Imaginează-ți că ai 16-17 ani, că trăiești într-un oraș (mic, mijlociu sau chiar mare) din România și că vrei să faci artă. Pe lângă lumea din capul tău, ce-ți pune lumea din jur la dispoziție? Poate o școală sau un liceu unde să-nveți abc-ul tehnicii - dar cât de adaptate sunt ele la ceea ce vrei să faci? Poate uneori, foarte rar, se-ntâmplă vreo expoziție - dar câte din ele au ochi pentru cei foarte tineri? Poate din când în când sunt invitați artiști deja consacrați - dar de câte ori ai ocazia chiar să stai pe bune de vorbă cu ei despre ce te interesează și să lucrezi cu ei? Mai mult ca sigur ai o conexiune bună la net și deschizi cât mai multe ferestre spre ce se-ntâmplă-n arta lumii. Dar cât poate să suplinească virtualul nevoia de-a comunica și de-a colabora cu oameni în carne și oase

Cu toate întrebările-astea în minte - și multe altele -, duo-ul de artiști care de ani buni ține în priză Asociația Minitremu din Târgu Mureș a pus vara asta pe picioare o tabără gratuită de artă contemporană pentru elevi de liceu. Laura Borotea și Gabi Boldiș, care-au tot împrietenit publicul din ce în ce mai tânăr cu arta (vezi, printre altele, Brâncușiul de jucărie și Perjovschiul de colorat), au creat un spațiu de legătură & lucru pentru elevi și artiști din domenii foarte diferite. Timp de zece zile, undeva într-un colț de natură din apropierea orașului Târgu Mureș, 15 adolescenți din mai toate colțurile țării au făcut explorări în artele contemporane. Pe cu totul alte drumuri și folosind cu totul alte instrumente decât în școli și licee. Au încăput în Minitremu ArtCamp ateliere de performance, scriere creativă, editare & legătorie de carte, rețelistică și insight-uri din construirea unei expoziții, discuții și multe alte experiențe care fac din artă un organism cât se poate de viu. Prima ediție i-a avut ca invitați pe Alexandra Pirici, Xandra Popescu, Adorjáni Márta, Dana Andrei și Sorin Popescu (Corner, Politics of Football), Ágnes Evelin Kispál și Atilla Kispál (Magma Contemporary Medium), Răzvan Anton, Simion Cernica, Adrian Ganea și Perrine Tiberghien de la centrul Art Basic for Children Bruxelles.

Înainte să stăm un pic de vorbă cu unii dintre elevii care-au participat la ArtCamp, i-am întrebat pe organizatori ce-au învățat de la cei care tocmai au intrat sau au ieșit din liceu. „Înainte de tabară, știam lucruri despre adolescenți  mai mult prin intermediul sondajelor de opinie sau de la câțiva părinți care se plângeau cât de dificili sunt,” spune Laura Borotea. „În tabară, am aflat de fapt că sunt mega sensibli și empatici, că așa cum noi putem să avem grijă de ei și ei la rândul lor pot avea de noi. I-am subestimat ca nivel de pregătire, în general, și de fapt, ei au foarte multe de spus. Chiar și așa, părerea lor, totuși, nu contează. Am aflat că au probleme de tot felul și, dacă nu le au în mod direct, atunci își fac probleme pentru ațtii. Mi-au placut foarte mult și as vrea să găsim variante prin care să-i implicăm în cât mai multe proiecte viitoare sau cel puțin, să ținem legătura pe termen lung. Și clar, datorită lor vreau să existe Minitremu Art Camp #2.” Adi Ganea spune simplu că a fost foarte impresionat. „Fără să par patetic, cumva m-a marcat foarte tare cât de sensibili pot fi niște adolescenți, ce super simțuri au. Cumva și copiii până la vreo 10 ani au un soi de sensibilitate, dar la ei era ceva mult mai intelectual”. 
 
Ca să vă convingeți de toate lucrurile-astea, citiți mai jos ce-au avut de spus artiștii <18 ani și stați cu ochii pe pagina de Facebook Minitremu, fiindcă urmează o expoziție itinerantă cu lucrările făcute în cele 10 zile de ArtCamp. 
 
 

Care crezi că e rolul artei în societate?

