostru, a aflat că în ultima perioadă aproape 30.000 de deținuți au fost executați la Buchenwald. Ca să ne scape de soarta asta, a încercat să vorbească cu conducătorul SS ca să nu mai intrăm în lagăr. Era vorba de perioada de dinainte de eliberare, în ‘42 nu putea fi vorba de așa ceva. Conducătorul SS nu este de acord cu această propunere. Hermann adună toți medicii și îi informează că există o epidemie în coloană și va contamina tot lagărul. Otto îl pune pe un ofițer german să ducă vestea asta la Buchenwald, promițandu-i apărarea după venirea aliaților. Astfel am reușit vreo trei zile să nu intrăm în lagăr. Am ajuns la Buchenwald în 10 aprilie, noaptea, și în 11 a fost eliberat lagărul de către armata americană.

Acasă

După eliberare, dintre tinerii evrei, s-au format trei grupe. O grupă care spunea eu nu mă mai întorc în veci acolo unde am fost lăsat în ghetou și dus în lagăr. A două grupă care spunea că vrea să plece în Palestina și a treia care voia să meargă acasă. Nu era așa de simplu, în primul rând nu se terminase războiul în est. Lagărul a fost eliberat de soldații ameicani care dădeau Ness, țigări, ciocolată pentru cei care vroiau să plece în Apus și au interzis plecarea înspre Răsărit. Abia după două, trei luni după terminarea războiului, cu mari insistențe, erau lăsați deținuții să meargă și spre Răsărit.

Eu voiam acasă. Am întâlnit niște intelectuali comuniști care ne țineau prelegeri de viață - voi sunteți zidarii unei noi societăți fără rasism, asta ne-au plantat în suflet. Ne-a încântat asta. M-am înscris în Tineretul Partidului Comunist imediat după eliberare, convins fiind de acești intelectuali în lagărul de la Buchenwald. 

La întoarcerea în țară am fost suficient de puternic psihic, datorită faptului că nu am venit singur. Chiar din lagăr am venit la Cluj cu un grup oarecare de tineri. Ne-am îmbărbătat unul pe altul, nu eram în izolare, în singurătate. Nu îmi puneam problema de ce mi se întâmplă, ci de ce ni se întâmplă, ceea ce era mult mai ușor. Fiindcă se știa că vin tineri acasă din lagăr, comunitatea evreiască rămasă în Cluj a înființat niște cămine.      

Acasă pentru mine a fost un nou stres. Nu aveam unde locui, nu terminasem studiile, nu avem meserie, nu aveam nimic. Stăteam în aceste așezăminte făcute pentru copiii fără părinți veniți de pe front. Acum un an eram alintat de părinți, acum eram copilul străzii. După câteva săptămâni am mers la Turda, casa unde am stat era în ruine, fusese bombardată. M-am interesat și i-am regăsit pe unchiul și mătușa mea, unde am și stat cam doi ani, până am dat bacalaureatul. Nu mă simțeam bine deloc. Ulterior mi-am dat seamă că eu am o problemă. Rudele s-au comportat absolut normal, îmi spuneau să am grijă de mine, să mă gândesc la viitorul meu, ei se simțeau răspunzători de viața mea. Însă nu și-au dat seama că eu eram mult mai matur. Spre exemplu, a murit o rudă mai apropiată, fără să fie prea în vârstă. Eu am răspuns foarte scurt - Da, să îi fie țărâna ușoară. Asta i-a uimit, m-au întrebat dacă nu simt nimic.

Asta a fost cam după un an de la eliberare. În 1945 eu văzusem morții mutați cu buldozerele și chiar eu am ajutat să fie puși grămadă. Știam de părinții mei, l-am văzut pe fratele meu selectat la moarte... Ei se așteptau să fiu înduioșat, dar cum să mai fiu? Ei se comportau perfect normal, eu, din acest punct de vedere, nu eram normal.    

 

A doua viață 

 

La început am crezut în tot ce s-a spus despre comunism. Am avut unele dubii, dar am vrut eu să cred. Niciodată nu am înțeles cultul personalității, dar am vrut să mă conving că nu se poate altfel. Era însă o asemănare drastică față de nazism. Nazismul făcea discriminări pe bază rasială. Nu știu ca vreun german să fi fost gazat, mort din muncă poate, dar gazat nu am auzit. Exact așa a fost în comunism, legat de originea socială. Erai mic burghez și erai imediat vinovat. Când te naști român, evreu, asta nu de tine depinde, așa te-ai născut. Dacă ți se face ceva din cauza nașterii, tu nu ai cum să te aperi, nu poți schimba aceste lucruri. Iar dacă ei considerau că erai burghez, erai dat afară de peste tot, chiar dacă credeai în comunism - erai dușman de clasă. 

