Cu vreo câteva luni înainte ca întreaga campanie prezidențială din Statele Unite să devină un bâlci horrror, fostul prezentator de televiziune John Stewart a revenit un pic „pe sticlă”, în emisiunea prietenului Stephen Colbert. Observațiile sale despre starea (halul?) în care-a ajuns cel mai puternic stat democratic din lume sunt cel mai strălucit și mai îndârjit editorial iluminist peste care am dat eu în acest deprimant an. Îi urmează, îndeaproape, o pledoarie europenistă mai recentă din The Observer.
Cine crede că n-are de ce să-și bată capul cu ascensiunea fulminantă a trumpismului sau cu pedalele xenofobe apăsate tot mai vârtos în Regatul Unit o să aibă curând parte, din nou, de variantele românești ale lor: alegerile sunt în decembrie, iar din prea generoasa ofertă locală mă opresc doar asupra unei prezumtive candidate liberale (ha!) care se-ntreba senin, la televizor, dacă pot fi prevenite cutremurele și care confundă apărarea drepturilor legitime ale palestinienilor cu vânturarea în public a unor conspirații antisemite care-ți zbârlesc părul. Genul ăsta de „discurs” e răspândit în toate partidele românești mainstream (și – surpriză! – în cele creditate cu șanse de-a trece pragul electoral).
Anticorpi? Avem vreo câțiva, și nici ei nu se simt prea bine. Am importat toate formatele posibile de entertainment fără miză, dar n-avem un John Stewart local, care să explice – cu furie, dar cu umor –, că „Țara asta nu e a voastră. Nu sunteți proprietarii ei (...). Nu sunteți gardienii patriotismului și nici ai creștinătății (...). Aveți o problemă cu cei care se luptă pentru a obține un loc la masă? Nu ei dezbină o țară, cei care se luptă să-i țină departe fac asta”. În așteptarea unei voci publice credibile (un „influencer”, cum se zice în noua limbă de lemn) în stare să articuleze astfel de idei și a unor muzicieni locali în stare să vadă dincolo de gardul viluței din Pipera, nu ne rămâne decât s-ascultăm niște muzică angajată, riscantă și curajoasă a unor americani care își asumă fără rest identitățile și care le dau speranță celorlalți.
O mamă de culoare (Solange, A seat at the table)
„Woman is the nigger of the world” constata, sec și șocant, John Lennon cu mai bine de 40 de ani în urmă. Reconfirmat (a câta oară?) de o Polonie care era cât pe ce să interzică avortul chiar și în cazurile de viol, omul n-a influențat major felul în care cântă Solange Knowles: ea se revendică, demn și firesc, de la trupele feminine Motown și de la insurecționistele R&B ale anilor ’90. Cu toate acestea, A seat at the table nu sună vreo secundă a păcăleală în cheie vintage, numai bună pentru nostalgici. E o colecție proaspătă și elegantă de gesturi mici și de întâmplări obișnuite, întrerupte de momente în care femeia trebuie să pună piciorul în prag și să impună limite („Don’t touch my hair”) sau să-și asume vehement faptul că e altfel și să-i dea dreptate lui Lennon („All my niggas let the whole world know / Play this song and sing it on your terms” – „F.U.B.U”). Jonglând pe nesimșite cu stiluri, cu tehnici vocale și cu aranjamente din cele mai diferite epoci cu ușurința cu care toarce o mâță, Solange redefinește discret R&B-ul contemporan și trece în stratosferă: o să auzim (edulcorat) genul ăsta de muzică pentru mulți ani de-acum înainte. Intens personal, albumul n-are nevoie să declame, să-și strige adevărurile: e într-atât de sigur pe ele încât își permite să le șoptească.
Un hip-hopper gay (Mykki Blanco, Mykki)
Queer rap violent, zgomotos și chitit – oricât de naiv ar putea să pară – să schimbe lumea. Diagnosticat pozitiv cu HIV, Blanco umblă pe tocuri și poartă peruci blonde, dar nu se ferește să cânte – la limita legii – la petreceri gay din Rusia lui Putin. Se rostogolesc rimele din el cum numai dintr-un copil crescut în New York ar putea, luând însă în considerare faptul că respectivul copil a fost numit întruna „poponar”. De-aici, tendința de-a supralicita și de-a aluneca printre stări și teme: „Smoking blunts with the cunts” nu sună a cine știe ce program de subminare a establishmentului, însă „I'm the truth, I'm a savage / Fuck the world and fuck the baggage”, livrat cu dexteritatea unui Busta Rhymes și cu convingerea lui Tricky, e cu totul altceva.
Un introvertit (Frank Ocean, Blonde)
Golden boy confirmat deja de mainstream și adulat de underground, Ocean a livrat anul ăsta vreo câteva schițe reunite, mai mult sau mai puțin reușit, în Endless, iar după numai două zile a revenit cu Blonde, un album contradictoriu, extrem de ambițios și surprinzător cu asupra de măsură: la orice te-ai fi așteptat - și de așteptat am tooot așteptat -, dar nu la percuție lipsă pe aproximativ jumătate din piese, la prelungite excursii ambientale sau la atonalitățile lui Jonny Greenwood („Pretty Sweet”) și la sample-uri Gang of Four („Futura Free”) sau Beatles („White Ferrari”). Zău așa, cât tupeu îți trebuie ca să lași megastarul pop al acestei epoci, pe Beyoncé, să gângurească niște backing vocals în „Pink+White”?
Blonde e în mod categoric „a grower”, un album care se lasă deslușit după multe și atente ascultări, dar mai e și un rar salt în gol fără plasă de siguranță. Frank Ocean ignoră, pur și simplu, ideile preconcepute despre cum ar trebui să sune un artist de culoare bisexual (sau gay? Nu e nici acum limpede). Arta lui topește surâzând diferențele de rasă, de gen, de statut social sau de educație. Vorba unui fan hâtru de pe YouTube: Ocean face muzica pe care-și închipuie Kanye West c-ar face-o. În plus, nici acum nu știu cum naiba e posibil ca același cântec („Nikes”) să fie o proclamație politică în toată regula („We’ll let you guys prophesy / We gon' see the future first”) și, în același timp, cea mai deznădăjduită declarație de dragoste („I may be younger, but I'll look after you / We're not in love, but I'll make love to you / When you're not here I'll save some for you / I'm not him, but I'll mean something to you”).
Foto - detaliu album Blonde, Frank Ocean
