Actual

Revoluția „Watchmen”

Rating Scena 9 ★★★★★☆☆☆☆☆

de Mihai Iovănel

„În topul celor mai bune romane din toate timpurile al revistei Time”, scrie pe coperta ediției românești (minunat tradusă de Iulia Gorzo, la Editura Art) a romanului grafic Watchmen (1986-1987). O mică corectură: de fapt, lucrarea lui Alan Moore și Dave Gibbons este singurul roman grafic care apare pe lista Time a celor mai bune 100 de romane de limbă engleză publicate din 1923 (anul în care a apărut revista) până în 2010. NB, unul dintre coautorii listei a fost Lev Grossman (alături de Richard Lacayo), autorul seriei fantasy Magicienii – așa se explică și Watchmen, și prezența câtorva SF-uri de Philip K. Dick și Neal Stephenson.

Dar, dincolo de orice, la mai bine de 30 de ani de la prima apariție, Watchmen rămâne o capodoperă. Cei care au văzut filmul lui Zack Snyder din 2009, altfel o adaptare destul de bună și de fidelă,  și consideră că au prins ideea – ei bine, aceștia sunt la ani-lumină de idee. Ca să-l citez pe criticul Andrei Gorzo (printr-un comentariu de pe Facebook):

„E de apreciat că [Snyder] a încercat să traducă măcar parțial complexitatea obiectului sursă, în loc s-o înece chiar de tot în spectacol descreierat pe bază de bătăi. Se poate chiar argumenta că filmul dă dovadă de considerabilă inteligență în eforturile de a împăca varza Multiplexului cu capra cultului Watchmen. Există tușe destul de spirituale, decizii de casting foarte bune (Jackie Earle Haley în rolul lui Rorschach) – și din toate astea a rezultat ceva îndeajuns de onorabil încât să aducă cititori noi capodoperei care este cartea”.

În treacăt fie zis, Alan Moore a executat succint filmul lui Snyder, despre care a spus într-un interviu: „Well, putting it cruelly, I guess it’s good that there’s a children’s version for those who couldn’t manage to follow a superhero comic from the 1980s” [Dacă-mi permiteți să fiu crud, aș zice că e bine că există o versiune pe înțelesul copiilor pentru cei care nu au reușit să urmărească o bandă desenată cu supereroi din anii 80.]. De altfel, Moore s-a opus și celorlalte ecranizări după romanele lui grafice – From Hell și V de la Vendetta. De Watchmen se arătase interesat în anii ’80 Terry Gillian. Iată cum a decurs dialogul lui Gillian cu Moore, potrivit acestuia din urmă:

„It was nice to meet Terry Gilliam. The first thing he said to me over lunch was, «Well, how would you turn Watchmen into a film?» and I said, «Well to be honest Terry, I wouldn’t.»” [A fost simpatic să-l cunosc pe Terry Gilliam. Primul lucru pe care mi l-a zis la prânz a fost „Păi, și cum ai transforma tu Watchmen într-un film?”, la care eu i-am zis „Sincer să fiu, Terry, nu l-aș transforma.”]

Principalul motiv invocat de Alan Moore privește specificitatea mediului în care a apărut Watchmen (din care puteți răsfoi câteva pagini aici). Împreună cu Dave Gibbons, coautorul al cărui rol nu trebuie subestimat, Moore a plănuit Watchmen ca pe o încercare de a tura la maxim posibilitățile romanului grafic, atât prin revizitarea (a se citit revoluționarea) regulilor sale, cât și prin omagierea acestui gen mixt printr-o bogată intertextualitate. Or, toate acestea nu pot fi trecute fără pierderi, fără mari pierderi, într-un alt mediu. 

Inițial, Watchmen trebuia să fie un sequel la o serie mai veche cu supereroi, scoasă din anii ’60 de editura Charlton Comics. În anii ’80, când începe povestea romanului grafic al lui Moore și Gibbons, Charlton Comics trăsese obloanele, drepturile asupra supereroilor săi fiind achiziționate de DC Comics. Împreună cu drepturile, la DC Comics a ajuns și Dick Giordano, fost editor la CC. Giordano i-a sugerat lui Moore, pe atunci aflat la începuturile carierei sale, că ar fi mai bine să scrie o serie originală inspirată de vechii supereroi, nu un simplu sequel. Așa se face că majoritatea supereroilor din Watchmen sunt ecouri (uneori foarte fidele) ale unor personaje din anii ’60-’70 sau chiar mai vechi (Batman, pe al cărui model este construit Nite Owl, datează de la sfârșitul anilor ’30).   