Vasile Nussbaum în studenție (1948)

În 1947, m-am înscris la cursurile Facultății de Matematică și Fizică la universitatea Babeș-Bolyai. După, a început activitatea Uniunii Tineretului Comunist, că eu sunt viitorul, eu voi zidi noua societate, mă rog, toate chestiile astea. M-au convins să trec la Facultatea de Studii Economice, pe care am și absolvit-o și unde am și rămas asistent.

La un moment dat, a devenit o problemă originea socială.

În 22 octombrie 1956, am mers la Budapesta, ca să fac parte dintr-o delegație neoficială a Universității Babeș-Bolyai la catedra de științe sociale din Budapesta. În acea dimineață a izbucnit Revoluția maghiară. Am stat acolo toată perioada.


În toamna lui 1956, un protest studențesc din capitala Ungariei, încurajat de un discurs în care Nikita Hrușciov critica stalinismul, s-a transformat în revoluție în toată regula. Cei ieșiți în stradă se împotriveau impozițiilor sovietice și cereau alegeri libere. După o scurtă victorie a protestatarilor, Uniunea Sovietică a invadat Ungaria. 

Ajuns acasă, am fost chemat să scriu un articol despre ce am văzut. Am scris ce mi-a venit, dar nu a fost bine, trebuia să scriu exact ce era publicat în ziarul Scînteia, dar văzut cu ochii unui martor ocular. Indiferent ce am scris, nu era bine și m-au mutat cu serviciul la Biblioteca Universitară. Tot am rămas în cadrul Universității, dar la serviciul documentare economică, să nu am legătură cu studenții. Practic, sarcina mea era să citesc opt ore pe zi și să furnizez materiale pentru profesori; nimeni nu era mai bine pregătit ca mine la economie. 

Pe atunci aveam un prieten filosof, care a și semnat un document de disidență, căruia îi mai trimiteam publicații. De fapt, el era urmărit ca nu cumva să ia legătura cu Paul Goma. După plecarea lui din țară am fost dus la Securitate, cu zile de anchete fără a fi acuzat de nimic oficial. Problema era că dădusem materiale acestui filosof. S-a făcut o ședință la Universitate și am fost, în prima fază, mutat la o facultate, iar ulterior mi s-a desființat contractul de muncă. Cu ajutorul unui profesor de economie, secretar general, am ajuns să lucrez ca economist la Consiliul regional, de unde m-am și pensionat. 

 

Memoria

 

Periodic sunt invitat să vorbesc la Buchenwald, unde este și un muzeu. În orice muzeu sunt două tipuri de piese, materiale și documente. După ani de zile, prin 2012, am început să mă uit la documente. La un moment dat observ, întâmplător, o hârtie cu numele tatălui meu, Eugen Nussbaum. Eu neștiind nimic de el de peste 60 de ani, văzând anul nașterii și toate detaliile, am cerut să studiez arhiva. Îl găsisem. Fusese și el la Buchenwald, într-un alt comando de muncă, la cel puțin 200 km de unde eram eu. După 25 de ani aflasem ce s-a întâmplat cu tatăl meu, dar abia acum aflasem unde a fost și a murit. 

Foarte multă vreme a trecut până când România a recunoscut că și aici a fost antisemitism și Holocaust. E foarte greu să recunoști porcăriile făcute de înaintași. În final au apărut și niște legi foarte bune legate de nazism. Orice act de acest fel este pedepsit. Am văzut multe nebunii, au fost devastate cimitire evreiești, case devastate, dar eu întreb: cine a fost vreodată condamnat pe baza acestor legi? Nu se vrea. Motivul, cred eu, este că se gândesc că la noi nu se vor întâmpla orori atât de mari. Deși acum ceva timp au fost omorâți sârbi, albanezi, pentru că s-au născut de altă etnie. Deci se poate, istoria se repetă. 

În ce privește Germania, cred că populația nu a vrut să știe ce s-a întâmplat în aceste lagăre. E posibil să nu fi știut cu precizie ce se întâmplă, dar când cineva dispare și vede o serie de oameni evrei sau alții care dispar, înseamnă că ceva s-a întâmplat cu aceștia. Fie din comoditate, fie din teamă, nici nu s-au interesat de ce s-a întâmplat. Nu voiau să știe, le era frică să întrebe.