Rolul artei în societate e unul destul de versatil. Arta poate exprima opinii privind anxietăţi la nivel global, politică, nemulţumiri la adresa societăţii sau pur şi simplu trăiri personale. Arta reprezintă unul dintre mijloacele de comunicare care sunt adesea considerate „neortodoxe”. Arta poate fi o voce, un urlet, de ce nu?! Nu ştiu dacă ceea ce fac poate fi considerat artă. Creaţiile mele aspiră la artă. În fine, ceea ce reprezintă ele momentan, sunt emoţii. Ceea ce fac acum e ecoul unor probleme care mă preocupă. Am spus emoţii: ele sunt influenţate de factori externi de toate felurile, astfel devenind ceva cu care privitorul să poată empatiza, fie că e sculptură sau graffiti. Arta pe care o fac e un ţipăt. (Iris Nedea, 15 ani, Târgu Mureș, un oraș într-o aparentă stare de paralizie)

Consider că arta în societate nu este ceva necesar. De fapt, nimic nu este necesar. Toate acţiunile care duc la dezvoltare nu sunt necesare, le facem pentru că vrem, nu pentru că trebuie. Consider că arta în societate este o preferinţă, optăm pentru ea, iar rolul ei este de a educa, de a transmite un mesaj, fie direct, fie indirect sau de a decora unele locuri, atribuţie care nu mi se pare atât de interesantă. (Iustinian Funie, 17 ani, Râmnicu Vâlcea)

Care-i părerea ta despre rolul artelor în România, în acest moment?

 Arta în România poate fi folosită ca peste tot, eu cel mai des am văzut-o expusă, pentru apreciere sau cunoaştere, pentru educaţie sau folosită drept exemplu într-un context motivaţional. Nu cred că este exploatată atât de mult, iar mie mi-ar plăcea să fie. Oraşul meu are puţine locuri în care poţi să găseşti artă. Viața culturală din Râmnicu Vâlcea e aproape moartă, muzeele nu sunt foarte vizitate, nu sunt mulţi artişti, nu cunosc nici măcar un artist tânăr. Într-adevăr , sunt mulţi tineri care termină liceul de arte, facultatea şi lucrează în continuare pe asta, însă eu nu cunosc nici măcar unul căruia să-i pot atribui titlul şi complimentul de „artist”. Mi-ar plăcea să existe locuri în care putem expune, gratis, fie ca lucrările expuse să fie spre vânzare, fie nu. Eu nu am o situaţie financiară extraodinară, aşa că mi-ar prinde bine să vând lucrări, ca să pot face altele noi. Singura dată când am expus a fost într-o ceainărie, după ce am ajuns la o înţelegere cu patroana. Părerea mea este că ar fi plăcut să evoluăm în domeniul ăsta, să se organizeze mai multe expoziţii pentru tinerii artişti. (Iustinian Funie, 17 ani, Râmnicu Vâlcea)

Din păcate, am observat că în România din ce în ce mai puternic scade interesul faţă de punerea în evidenţă a artei. Ba chiar acum, că stau şi mă gândesc, pot spune că sunt „mândră” de faptul că se construiesc la mall-uri la greu, dar nu suntem în stare să ducem la bun sfârşit o construcţie cu rol cultural. Punem prea mult accent pe efectul de turmă, pe manipulare, pe superficialitate, încât uitam - sau refuzăm să ne deschidem ochii de frica de a nu fi judecaţi, agresaţi atât fizic, cât şi psihic. Este atâta de trist - şi asta am văzut-o cu ochii mei - că s-a ajuns ca persoanele inteligente să fie văzute de mediocri drept ciudaţi. Nu mai poţi avea o conversaţie cu cineva fără să te întrebe un lucru legat de site-urile de socializare. Totuşi, consider că un om inteligent ce priveşte lucrurile mult mai departe, nu s-ar lăsa intimidat de societate. Homofobie, sexism, rasism, vezi la tot colţul. E păcat cum mulţi dintre noi preferăm să ne dăm cu părerea despre X sau Y în loc să ne investim timpul în auto-cultivare. (Chelsea Grigoraș, 16 ani, Arad)

via GIPHY (Animație de Szitai Eszter)

Care e, pe scurt, povestea ta cu arta? Cum și de ce te-ai apucat, unde te situezi în momentul ăsta și pe ce drum ai vrea s-o apuci?