Ceea ce fac, însă, Alan Moore și Dave Gibbons e să schimbe radical codul în care funcționaseră până atunci supereroii. În locul unor personaje clar polarizate moral, Buni vs Răi, ei introduc extrem de multe nuanțe intermediare și chiar desființează categoriile de bine și de rău. De asemenea, supereroii clasici, lipsiți de psihologie și reduși la acțiune, sunt rescriși ca și cum ar fi personajele lui Flaubert. Desigur, Watchmen nu e primul gest revizionist în această privință – de pildă, ca precursor poate fi citat Superfolks, romanul lui Robert Mayer din 1977 –, dar este cel mai important. Abia prin trilogia dedicată lui Batman de Christopher Nolan între 2005 și 2012, cinemaul a ajuns să facă ceva asemănător – pe scurt, i-au trebuit aproape 20 de ani.

Acesta este doar unul dintre filoanele intertextuale din Watchmen. Romanul grafic al lui Moore și Gibbons este compus din mai multe fire narative, corespunzând fiecare câte unui subgen.

Ucronie. Ucronia e un subgen SF care speculează scenariile de tipul „ce ar fi dacă…” – în cazul de față, ce ar fi fost dacă mania supereroilor declanșată în anii 30-40 (din istoria reală) în benzile desenate din SUA ar fi avut drept consecință apariția (în istoria alternativă) a unor supereroi adevărați, care ar fi schimbat cursul istoriei cunoscute.

Distopie. Lumea din Watchmen este lumea Războiului Rece din anii ’80, doar că diferită de cea pe care o știam și mult mai înfricoșătoare. Este o lume în care Statele Unite a câștigat războiul din Vietnam, iar președinte, ales pentru a enșpea oară, este Richard Nixon, nu Ronald Reagan (asta a fost de fapt o strategie perversă aleasă de Moore pentru a nu îndepărta segmentul republican al cititorilor – Reagan era extrem de iubit în anii ’80, iar a-l înfățișa așa cum Moore îl vedea de fapt ar fi însemnat îmbrățișarea riscului ca acei cititori să respingă violent Watchmen; ca atare, Moore pur și simplu l-a distribuit pe Nixon, urât de toată lumea, în spatele unui un rol care, dpdv funcțional, era curat Reagan).

Literatură politică. Watchmen exploatează teoria echilibrului internațional impus de apariția superarmelor atomice: în roman, SUA  are o armă secretă, pe Doctor Manhattan (aluzie la Proiectul Manhattan, din care a ieșit bomba atomică), care îi permite să gestioneze în favoarea sa (dez)echilibrul atomic; însă, după ce Manhattan se retrage din joc, SUA și URSS se îndreaptă cu pași mari către războiul nuclear. Altă componentă politică este cea rasială: supereroul Ozymandias are origini germane, iar în scenariul apocaliptic pe care îl declanșează în calitatea lui de superom arian sunt rași de pe fața pământului și câțiva afro-americani din New York care jucaseră de-a lungul romanului rolul de ancore afective pentru cititori.

Hard SF. Partea care-l privește pe Doctor Manhattan conține speculații în stilul Stanislaw Lem.

Filozofie nihilistă. Benzile desenate erau în anii ’80 un loc neobișnuit pentru citatele din Nietzsche. După Watchmen și după personajul Comedian, care privește în abisul existenței doar pentru a-i constata lipsa de sens, not anymore.

Literatură polițistă noir sau hard-boiled, în tradiția lui Dashiell Hammett și Raymond Chandler. Rorschach, un vigilante ascuns sub o mască făcută din rochia unei dame ucise, investighează moartea lui Edward Blake, sub a cărui identitate se ascundea supereroul Comedian. În figura lui Rorschach (în care unii văd principalul personaj din Watchmen) stă una din loviturile de geniu ale romanului. Rorschach (ale cărui jurnale, citate extensiv, împrumută nu doar stilistica lui Hammett și Chandler, ci și pe cea a criminalului în serie David Berkowitz, a.k.a. Son of Sam, care a lăsat în urmă mai multe pagini de însemnări nelipsite de calități literare) este în mod clar un fascist: biblia lui este un ziar fascist, jurnalul său țintește în „căcărezele de comuniști” și în „toți liberalii ăia, intelectualii și ăia care te fac din vorbe” etc. Cu toate acestea, Moore, deși se situează la polul opus, nu face din Rorschach o caricatură, ci personajul cel mai integru (dar și cel mai puțin flexibil) al romanului; pe scurt, nu îi refuză nici demnitatea, nici „gravitația”. 

