După ce în primul episod am aflat ce însemna să fii copil sau adolescent în România comunistă, iar în al doilea episod am ascultat cum a bubuit începutul Revoluției în viețile puștilor din Timișoara, azi aflăm cum a rămas întipărit sfârșitul dictaturii în memoria celor mai tinere generații din '89 și cum s-a schimbat viața acestor copii după ce-au fost martori la un eveniment istoric brutal. 

 

În timp ce documentam Revoluția copiilor, a început să se contureze și harta celor 30 de ani în care s-au maturizat copiii și adolescenții din '89.    

 Cei care la Revoluție ajungeau în spitalele cu totul depășite în fața valurilor de oameni morți și răniți sunt cei care acum patru ani vedeau spitalele la fel de neputincioase după incendiul de la Colectiv. În ciuda tuturor schimbărilor prin care a trecut societatea, sistemul care ar trebui să ne țină, la propriu, în viață, rămâne cât se poate de vulnerabil. 

Pe 17 decembrie 1989, când Lepa Bărbat a fost împușcată mortal la Timișoara, soțul ei a primit un glonț în stomac. Dacă împușcătura nu l-a omorât, au fost cât pe-aci s-o facă zilele petrecute la Spitalul Județean din Timișoara. Ioana Bărbat, fiica lor de 12 ani care-i însoțea când militarii au deschis focul, își amintește ce l-a salvat pe tatăl ei:

Tata a stat în spital până în 12 ianuarie, când s-a dus prof. Vintilă, șeful lui, și s-a pus în genunchi la o femeie. Venise un avion din Belgia cu ajutoare. S-a dus la o femeie, care era cetățean român plecat de multă vreme, și i-a zis „Luați-l, că ăsta moare aici.” Și l-au luat și l-au dus în Belgia. Într-un cearceaf. Aici, în Timișoara, asistenta șefă îi zicea surorii mele „I-ai cumpărat sicriu? Ce cauți aici? Ăsta moare!” Făcuse septicemie, a fost operat a doua oară și, după a doua operație, l-au lăsat deschis. Și din Belgia abia la începutul lui martie a venit înapoi în țară. 

Vasile Bărbat a avut nevoie de tratament și transfuzii tot restul vieții. A murit anul trecut, pe 16 decembrie, la 29 de ani fără o zi după soția lui. Ioana are azi vârsta pe care-o avea mama ei în ‘89 și se pregătește să plece din țară. Face o școală de asistente și vrea să-și caute de lucru undeva unde să se simtă în siguranță. Acum mai mulți ani, Ioana a avut cancer la sân și nu mai vrea să trăiască într-o țară unde se teme să meargă la spital și ca pacient, și ca angajat.

Ca Ioana au fost mulți copii care la Revoluție au învățat, înainte de toate, frica și neîncrederea. „Asta cred că e ceva care-a rămas cu mine până-n momentul de față. O teamă față de oameni,” spune Olivia Bădoi, al cărei tată, Vinerian Bădoi, a fost omorât pe 21 decembrie 1989 în centrul Bucureștiului. Vara asta, când Alexandra a fost ucisă la Caracal, Olivia spune că a fost zdruncinată să vadă nu doar un act de cruzime teribilă, ci și incapacitatea dramatică a instituțiilor de a-l gestiona. 

Când se întâmplă o traumă de genul ăsta, cum s-a întâmplat la Caracal sau la Revoluție,  îți dai seama cât de fragil e contractul social pe care cu toții credem că-l avem. Nu avem încredere în instituțiile statului, nu avem încredere că poliția va face ce trebuie, că vom face ceea ce trebuie unul pentru celălalt. Și neîncrederea asta provine din încercarea de a ne lepăda de ceva, și n-am putut. A rămas ceva nedigerat în psihicul nostru. 

Olivia Bădoi are 34 de ani și locuiește în SUA, unde predă literatură la o universitate din Salem. Faptul că a ales să trăiască departe de locul unde s-a născut nu e întâmplător.

O constantă pentru mine a fost dorința de a pleca din țară. Încă din generală tot căutam burse cu care să plec. Și, într-o oarecare măsură, are legătură cu ce s-a întâmplat cu tata și cu sentimentul că contractul social de care spuneam a fost rupt pentru totdeauna.  

