FITS & Pieces

25 iunie

După scris la umbră cu multe ceaiuri și cafele cu gheață, am mers să văd cea mai nouă producție a Teatrului de Balet Sibiu – Păsărea de foc de Stravinski, și întâmplător, un balet pe care încerc să-l văd de mult timp de la diferite companii fără să fi reușit niciodată până acum. Însă interpretarea contemporană a baletului nu numai că nu m-a impresionat, dar m-a lăsat complet dezamăgită, pentru că, separat de opiniile mele legate de coregrafie (pe care o să le elaborez într-o cronică ulterioară), se vedea de la o poștă că spectacolul avea mare nevoie să mai fie repetat, iar multe momente de mișcare executate neglijent aveau nevoie de curățare. 

Mai târziu, Între ziduri (Intra muros), a regizorului francez Alexis Michalik la Filarmonica de Stat a fost o surpriză plăcută pentru mine, asta și pentru că scurta descriere din program nu trăda nimic din drama de familie întortocheată în care am fost aruncați. Poate e o părere de cetățean amator în teatru, dar pe mine m-au impresionat tranzițiile între scenele din prezent și flashbackuri, care, deși live, se înregistrau cu succes ca niște cut scenes cinematice. Ne-am împărtășit opiniile cu niște prieteni la una dintre terasele din fața Filarmonicii, ale căror fațade colorate arată ca niște butaforii, de parcă te afli pe un platou de filmare. Noaptea, la clubul FITS, Raphael, compozitorul și performerul din distribuția Intra Muros, mi-a povestit, într-o conversație care s-a simțit ca un fever dream în fumul de la mici, despre cum unul din instrumentele pe care trebuia să le folosească în spectacol s-a defectat în timpul transportului. Ca să pot să adorm, când am ajuns acasă am căutat internetul pentru descrierea instrumentului de care mi vorbea – era vorba de un teremin. (Simina Popescu)

24 iunie

Cea mai plină zi din festival de până acum – am petrecut dimineața ferindu-mă de arșiță sau citind pe iarbă în parcul Sub Arini, pregătindu-mă pentru maratonul din a doua jumătate a zilei. Am purtat o conversație cu artista scoțiană Charlotte Mclean pe terasa umbrită a hotelului său despre one woman show-ul ei Și?! (And?!), pe care mi-ar fi plăcut pe de-o parte să-l fi văzut înainte să vorbesc cu ea, dar pe de alta, m-a pregătit și mi-a îndreptat atenția spre temele și înțelesurile care contau cel mai mult pentru ea în spectacol. Apoi am fugit prin căldură la Fabrica de Cultură pentru un spectacol de acrobație contemporană și de-acolo înapoi în centrul Sibiului pentru o lipie mâncată pe fugă în fața Teatrului Național cu o prietenă, un duet de flamenco în piața Habermann și un dialog scurt cu performerii. Am încheiat seara cu Și?!, unde s-a așezat tot ce povestisem cu Charlotte de dimineață. Deși îi remarcasem dezinvoltura și candoarea, m-au surprins și pe scenă. Combinând dans contemporan, performance, voce live și un monolog vulnerabil, ironic, pe-alocuri furios și mereu tăios de sincer, pe scena micuță a teatrului Gong, Și?! a fost – ca un wild card – unul dintre spectacolele mele preferate din stagiunea FITS. (Simina Popescu) 

23 iunie

Într-o lume profund interconectată, devine tot mai necesară capacitatea de a ne schimba, temporar, centrul, de a înțelege experiențele oamenilor care, întâmplător, s-au născut sau s-au găsit în alte locuri de pe glob decât noi. Tocmai asta face unul dintre hiturile festivalului, spectacolul Vizionara, al regizorului elvețian Milo Rau. Inspirat de Filoctet, tragedie clasică de Sofocle, monologul rostit de actrița Ursina Lardi spune, cu cinism și ironie, o poveste bazată pe experiențe ale diferitor corespondenți de război. Printre imaginile cutremurătoare ale piesei se numără asistarea protagonistei la omorul unui politician albanez, pe care aceasta îl surprinde cu aparatul său de fotografiat chiar în momentul în care glontele îi intră bărbatului în cap, sau experiența de a fi violată în Cairo în perioada revoluției arabe, pe fundal de muzică techno.

Pentru mine, însă, partea cea mai puternică a spectacolului a fost povestea reală a profesorului de literatură Arad Hassan, transmisă prin proiecția unui clip filmat în orașul irakian Mosul, despre experiența de a-i fi fost tăiată mâna, în urma unei ședințe de judecată, sub ocupația ISIS. Uneori, știrile despre orori din alte locuri de pe glob pot părea tragedii impersonale, mult prea îndepărtate. Însă monoloage ca cel al lui Hassan reduc profund această distanță dintre noi.