Înțelegerea

Pentru a înțelege Holocaustul, acesta trebuie abordat din trei direcții principale. În primul rând, este vorba despre descrierile tehnice. Descrierea exactă a condițiilor în care s-a desfășurat actul concentrațional: când a fost conceput, amplasare, suprafață, numărul de deținuți și multe alte detalii. În ce privește Auschwitz-ul, e nevoie de o sumedenie de detalii referitoare la camerele de gazare, capacitatea, modul de funcționare, precum și despre crematorii, capacitatea lor. Oricât de importante sunt aceste descrieri, ele au un cusur major: nu reflectă viața de zi cu zi a lagărului. 

O altă direcție de abordare sunt amintirile supraviețuitorilor. Decorul, culisele au fost identice pentru toată lumea. Cu toate acestea, tragediile au fost absolut individuale. Amintirile fiecăruia depind de multe, de cultură, stare socială și materială și, într-o foarte mare măsură, după mine, de hazard și de noroc. Amintirile supraviețuitorilor sunt subiective. Unii își aduc aminte că în ziua în care au fost târâți spre ghetou a fost o zi ploioasă, deși meteorologii consemnează că a fost o zi cu soare. Supraviețuitorul nu a mințit, a spus adevărul lui: așa a simțit el, o zi mohorâtă. 

Cea de-a treia cale de cunoaștere a Holocaustului este beletristica. Nu știu câți dintre elevi pot povesti ceva despre incursiunea armatei lui Napoleon în Rusia. Poate câteva cuvinte, nu mai mult. Dar cine a citit Război și pace nu uită în veci amănuntele strategice și umane ale acestui război. În manualul de istorie, din câte știu, nu figurează nici acum niciun cuvânt despre genocidul armenilor după Primul Război Mondial. Însă romanul este o ficțiune, romancierul are dreptul ca amintirile a zece supraviețuitori să cumuleze în eroul principal și viceversa. 

Eu nu i-am spus nimic nici soției mele; nu pentru că nu am vrut, dar nu mi-a venit să vorbesc. Prima dată am început să vorbesc nu de la mine putere, ci cândva după '90, când au început să mi se ceară diverse interviuri. Am dat un interviu foarte pe larg pentru așa zisa acțiune Spielberg, adică o serie de interviuri cu evrei, supraviețuitori ai lagărelor de concentrare din întreaga lume. Fiul meu a aflat prima dată informații legate de viața mea din lagăr și de supraviețuire din acest interviu. 

 

Frica

 

După Auschwitz nu mi-am mai pus niciodată problema fricii. Nu a existat și nu putea să existe absolut nimic pe lume nici măcar comparabil cu ce am simțit în lagăr. Când am ieșit, ce putea să mi se întâmple, de cine să-mi fi fost teamă? În lagăr a fost groaznică teama față de superiori, a fost tot timpul o problemă de viață și moarte și din toate punctele de vedere. Lagărul era gândit în așa fel încât totul era organizat cu deținuți. Anumiți aveau funcții, gradații. În bloc erau cei care fac curățenie, alții erau șefii blocurilor. Viața și moartea erau în mâinile lor. La apeluri nu interesa pe nimeni cine e în viață și cine nu. Unii erau vii, alții culcați, morți, doar numărul conta, nimeni nu era luat la răspundere de ce omorâse pe unul sau altul. Odată, omul de curățenie al blocului m-a oprit și mi-a spus să-mi scot pantofii. În lagăr, încălțămintea era cea mai importantă; nu aveai, te răneai, infectai și mureai. Sub capul meu, perna a fost pantoful, așa de importanți erau. Deținutul m-a lovit în burtă și m-a pus să scot șiretul. Norocul meu că un deținut superior celui care m-a lovit l-a chemat și astfel am avut timp să fug. Dacă mi-ar fi luat încălțămintea, eram mort. Asta era frică. După eliberare, ce frică să-mi mai fi fost? Nu este comparație față de orice înseamnă moartea. Deci nu mi-a fost frică absolut de nimeni și de nimic.

Pentru a vizita Muzeon, muzeul cu povești de viață ale evreilor din Cluj Napoca, de marți până duminică, între orele 10:00 și 18:00. 

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK