Întreruperea de către naționaliști a unor piese de teatru, conferințe, concerte, întreceri sportive, ceremonii publice a devenit un fenomen obișnuit în perioada interbelică. Metoda fusese practicată din secolul 19, dar s-a diversificat și generalizat între războaie.

După 1918, cei mai mulți dintre autorii unor astfel de acțiuni agresive erau membri în organizații studențești creștine sau naționaliste, în formațiunile cuziste și legionare. La început, agresorii se limitau la a întrerupe manifestările publice cu fluierături, huiduieli, lozinci, dar curând s-a ajuns ca violența să facă regula. Țintele favorite erau Teatrele Naționale din București și Iași, dar au fost atacate și teatre și săli de concert din țară. Cinematografele cu proprietari evrei sau care rulau filme de Hollywood în care jucau actori evrei erau, de asemenea, vizate. Cinematografele Phoenix, Sidoli și Trianon din Iași au fost luate la țintă de nenumărate ori. Odată cu instalarea extremei-drepte la putere, au fost printre primele proprietăți confiscate cu forța.

„Egalitatea”, 11 ianuarie 1923, Bătaie la Teatrul Național din Iași

Boicotul a fost urmat de violență fizică și devastări. Ziarele democrate, de stânga, cu proprietari sau ziariști proeminenți evrei ocupau primele poziții în demonologia naționalistă. S-ar putea scrie o carte numai despre violența de limbaj și fizică asupra ziarelor și ziariștilor. Atentatul din 1930 asupra lui Emil Socor, de la Adevărul, cel care demascase plagiatul lui A. C. Cuza, este episodul cel mai cunoscut. Ca să nu mai vorbim despre atacurile asupra lăcașurilor de cult evreiești, care au mers de la spargerea geamurilor, la profanări elaborate până la atentate cu bombă (am scris recent despre atentatul de la Sinagoga din Alba Iulia, din 1938). Rabini din majoritatea localităților importante au fost umiliți pe stradă; la viața șef-rabinului Iacob Niemirower s-a atentat în 1936 într-un atac armat. Nu trebuie să mai amintesc de asasinarea oamenilor politici considerați filosemiți și corupți: Gheorghe Duca, Armand Călinescu, demnitarii măcelăriți la Jilava în noiembrie 1940.

Studenții evrei au fost vânați sistematic, timp de două decenii, în toate centrele universitare, atât la intrarea în universități, cât și în amfiteatre. La fel, profesorii evrei sau percepuți ca favorabili evreilor. Rectorul Universității din Iași, Traian Bratu, a fost ținta unor atentate în 1936 și 1937 (a scris despre asta Lucian Năstasă, în Antisemitismul universitar în România (1919-1939). Mărturii documentare, disponibilă integral aici). Locuri publice, cartiere, parcuri, clădiri erau periodic declarate libere de evrei, trecătorii erau legitimați, iar evreii surprinși erau luați la bătaie.

Evreii erau principalele ținte. Pe locul doi: „jidoviții”, cei văzuți ca filoevrei, „corupți”, „cumpărați” de evrei, „oportuniști”, „naivi” etc. Pe locul trei, o sferă largă de „isme” denunțate în numele națiunii, tradiției și ortodoxismului: „feminismul”, „homosexualismul”, „occidentalismul”, „cosmopolitismul”, „liberalismul”, „bolșevismul”, „umanitarismul”, „alcoolismul”, „sectele” etc.  

Reacția autorităților de atunci merită o discuție separată. În multe cazuri, a fost adecvată, pe măsura resurselor disponibile. Dintre polițiștii care au făcut baricade împotriva naționaliștilor s-au ales de multe ori victime. Adaptarea aparatului polițienesc la mișcările de mase de după primul război mondial a fost o mare provocare. Pe de altă parte, precaritatea materială și cultura organizațională care favorizau corupția, abuzul și violența au făcut ca reacția autorităților să fie de multe ori disproporționată, în plus sau în minus. La început, autoritățile nu aveau experiență și resurse, au fost copleșite și tolerante față de violențele naționaliste. Sistemul judiciar i-a făcut scăpați de mai multe ori pe autorii unor crime sau atentate. Aparenta impunitate în fața poliției și justiției i-au dat curaj lui Zelea Codreanu și ai lui. La aceasta se adaugă jocul absolut iresponsabil al unor oameni politici, care i-au favorizat pe ascuns pe legionari și cuziști, dând ordine secrete autorităților, cu speranța că în final vor beneficia de electoratul naționalist.

Apoi, răspunsul autorităților la slăbiciunile inițiale a fost în extrema cealaltă, ajungându-se adesea ca procedurile și legea să fie încălcate chiar de autorități. Bătaia în timpul arestărilor și interogatoriilor erau fenomene obișnuite. Starea de asediu instaurată regional în anii ’20 și permanentizată la nivel național din anii ‘30 a durat mai mult decât democrația propriu-zisă și a contribuit din plin la declinul democrației, prin faptul că procese civile „politice” au fost mutate în curți militare, armata a primit atribuții în menținerea ordinii, serviciile secrete au căpătat forțe sporite, abuzurile în numele „siguranței” au fost admise etc. Pe scurt, reacțiile disproporționate la evenimente, și în plus și în minus, au făcut praf autoritatea statului și credibilitatea democrației.

„Egalitatea”, 26 ianuarie 1933, incident la Teatrul Național București

Ar fi câteva lucruri de reținut din această poveste interbelică, insuficient cunoscută istoriografic și conștientizată public: * de la violență verbală și simbolică se ajunge foarte repede la violență fizică; * naționaliștii se folosesc de paravane religioase și civice, dar articulează de fapt mișcări de tip politic adepte ale violenței și purificării; * precedentele de succes și impunitatea servesc ca exemplu și încurajare pentru răspândirea violenței; * ascensiunea extremismului este un proces, asupra căruia dacă nu se intervine timpuriu și adecvat devine ireversibil; * proasta aplicare a legii, mergând de la pasivitate până la abuz, subminează autoritatea statului; * dacă societatea și statul nu găsesc mecanisme eficiente de limitare a violenței extremiste, au câștig de cauză mecanisme represive care erodează democrația și se întorc împotriva societății; * oportunismul electoral în favoarea extremei duce, mai mult decât orice, la declinul democratic.