Spectacolul include un clip cu tăierea mâinii lui Hassan, sub uralele semenilor săi într-o piață publică, precum și o scenă fictivă în care Lardi își înjunghie propriul picior, transmițând, pe marele ecran din spate, detalii cu sângele care îi șiroiește și pe care tot ea îl filmează. Tocmai violența explicită a împărțit reacțiile publicului. Este expunerea sa în scenă o formă de sadism, de obsesie perversă la Milo Rau, la fel cum întâlnim în cinematografie la Lars Von Trier, de exemplu? Este ea justificată de faptul că, din păcate, trăim într-o lume în care astfel de crime sunt mult prea întâlnite? Probabil răspunsurile vor varia și toate vor fi valide. Eu, una, am întors capul. (Paula Erizanu)

23 iunie

Partea cea mai interesantă pentru mine e să observ cum, în timp ce mie tot ce-am văzut până acum mi-a lăsat mai degrabă impresii călâi, neutre, aceleași spectacole și momente generează reacții opuse și de cele mai multe ori extreme – la care am ocazia să fiu martoră la scară mult mai mare, dat fiind contextul festivalului, față de, să spunem, când lumea părăsește teatrul după un spectacol de la TNB și se împrăștie grăbită spre casă. Aici cumva totul încetinește, oamenii zăbovesc să-și împărtășească sentimentele pentru ce-au văzut, mișunând pe sub afișele uriașe care anunță opera Faust, umplând parcarea Fabricii de Cultură.

În urma double bill-ului Origin al Scapino Ballet, care s-a simțit ca o degustare la un restaurant fine dining experimental, tender și alien deodată, cu gusturi, texturi și prezentare stranii și neașteptate, vecina mea de loc a plecat cu ochii în lacrimi, un bărbat spunea către prietenii săi, ieșind din teatru, „senzațional, a fost sen-za-țio-nal!”, pe când alții își exprimau vehement un dispreț categoric față de structura abstractă a spectacolului.

După aceea, am traversat Piața Mare, unde toată ziua a tronat instalația unor bule enorme, iridescente, ca de săpun, care spărgeau lumina soarelui în culorile curcubeului, privite de ochii caselor care aliniază piața – un tablou suprarealist accidental. Noaptea, am văzut cum se umple terasa-club FITS, un spațiu care împletește atmosfera de la terasa cu mici din Piața Obor cu ceva discotecă din anii 2000, un contrast ascuțit cu atmosfera din sălile de spectacol și, în sine, un spectacol-incursiune culturală pentru vizitatorii străini. (Simina Popescu) 

22 iunie

Ilustrație după Violoncelul, un spectacol Jo Strømgren Kompani. În spectacol, mișcarea, dramaturgia vizuală și explorările poetice ale identității nordice se îmbină într-o „lucrare camerală”, o experiență similară cu ascultarea muzicii clasice.

21 iunie

Am ajuns în Sibiu cu autocarul trupei Scapino Ballet Rotterdam, pe care i-am văzut vineri la TNB cu Anima Obscura, și o să-i văd luni în Origin. După ce m-am cazat, am luat Sibiul la pas, pe promenada Nicolae Bălcescu plină ochi de lume, unde-am urmat ropotul tobelor celor de la Bloco033 & PulsaR Sibiu până-n Piața Mare. Acolo lumea s-a strâns ciorchine în jurul lor, ținându-și copiii în brațe și pe umeri, și din mijlocul mulțimii se vedeau doar mănunchiurile de pene negre de pe capetele performerilor. Două femei dansau împreună în timp ce una dintre ele își legăna fetița minusculă într-un bodysuit galben-pai pe muzica ritmată. Am luat-o apoi prin parcul Cetății ca să prind pe scena din piața Habermann un flamenco tradițional la golden hour. Aveam puține emoții că nu știu multe despre flamenco și cum să-l descriu – dar Letizia Domínguez și Manuel Bellido au dansat ca o rafală, magnetici, carismatici și preciși, ea aruncând în jurul ei un șal brodat cu franjuri, amândoi folosindu-și corpul și picioarele ca instrumente de percuție în completarea chitarei și vocii. Au terminat triumfători când apunea soarele, roșii la față și cu cârlionții picurând sudoare. (Simina Popescu)

21 iunie

Unde să mai iau micul dejun cu trupa Teatrului Național Mihai Eminescu din Chișinău dacă nu la Sibiu? Farmecul festivalurilor e și în discuțiile lungi la care, uneori, descoperi oamenii din orașul tău, cu care te saluți, dar despre care, de fapt, nu știi mare lucru cu adevărat. Și ce altceva contează la fel de mult pentru noi, oamenii, ca ființe sociale, dacă nu conexiunile reale pe care le simțim unii cu alții atunci când ne deschidem?

Asta e și misiunea organizațiilor culturale, spune la una dintre conferințele Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu directorul Goethe Institut din București, Joachim Umlauf — de a ne ajuta să ne înțelegem mai bine unii pe alții, de a crea conexiuni noi într-o epocă în care tehnologia face aceste legături tot mai precare.