Literatură de aventuri cu supereroi. Vezi mai sus.

Literatură de aventuri cu pirați. Altă lovitură de geniu a lui Moore a fost să integreze în Watchmen un episod din Poveștile Corabiei Negre, un serial fictiv de benzi desenate horror care ar fi apărut în anii ’50: dar nu în anii ’50 din realitatea noastră, ci în aceia din ucronia lui Moore, în care supereoii, fiind prezenți în viața curentă, ar fi dispărut din comics, făcând loc aventurilor cu pirați. Pe scurt, Watchmen inventează intertexte noi, nu doar exploatează unele deja existente. În cazul de față, Corabia neagră face aluzie nu doar la Robinson Crusoe, la Poe sau la Robert Louis Stevenson, ci și la un cântecel din Opera de trei parale a lui Bertolt Brecht, Pirate Jenny, care a intrat în cultura populară atât printr-un cover de Nina Simone, cât și prin Bob Dylan, al cărui cântec When the ship comes in este un ecou al acelei compoziții. Episodul Naufragiat din Poveștile Corabiei Negre, reprodus în Watchmen, cum spuneam, integral, oferă nu doar o lectură palpitantă în sine, cât și o ancoră simbolică (dar și formală, dată fiind exploatarea pe larg a palierelor narative) pentru întregul roman grafic.

Insist atât asupra intertextului pentru că prin intermediul lui, dpdv atât literar (să-l adaug și pe William Burroughs, considerat de Moore cea mai importantă influență, și să-l readaug pe Bob Dylan, ale cărui versuri nu doar au inspirat Watchmen, ci și însoțesc câteva capitole; titlul însuși vine dintr-un vers din Satirele lui Juvenal, „Cine-i păzește pe paznici?”), cât și grafic, Moore și Gibbons recreează, prin citate omagiale și deformări specifice, întreaga istorie de până la ei a benzilor desenate. Începând cu epoca a aur (anii ’30 – mijlocul anilor ’40), continuând cu așa-numita epocă de argint (cu aproximație perioada dintre 1956, anul în care BD-urile își revin după impasul adus de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, și începutul anilor ’70), și ajungând până la „epoca de bronz” (după anii ’70). De aici rezultă polifonia stilistică a acestui roman grafic, caracterul lui simultan omagial și revoluționar, codurile utilizate și suprascrierile lor meta-meta-meta-, ironia și nostalgia. Cheile împărăției din Watchmen stau în intertext. De aceea, unii spun că romanul grafic al lui Moore și Gibbons ar trebui citit doar de cei minimum familiarizați cu lumea benzilor desenate (sau, mă rog, a artei secvențiale, cum sună termenul mai științific). Nu cred asta. Citiți Watchmen și dacă nu știți nimic despre BD-uri, și dacă știți totul.

Închei printr-un poem al lui Shelley, Ozymandias (numele grecesc al lui Ramses al II-lea), care traversează cultura populară de la Watchmen până la serialul Breaking Bad. Traducerea îi aparține lui Petre Solomon:

„Mi-a povestit un călător venit

Din țări străvechi: – Într-o pustietate

Văzui două picioare de granit,

Enorme. În nisip pe jumătate

Ascuns, un chip c-un rânjet împietrit,

Care vădea că sculptorul ghicise

Acele patimi, ce-au rămas întregi –

Mult după inima ce le nutrise.

Pe soclu, câteva cuvinte-s scrise:

«Sunt Ozymandias, rege peste regi.

Puternicilor, opera grozavă

Priviți-mi-o și nu sperați în van!»

Stă singură gigantica epavă,

Și-n jur – nisipu-i ca un ocean…”


Alan Moore (text), Dave Gibbons (ilustrații), „Watchmen”, traducere Iulia Gorzo, Editura Art, 2018

X Revista Scena9