Astă-seară (22 martie), la ora 18, se lansează la ARCUB cel de-al patrulea DVD din seria „SAHIA VINTAGE”, prin care One World România redă publicului de câțiva ani buni documentare din arhiva Studioului Sahia. Înaintea evenimentului de diseară, la care va fi proiectat și filmul „Pe Valea Frumoasei”, inclus pe DVD-ul SAHIA VITAGE IV: Comandă politică, vă propunem să citiți un dialog între Adina Brădeanu, cea care curatoriază programul SAHIA VINTAGE, și Ștefan Pop, unul dintre protagoniștii documentarului, ce va fi relansat după 37 de ani.

 

„Sunt inginerul Pop Ștefan. Lucrez în șantiere hidrotehnice de 14 ani.” Așa se prezenta inginerul Pop, directorul șantierului Oașa, la sfârșitul documentarului Pe Valea Frumoasei, filmat de regizoarea Felicia Cernăianu și operatorul Willy Goldgraber la sfârșitul anilor ‘70 și lansat pe piață la începutul anilor ‘80.

În broșura DVD-ului SAHIA VITAGE IV: Comandă politică, pe care am inclus filmul, am scris că Pop mi se pare un caz unic de personaj de documentar cules din grădina socialismului românesc care vorbește convingător, cu un entuziasm molipsitor (piperat de câte un „să vă ia mama dracului”) despre capacitatea transformatoare a şantierului industrial – o realitate în care eu, crescută cu ficțiunile industriale debile ale epocii Ceaușescu, n-am reușit să cred niciodată  – sau n-am reușit până ce n-am dat de filmul cu inginerul Pop. 

La aproape patru decenii de la filmare, am dat de inginerul Pop, acum pensionar.

„A fost o întîmplare tare plăcută filmul ăla, că în vreme ce l-au făcut, noi ne-am împrietenit cu toată echipa. Au stat multă vreme la Oașa, au tot venit peste noi, de mai multe ori… știți, nu-i așa, că operatorul, Willy (GOLDGRABER), era soțul regizoarei, al lui Felix adică (FELICIA CERNĂIANU). Era un tip extraordinar de plăcut și un meseriaș nemaipomenit, la fel și ea, amândoi excelenți profesioniști. Știu că la un moment dat i-am zis lui, măi, trebuie neapărat să vezi noaptea colonia… adică să vadă luminile din colonie, noaptea, de pe baraj. Ei, omul ăla nu s-a lăsat până n-a văzut și n-a filmat noaptea luminile de la baraj… or asta nu era simplu, că era departe și nu era în oraș, pe asfalt…

Au fost o sumedenie de istorii cu filmarea asta de la Valea Frumoasei… Mai întîi că a ținut ceva, a fost și vara și iarnă, că ăștia au filmat în neștire după noi, prin colonie, și prin birouri, și în carieră, și la explozii, că atunci se puneau cantități mari de explozibil, erau lucruri spectaculoase pentru cinefili… Mi-amintesc cum oprea Felix toată coloana ca să poată filma și eu vedeam că nu se mai întîmplă nimic și intram în panică… M-au chinuit la un moment de n-am mai știut de mine, că voiau ei să filmeze așa, ceva mai cu atmosferă… Pentru că eram deja prieteni, am acceptat, ce să fac? Mi-au făcut întuneric în birou, trebuia adică eu să lucrez la o lampă, să se vadă că mă prindea noaptea pe-acolo… A fost o chinuială extraordinară cu lumina aia, ce să zic, da’ până la urmă arată bine în film.  

Ștefan Pop, în documentarul „Pe Valea Frumoasei”

Nu, nu ne cunoșteam dinainte… Felix îl știa de la Siriu pe directorul grupului de șantiere, că făcuse un film acolo despre ei. Așa că ea și Willy s-au dus mai întîi să-l caute pe el pentru filmul asta, dar el a zis că e ocupat, că n-are timp, și-apoi le-a zis, ia duceți-vă voi la Oașa, că sunt niște băieți simpatici acolo… și-așa m-am trezit eu cu ei peste mine. Și după ce ne-am cunoscut și am mai stat la povești, domnule, ne-am căzut cu tronc unii altora… și aici trebuie să zic că vinovatul principal era Willy, care era deosebit de simpatic…

Sigur că-mi amintesc filmul, e începutul ăla cu o imagine largă cu apa, cu Oașa, și-apoi încep eu să spun chestiile alea cu Sadoveanu, cu omenirea… Sigur că ea, Felix, mă întreba pe mine, înregistra tot și după aia curăța întrebările ei. Nu, nu m-a pus ea să spun nimic cuvânt cu cuvânt, dar m-a ghidat… 