În jurul Revoluției, neîncrederea despre care vorbește Olivia capătă forme extreme. Cei 30 de ani de eșec al justiției sunt o oală sub presiune, în care fierb traumele a mii de oameni. Unii dintre ei au devenit adulți, alții au îmbătrânit în așteptarea unei bucăți de adevăr, cu care să umple golul obsedant pe care Revoluția l-a lăsat în viețile lor. 

Ofițerul acuzat de împușcarea Lepei Bărbat a fost achitat, după ce inițial fusese condamnat la 18 ani de închisoare. Alina Bodo, care avea 12 ani când fratele ei mai mare a dispărut la Revoluție, nu știe nici azi cine l-a omorât pe Marius. Olivia nu a aflat nici azi cine a tras glonțul care i-a ucis tatăl. Marian Olaru știe cine l-a salvat de pe străzile Timișoarei, când a fost împușcat, dar nu va ști niciodată cine l-a rănit. După mulți ani de investigații pe cont propriu, Nicoleta Giurcanu a aflat numele câtorva dintre cei care au bătut-o și umilit-o în ‘89. Dar pe niciunul dintre ei nu l-a văzut pedepsit.  

În absența verdictelor și a cristalizării unui adevăr care să peticească contractul social, Revoluția a devenit în spațiul public un mutant. Un amestec în continuă expandare de speculații, cercetări legitime și mărturii, documente disparate, cifre inexacte și conspirații. Pentru generațiile de copii și adolescenți din '89, post-adevărul și fake news sunt cunoștințe vechi, chiar dacă uneltele pentru a le înțelege au venit mult mai târziu. Pentru ei, ca pentru tot restul societății, libertatea a început cu o rafală de știri false și o baie de spaimă colectivă, ale căror urmări sunt și azi foarte prezente. 

Corneliu Porumboiu, regizorul care a creat cel mai emblematic film despre Revoluție - A fost sau n-a fost (2006) - crede că incertitudinea cronicizată din jurul acestui eveniment s-a transformat în România într-un model de gândire. 

Întrebarea asta cu Revoluția, dacă a fost sau n-a fost, e mitul României contemporane. Dacă nu încercăm să ne explicăm ce-a fost și continuăm să ascundem gunoiul sub preș, lucrul ăsta are repercusiuni foarte urâte în prezent. Mi se pare că noi asistăm la un proces continuu în România. Tot ce se întâmplă în societate e un proces. E un tip de a gândi foarte simplist, în alb negru: ăla e vinovat!

La 30 de ani de când am înlocuit comunismul cu capitalismul, oamenii continuă să discute la fel de aprins ca-n Piața Universității din '90. În tot acest timp, mulți dintre cei mai vulnerabili cetățeni care Revoluția i-a lovit din plin - puștii care-au ieșit atunci în stradă, care și-au pierdut apropiații și care au rămas cu suferințe acute - și-au pierdut speranța în instituții. Nu doar în capacitatea lor de a face dreptate, ci și de a desluși probleme elementare ce țin de administrarea memoriei Revoluției. 

Mormântul tatălui meu e primul din Cimitirul Eroilor și, din cauza traficului intens, s-a crăpat foarte tare. Ne-am tot interesat, dar nici eu, nici mama mea nu am reușit să găsim autoritatea care ne poate ajuta să-l reparăm, spune Olivia Bădoi.

La un moment dat, în Timișoara a fost o stradă care purta numele mamei, Lepa Bărbat. Sora mea a observat la un moment dat că dispăruse și că redevenise Str. Busuioc. Am sunat la primărie, să aflăm de ce, dar nimeni nu știa cine sau când a luat hotărârea, povestește Ioana Bărbat. 


În acest episod din Revoluția copiilor, povestitori sunt Matei Martin, Ana Constantinescu, Adela Greceanu, Alina Bodo, Florin Ștefan, Nicoleta Giurcanu, Goran Mrakić, Ovidiu Hrin și Ovidiu Mihăiță.

Următorul episod, Liberi, va fi publicat la începutul anului următor.