E o poveste chinuitoare fără sfârşit, dar nu aş putea şi nici nu aş vrea să fac altceva. E nasol să fii tânăr, eşti opresat din toate părţile şi nu înţelegi nimic. Dacă mai eşti şi artist pe deasupra, s-ar putea să o iei razna. O să îţi speri părinţii şi profesorii, o să devii foarte autocritic şi nesigur de viitor, dar along the way s-ar putea să găseşti câţiva oameni la fel de nebuni care o să te susţină şi o să faci mereu ceea ce îţi place. (Ana Bălan, 17, artist dezorientat, București)

De când îmi amintesc existența, desenam, îmi plăceau mult muşchii, afinitate pe care o am şi astăzi, desenez foarte multă anatomie. În momentul ăsta, trec clasa a XI-a şi, cum ziceam, liceul meu nu are o secţie de grafică, aşa că o să mă duc la sculptură, o materie frumoasă oricum, mi se potriveşte şi asta, studiez volumele şi formele. Aş vrea ajung pictor, desenator, grafician şi tatuator.  (Iustinian Funie, 17 ani, Râmnicu Vâlcea)

Încă din copilărie îmi plăcea să fiu creativ și să desenez, mai ales doamne goale. Acum patru ani, la venirea mea în România, am văzut pentru prima dată o ninsoare cu zăpadă adevărată. Am fost așa entuziasmat, încât am petrecut ore lungi cu pauze scurte modelând o „femeie de zăpadă”, cu toate caracteristicile necesare, deşi a trebuit să-i reduc anumite proporții voluminoase. Nu că aş fi avut de ales, dar părinţii mei nu vedeau lucrurile la fel ca mine. Timpul a trecut şi am început primele meditaţii pentru desen, iar aşa am reuşit să intru la un liceu de specialitate. Şi de atunci, mesajul meu, mai precis ceea ce încerc să reprezint şi să expun, este imaginaţia mea, lucrurile care şochează mai puţin sau mai mult, ceva nonconformist, ceea ce unii nu au curaj să arate sau să spună. Eu găsesc arta ca pe o metodă de a ne exprima şi de aceea transmit mereu ceea ce îmi place sau mă interesează, ceea ce mi-a captat atenţia cel mai mult. Mesajul meu expune ceea ce pe unii îi şochează. (David Gligor, 18 ani, Arad)

Am apucat drumul acesta, deoarece am văzut întotdeauna filme animate la televizor şi mi s-a părut super tare cum sunt realizate personajele. Am început să desenez la 4 ani și de atunci nici nu am pus jos creionul. Acum sunt elevă Liceului Vocaţional de Artă din Târgu Mureş, la grafică, dar mă ocup şi cu illustratie digitală. În viitor, vreau să ocup cu animaţie, deoarece vreau să creez viaţa unor personaje originale  și să-mi pun desenele mele în mişcare. (Szitai Eszter, 17 ani, Târgu Mureș)

De mică eram cu creioanele în mână, dar când m-am mutat la Colegiul de Arte „Sabin Drăgoi” din Arad, am luat-o mai în serios. În clasele V-VIII, eram mare fană de design vestimentar, dar la începutul liceului am început prin a crea chipul sexului feminin în ceva horror. Iubeam să văd că „fetele mele” sunt cu ochi albi, sânge, lovituri sau tăieturi. Iar acum, clasa a XI-a, realizez monştri. Monştrii precum orcii din Hobbitul. Monştri scârboşi, urâţi, dar plăcuţi ochiului. Sunt nişte monştri ce au parte de armonizarea urâtului şi frumosului. O a doua iubire de a mea ar fi fotografia, care mă ajută fotografia să văd frumuseţea în cel mai banal lucru. (Chelsea Grigoraș, 16 ani, Arad)

Crezi că e importantă arta în educație? Felul în care tratează școala românească educația artistică e potrivit cu interesele și scopurile tale?

Cred cu tărie că arta e importantă în educație, chiar dacă sistemul educațional nu încurajează prea mult creativitatea tinerilor. E bine ca arta să facă parte din educația copiilor încă din cei „7 ani de acasă”. Dacă ăsta ar fi un obicei, sistemul nu ar putea să se axeze pe şablonul creațional limitat de până acum. Şcoala ar trebui să-i sprijine pe tineri şi să-i ajute în descoperirea sinelui, nu să întipărească nişte modele şi gata, e artă. (Cu toate că această observație se potriveşte la toate domeniile educaționale). Chiar dacă eu sunt cam certată cu sistemul, sunt recunoscătoare deoarece a fost pe post de inspirație pentru o parte din planurile mele de viitor. Dacă nu putem schimba sistemul, găsim alternative. Vreau să înființez un centru cultural care să ofere sprijinul necesar tinerilor artişti, mediul necesar pentru a crea, pentru a se dezvolta, pentru a învăța non-formal, pentru a da de persoanele potrivite. (Ştefania Timea Kiss, 18 ani, din octombrie va studia Istoria şi Teoria Artei la Universitatea de Artă şi Design din Cluj Napoca)