Mi-amintesc că filmul a luat un premiu important, care conta la vremea aia (Premiul pentru cel mai bun film documentar, Costinești, 1981). Felix și Willy s-au bucurat teribil pentru premiul ăla, iar eu l-am băut la greu cu băieții pe șantier, că noi ne mai ocupam și cu sesiuni de-astea prelungite la cantina coloniei … Sigur că ne-au arătat filmul, erau oameni serioși… Am făcut proiecție pe șantier cu filmul ăsta, de fapt, nu numai cu el. Lasă că nu scapi tu așa ușor de mine, i-am zis lui Felix. Adică ce, numai un film să ne-arătați? Nu, îmi aduni mata din arhiva Sahia tot ce-ați mai făcut voi cu hidrocentrale de cînd va știți, filmele alea vechi, cu Bicazul (Bicaz, cota 563; Mirel Ilieșiu, 1959), ăla de la Argeș cu treptele… (4000 de trepte spre cer, Titus Mesaroș, 1963).

Da, domnule, și chiar ne-au adus filmele toate, au venit cu un teanc întreg de role de peliculă, știți că noi în colonie aveam aparat de proiecție, aveam și cinematograf, că erau acolo cam 1000 de angajați. Le-au văzut oamenii, le-au plăcut, am mai și vorbit și-am mai și băut după aia, că noi aveam oameni în șantier, la Oașa, care apăreau în filmele alea când erau mai tineri… De care din ei să vă zic... Păi, de exemplu, era unul, Vida, nenea Vida, care pușcase în tinerețe la Bicaz, ei și ăsta era pe-acolo, în film, cu echipele de pușcași, iar când au făcut ei filmul asta cu noi, la sfîrșit de ’70, omu’  ajunsese maistru principal la mine, era șeful carierei. Da’ știți ce simpatic era Vida asta, exact la ursul ăla Baloo, așa, grăsun, cu fundu’ mare, pantalonii lăsăți în jos, om harnic și serios altfel… O întîmplare numai să vă zic cu el: la un moment dat nu i-a venit schimbul, și-a rămas omu’ în post toată noaptea, și-a doua zi dimineață i-a luat la rost: păi bine, mă, ce s-a-ntimpalat de n-ați venit? Păi să vezi, meștere, nu știți c-a fost meciu’ ăla mare cu Spania … Bine, mai băieți, zice el, eu vă înțeleg că vă place fotbalul și nu vă fac nimic, da’ să știți că la faza asta pe voi Spania vă plătește, nu eu. Și-așa a rămas! Nu știu dacă știți dumneavoastră, dar la noi plata era serioasă, că și munca era. De-aia am și zis eu ce-am zis, și până la urmă a și rămas în film… nu, nu m-a pus nimeni s-o spun… știți, acolo la  sfârșit, când zic eu, păi mai construire de socialism decât aici pe șantier, unde să fie? Ei, eu o spusesem foarte sincer, eu, șeful de șantier de la Oașa, și mi-o asum și acum, că noi acolo chiar construiam zi și noapte, și duminica construiam… 

Imagine din documentarul „Pe Valea Frumoasei”

Mi-aduc aminte că la un moment dat a mai fost o discuție mai lungă acolo, la studio, apropo de altceva ce-am zis eu, dar Felix s-a ținut tare și n-a vrut să taie … parcă ce zisesem, mai nimica, ceva cu să vă ia mama dracului… Cum am ajuns eu să zic asta într-un film comunist, păi cum să ajung, asta a fost Felix care înregistra tot și se ținea după mine, cu microfonul, cu sunetistul, zi-noapte, pînă uitam de ea și ziceam ce-mi venea la gură! La un moment dat, după ce terminase de filmat, chiar m-am trezit cu ea că vine la mine pe șantier cu un biblioraft de vreo 2000 de pagini, cu toate înregistrările noastre transcrise, că vezi-Doamne, de acolo să extragă ea viitorul film… Și-a lucrat pe alea nici nu mai știu cât… Foarte tare m-a chinuit la un moment dat, că nu mai știu cum, parcă nu avea sonorul la o imagine foarte bună, care îi plăcea, și zice, Ștefane, noi facem o șmecherie aici, îmi zici frazele astea și eu le suprapun… Aoleu, ce nebunie a fost, că eu, când mă lăsa să vorbesc singur, n-aveam treabă, nu mă mai opream, da’ când voia să zic ceva anume, nu ieșea și pace… 