Tot asta a făcut și piesa Morții nu mai mănâncă iaurt de Tiago Rodrigues, directorul cunoscutului festival internațional de teatru de la Avignon, un spectacol care m-a emoționat mai mult decât orice am văzut de ani de zile. Când am citit/auzit că e o piesă despre moartea tatălui său, m-am așteptat la ceva sumbru. În loc, am văzut un melanj de luminozitate, umor, ironie și autoironie, afecțiune lipsită de sentimentalism (relația tată-fiu e complicată), frumusețe și luciditate pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri. Un alt fel de a întâlni moartea. Și viața. Spusă și cântată, în note de fado, de trei actrițe care joacă diferite roluri și un chitarist, povestea prezintă un jurnalist bătrân, capricios, numit Barbă Lungă, care își scrie așa-zisul ultim reportaj din patul de spital. În el, apar personajele: Cea Mai Groaznică Asistentă din Lume (ea însăși și naratoare), fiul său cel mare, Barbă Scurtă, soția sa, Păr Lins, și o cântăreață de fado, Teresa, care face voluntariat la spital și scrie, împreună cu Barbă Lungă, piese în locul cuvintelor pe care seniorul nu mai are puterea să le noteze — un secret pe care bătrânul vrea să îl ascundă de fiul său. Căci sigur le va pune într-o piesă de teatru. (Paula Erizanu)

20 iunie

Am venit din București cu trupa de studenți la actorie a Universității din Nihon, Japonia, care a reacționat cu aceeași uluire inocentă la toate căruțele care ne-au intrat în cale, la toate văcuțele, caprele, câinii de pe coclauri — sunt toți copii de oraș, mi-au zis ei. La Sibiu urmează să prezinte un spectacol despre cum e să faci parte din generația Z în Tokyo de azi. Șoferul, Ionuț, îmi povestea între timp că a avut cea mai frumoasă meserie din lume — a fost polițist. În copilărie voia de fapt să devină agent de securitate, ca tatăl său, eliberat din funcție în 1990. Însă nu l-a lăsat taică-său. Printre discuții despre politică, revoluție, proaspătul film al lui Tudor Giurgiu despre violențele din Sibiu, Ionuț mi-a și recitat poezii din Nichita Stănescu și Mircea Dinescu, ținând să menționeze că nu e de acord cu vederile politice ale celui din urmă. Însă îi plac versurile. „Încă din facultate m-a interesat poezia, căutam să văd că nu sunt doar omoruri și tâlhării pe lume, ci este și frumusețe,” mi-a zis el. Parcă era o replică scoasă din jurnalele sau romanele scriitorului sibian Radu Vancu, deși Ionuț încă nu-l citise. Când am ajuns, după cinci ore de mers, la hotelul trupei japoneze, aceștia au spus toți thank you, mulțumesc, we love you în cel mai drăguț mod din lume. Am râs și eu, și Ionuț. M-am întrebat dacă inocența pe care o simt în anime-uri nu e doar o chestiune de gen artistic, cum credeam, ci poate și o caracteristică culturală.

Primul spectacol pe care am reușit să îl văd a fost FUTUR4, al trupei germane Rimini-Protokoll, cunoscută pentru utilizarea ludică a tehnologiei. La intrare, dramaturgul și colaboratorul Scena9 Ionuț Sociu ne spunea, mie și scriitorului Radu Vancu, că în 2008, oamenii au ieșit din sală de la spectacolul Das Kapital, al aceleiași trupe, la festival, spunând că ăsta nu e teatru. De data asta n-a ieșit nimeni, deși se făcea deja foarte târziu. Totuși s-a schimbat ceva, a remarcat Radu. Cu ajutorul proiecțiilor, fotografiilor de arhivă, a hărților ș.a.m.d. și cu un decor minimalist, piesa documentară spune, un pic cam lungit, povestea unei sase din Transilvania care a emigrat în Germania în anii ’70. Eventual, spectacolul o pune pe femeie față în față cu un chat bot care îi răspunde, cu propria ei voce, la întrebări despre sine, în baza informației procesate din detalii din propria ei viață, dar și a altor sași. O oportunitate pentru a explora potențialul și limitele inteligenței artificiale în relațiile noastre personale. Deși cele două personaje ale spectacolului — Ursula, femeia saxonă și Xenia, o cercetătoare a inteligenței artificiale — se minunau de poeticitatea răspunsurilor chat botului, mie acestea mi s-au părut banale. Cu toate astea, meritul mare al spectacolului, pentru mine, e întrebarea: Cum facem cu botul care ne reprezintă când noi nu mai suntem? Poate acesta să ne continue prezența pentru cei dragi?

Seara s-a încheiat cu un joc de lumini realizat prin drone deasupra Teatrului Radu Stanca. Tehnic impresionant, desenele „pictate” de drone erau kitsch — parcă din animații Disney — la fel ca și muzica utilizată pe fundal. La petrecerea de după, pentru insiderii festivalului, kitsch-ul a continuat cu pop dat foarte tare, mici și bere. Am fost, însă, în companie excelentă. (Paula Erizanu)