Pentru mine, arta reprezintă educaţie. Îmi e greu să cred că rasa umană ar fi ajuns aici fără descoperirile şi realizările din domeniul artei, care se împletesc cu ştiinţele exacte. Cumva, toate sunt strâns unite şi nu mi se pare etic să ne fie prezentată doar o parte din acest proces de dezvoltare a lumii înconjurătoare. Eu urmez un liceu teoretic, aşa că din anul 3 de studiu deja artele sunt extrase din orar, nereprezentând oricum o materie, cel puţin în acest moment, care să te poată pună față în faţă cu adevărata artă, să îţi explice de ce, ce şi cum, ci doar să îţi dicteze câteva teme obosite şi plictisite. Aşa că e clar că sistemul de învăţământ, cel puţin din acest punct de vedere, nu are un interes prea ridicat de a împărţi din cultura artelor. 

Momentan, viaţa artistică din oraşul meu natal aş putea s-o aşez frumos pe o linie verticală undeva sub nivelul mării, şi poate chiar mai adânc, acolo unde lumina nu răzbate. Câteva expoziţii mai au loc rar în galeriile oraşului, care par mai mereu goale. Nu există street art, doar câţiva grafferi acoperă zidurile câtorva ruine din oraş. Nimic organizat, nimic propriu-zis, doar multă frică de exprimare şi multă risipă de talent. Sper la ceva mai bun de la viitor, într-un oraş în care străzile au nevoie de ceva nou şi fresh. (Luisa Balaban, 17 ani, Brăila)

Cred că arta este importantă în educaţie, iar  în anumite cazuri poţi educa mai uşor prin artă. O informaţie se poate reţine mai bine când vine odată cu un impact vizual, cu anumite culori care transmit ceva anume, poate fi o metodă mai eficientă decât altele. Consider că educaţia artistică din şcoli, cel puţin până la liceu şi implicit la liceu este destul de vag abordată. Nu toţi acordă importanţă educaţiei artistice, pe când sunt numeroşi oameni care acordă importanţă educaţiei literare sau matematice. Dacă scopul şcolii, în cazul ăsta, ar fi cu adevărat să educe, atunci nu o face bine. Spre exemplu, liceul meu este mic, atât de mic, încât nici măcar nu avem secţie de grafică, la care voiam să merg. Elevii liceului de arte trebuie să dea bacul la istorie, nu la istoria artei, deşi la ea dăm teză. Câteodată școala în sine ne taie din motivaţie, căci ne dă cu totul alte preocupări, aşa că nu este perfect potrivit cu interesele şi scopurile mele. Eu urmăresc dezvoltarea personală, mai ales în materie de artă, iar tocmai liceul de arte îmi oferă deseori alte lucruri, prezentându-le drept priorităţi, deşi ele nu ar trebui să fie. (Iustinian Funie, 17 ani, Râmnicu Vâlcea)

via GIPHY (Lucrare de Ștefania Kiss)

Cu ce-ai rămas după experiența Minitremu ArtCamp?

Minitremu ArtCamp a fost chiar „şutul” de ambiție de care aveam nevoie. A fost o idee grozavă pentru țara noastră, unde activități de genul pentru adolescenți lipsesc. nu mă refer la activități de performanță, ci la activități deschise, pentru a invita oameni diverşi din arta contemporană, pentru a vedea cum stă treaba. Începând cu atelierele diversificate şi oportunitatea de a fi în contact cu artiştii într-un mediu super friendly, atmosfera, mini-excursiile, temele de lucru primite şi inclusiv locația taberei au fost minunat. Cel mai emoționant aspect au fost oamenii. Atât participanții, organizatorii, cât și artiştii. Să văd atâți oameni frumoşi, implicați, interesați şi plini de susținere, a fost aşa, un fel de revelație, sunt mai convinsă că vreau să fac ce mi-am propus. (Ştefania Timea Kiss, 18 ani, din octombrie va studia Istoria şi Teoria Artei la Universitatea de Artă şi Design din Cluj Napoca)

Pentru mine a fost gura de aer proaspăt de care aveam nevoie, unde am uitat de haosul din oraş, de orele pierdute la şcoală. O experienţă cumva utopică, ce m-a făcut să realizez că totuşi sunt pe drumul cel bun, că mai există oameni care gândesc la fel ca mine şi cu care pot discuta. (Ana Bălan, 17, artist dezorientat, București)