Frumos și interesant a fost că m-au chemat la București și am văzut acolo la montaj cum lucrau la film… Felix nu m-a lăsat în pace că să mă duc, să mă duc, m-a băgat pe întuneric la doamna care făcea montajul, după aia țin minte că am tras niște șprițuri cu cel care a făcut fondul sonor, mai tîrziu, altădată, am fost și la lansare, da’ prima vizionare acolo am făcut-o, la Sahia, în camera aia cu fotolii frumoase și ecran mare… Bine, eu m-am tot dus la studio, că vrând-nevrând,  la trei luni odată trebuia să fiu la București cu diverse note de comenzi, pentru aprobări de bani adică, și atunci stăteam cât să-mi rezolv treburile și mă întâlneam și cu Willy. Atunci i-am cunoscut și pe alții de la studio, da’ nu mai știu pe cine, sigur pe șeful cel mare de la Sahia, asta sigur mi-amintesc… Vedeți dumneavoastră, toți știau filmul lui Felix și faptul că a luat premiu, așa că toți vorbeau cu mine, ce mai, eram vioara-ntâi…  Am tot stat cu ei, am vorbit, ne-am amintit, prin birouri, pe sub scară, pe-acolo pe unde se-adunau ei, i-am cunoscut și pe alții, care nu lucrau la Sahia dar mai veneau pe-acolo, de exemplu, regizorul ăsta mare cu Moromeții (STERE GULEA)… mi-amintesc că am și cumpărat de la el schiurile lu’ fiica-să, le-am adus la fecioru-meu care foarte încântat a fost că erau schiuri de calitate, nu se găseau așa, peste tot…  

Să știți că eu am filmul, și pe pelicula de-aia mai îngustă, și pe de-aia mai lată îl am, nu mai știu dacă or mai fi bune dar le am. Mi le-au lăsat ei, mi-amintesc că am mai și proiectat filmul o dată după ce-am plecat de la Oașa șef de șantier și-am ajuns la Caransebeș directorul grupului de șantiere … adică, de la șantier cu 1000 de angajați la grup de șantiere cu 4000 de angajați, un grup pe care l-am format de la zero, primul angajat am fost eu… asta a fost, după Lotru, a doua amenajare importantă din țară… Ei, și la Caransebeș, am găsit un cinema acolo, l-am umplut cu  500 de oameni, le-am pus filmele și le-am vorbit despre șantiere, apoi altădată, mai târziu, am făcut una de-asta și la facultatea de construcții de la Timișoara. 

Noi am păstrat legătura tot timpul după filmul ăsta, ei mi-au mai arătat din filmele lor, mi-amintesc că Felix a făcut după aia filmul cu Maria (Maria lu’ Pascu, 1984), și-mi mai amintesc și de o peliculă mai veche a lui Willy, ceva extraodinar, de neratat… se cheamă Stuf (Titus Mesaroș, 1966). Domnule, cum umblă oamenii aia pe gheață cu patinele alea, cu bărcile alea cu pânze…. și răsăritul ăla, ce film, domnule, ce film! Mi-amintesc că la un moment dat se speriase Willy că nu mai avea filmul și i-am zis că îl aveam eu... tot el mi-l dăduse! Ce mai, era Willy în culmea fericirii când a auzit, am mers împreună la el acasă, avea instalație cu două videouri, ceva meseriaș, l-a copiat omul și s-a liniștit.

Ce să vă mai zic? După aia, mai târziu, am mai făcut filme cu ei și la Caransebeș, le-am mai făcut comenzi să filmeze derularea lucrărilor la Măru, la barajul de la Caransebeș. Felix își făcuse și locuință acolo în zonă și cam la două luni odată tot venea și mai trăgea cadre cu starea lucrărilor… Dar ăla a fost un documentar tehnic despre starea procesului, pe când ăsta de care vorbim, primul, a fost despre oameni… Willy a venit și-a filmat începerea acumulării apelor la Măru, cum se făcea în perioada aia, în anii ‘90, cu preoți, cu sfințire, cu tot… Felicia în ultima vreme, tot după ‘90, începuse să lucreze cu tot felul de străini care filmau în România, le aranja lucrurile înainte de venire, umbla după ei, avea grijă, rezolva tot, ăia veneau, terminau treaba în trei zile, ea făcea câte un tun din asta, lua o mână de bani și trântea o excursie în Hawaii…

Da’ acum nu prea mai am ce sa zic, că ei nu mai sunt. Se termină toate odată, dar uite că filmele au rămas.”


A transcris Adina Brădeanu.
Mulțumiri domnului Pop pentru conversația telefonică.